• „Eşti încă tânăr atâta timp cât admiri şi în măsura în care admiri” - Lucian Blaga

„Zile de Crăciun”, de Jeanette Winterson (fragment)

„Zile de Crăciun”, de Jeanette Winterson (fragment)

Una dintre cele mai inventive și mai îndrăznețe voci narative contemporane, autoare a mai multe bestselleruri New York Times, scriitoarea britanică Jeanette Winterson ne propune în acest volum 12 povestiri și 12 rețete îmbietoare pentru cele 12 zile ale Crăciunului.

Cele 12 alese aici, de o imaginație debordantă, pline de prospețime și umor, însuflețite de bucuria de a dărui proprie sărbătorii, ne oferă nouă, cititorilor, un portal către „spiritul Crăciunului”, unde timpul parcă stă în loc iar magicul pune stăpânire pe lume. „Sunt poveşti cu stafii, intervenţii miraculoase, întâlniri obişnuite ce se dovedesc departe de a fi obişnuite, mici minuni şi saluturi adresate luminii renăscute.” Pentru Jeanette Winterson, Crăciunul e o sărbătoare a intimității, în cadrul căreia orele petrecute alături de persoanele dragi sunt esențiale. Să râdem și să cântăm, bând vin fiert cu mirodenii, ne îndeamnă ea, și să gătim împreună savurând cele 12 felurile festive ale căror rețete însoțesc cele 12 povestiri din volum. Dat fiind că fiecare rețetă tradițională sau nou-inventată pentru Crăciun e ea însăși un dar pentru cei din jur și ne readuce în suflet ceea ce contează când încheiem un an și începem un altul: bucuria, speranța și sentimentul că nu suntem și nu vom fi niciodată singuri. 

Jeanette Winterson: „Povestirile sunt acolo unde trăiesc – pentru mine ele sunt locuri fizice tridimensionale. Când eram mică și eram încuiată în pivnița cu cărbuni pentru diferite năzbâtii, aveam de ales: să număr cărbunii – o activitate limitată. Să-mi spun o poveste – o lume nelimitată a imaginației. 
Scriu pentru plăcerea de a scrie. Stau la tastatură să mă joc. Crăciunul are un farmec aparte –ca și cum sărbătoarea te-ar încuraja. E vremea pentru povești, prezidată de un domn al dezordinii, care trebuie să fie spiritul păzitor al creativității, la fel cum este pentru cele douăsprezece zile străvechi din perioada Crăciunului.
Ciudat, într-o casă care de obicei era nefericită, Crăciunul era o ocazie fericită pentru mine în copilărie. Nu pierdem aceste asocieri, trecutul vine cu noi, și, dacă avem noroc, îl reinventăm, exact ceea ce sugerez să facem cu Crăciunul. Și totul este o povestire. 
Povestirile din jurul focului de Crăciun sau spuse cu respirația înghețată la o plimbare hibernală au o magie și un mister care sunt parte a momentului.
Scrisul este o epifanie în sine, în sensul că ceva neașteptat e revelat. Crăciunul, care pare atât de familiar, poate chiar demodat, e celebrarea neprevăzutului.” 

„Rețetele par ușor de preparat și vin însoțite de secvențe fascinante cu scriitoarea, priete-nele ei și ritualurile lor de Crăciun. Superb, ingenios, straniu, amuzant. Sacul de delicatese literare al lui Winterson are farmecul secolului al XIX-lea, atât de necesar în nemilosul secol XXI.” (Kirkus Reviews)

„Ambalată îmbietor și frumos ilustrată, este o carte care vă va rezolva dilemele legate de cadouri.” (Stylist)

„Nu am putut să o las din mână – este cea mai neobișnuită și surprinzătoare carte.” (Patti Clare, My Weekly)

Cartea va fi lansată la Gaudeamus 2017, sâmbătă, 25 noiembrie, la ora 18.00, în standul Editurii Humanitas. Vor participa: Vali Florescu, Ioana Bâldea Constantinescu, Marius Constantinescu și Denisa Comănescu.

 

Zile de Crăciun, de Jeanette Winterson (fragment)

LEUL, UNICORNUL ȘI CU MINE

Înainte să se petreacă ce-avea să se petreacă, un înger a aliniat toate animalele – toate animalele, de orice fel, fiindcă acest înger avea lista completă, rămasă de la Arcă. Majori-tatea au fost eliminate pe loc – păianjeni, maimuţe, urşi, balene, morse, şerpi. În curând, a fost limpede că, pentru a te califica, trebuia să ai patru picioare, pe care să le pui pe pământ în acelaşi timp. Asta a stârnit o competiţie extrem de serioasă – cai, tigri, un cerb cu coarne ce ajungeau până la o pădure necunoscută, o zebră pictată în negru şi alb, ca o dispută aprinsă.
Elefantul era în stare să ducă întreaga lume în spinare. Câinii şi pisicile erau prea mici, hipopotamii prea îndărătnici. Era şi o girafă, ca un puzzle de graffiti. De cămilă era nevoie în altă parte, ca şi de vite. După mult timp, am rămas doar noi trei: leul, unicornul şi cu mine.
Leul a vorbit primul. Ocupaţie actuală: Regele junglei. Experienţă: a lucrat cu Hercule şi Samson, dar şi cu Daniel, în cuşca leilor. Puteri speciale: putere specială. Slăbiciuni: nici una consemnată până în prezent. Îngerul a notat totul.
Apoi a vorbit unicornul. Ocupaţie actuală: animal mitic. Experienţă: în ebraică, sunt Re’em, creatura imposibil de îmblânzit. Puteri speciale: cunoscut ca fiind bun cu cei virgini. Slăbiciuni: tendinţa de a mă face nevăzut. Îngerul a notat totul.
Apoi a fost rândul meu.
— O să fie un măgar, a şoptit leul. Şi aşa am făcut. Am fost un măgar. Ocupaţie actuală: Animal de povară. Putere specială: pot duce orice, oriunde. Slăbiciuni: nu sunt frumos, nici prea bine-crescut, nici important, nici deştept, nici remarcabil, şi nici nu am câştigat vreun premiu…
Îngerul a notat, extrem de atent, totul. Apoi ne-a pus o întrebare de departajare: am putea spune, într-o singură frază, de ce am fi potriviţi pentru slujbă?
Leul a vorbit primul.
— Dacă El va fi să fie Regele Lumii, Ar Trebui să fie purtat de Regele Animalelor.
Unicornul a zis:
— Dacă El e să fie Misterul Lumii, Ar Trebui să fie purtat de cel mai misterios dintre noi toţi.
Am zis:
— Ei bine, dacă El va trebui să poarte toate poverile lumii, Ar fi Bine să fie dus în spate de către mine.
Şi aşa m-am trezit mergând liniştit la trap, cu deşertul roşu sub copite şi cerul întins deasupra mea, ca o pânză neagră, cu o femeie obosită, clătinând din cap, în somn, în spinarea mea, către micul orăşel al Bethleemului.

Vai, dar era o drăgălăşenie de oraş prăfuit, demodat şi uitat, preschimbat în scenă de spectacol, cu oameni ticăloşi şi lăudăroşi; cu toţii cumpărau şi vindeau şi nu se închinau decât la bani, şi riscau totul, atât cât se putea. Impozite, şi toţi cei de aici trebuiau să le plătească, şi toată lumea trebuia să fie la adăpost în noaptea asta, aşa că până şi şoarecii închiriau găurile de şoareci, şi unii călători atârnau pe dinafara cuiburilor de păsări, cu bărbile pline de crenguţe şi de viermi stricaţi, iar muşuroaiele de furnici erau pline ochi, şi stupurile de albine aveau câte trei familii de albine fiecare, şi un bărbat ciocănea în lacul îngheţat, rugându-i pe peşti să-l lase să intre.
Şi fiecare pat şi fiece sub-pat, şi fiece scaun şi pernă şi draperie şi covor şi fiece ieşitură, fiece intrând, fiece raft, fiece crăpătură, fiece fantă, poliţă, bufet sau căruţă erau ticsite şi dădeau pe dinafară de braţe şi picioare. Când am ajuns la han, de fiecare parte a uşii se afla câte un ghiveci mare şi gol.
Măgar fiind, mi-am băgat capul într-unul dintre ele, să văd dacă e ceva de mâncare. Imediat, din ghiveci a apărut o faţă acoperită de ţepi, care ne-a avertizat că hanul e atât de plin, încât el şi fratele lui au trebuit să scoată din rădăcini măslinii aflaţi de-o parte şi de alta a verandei. Şi, într-adevăr, din celălalt ghiveci, strâmbându-se, cu capul ca de pepene, a apărut şi fratele lui.
Iosif, stăpânul meu, era o fire optimistă.
A bătut la uşă. Hangiul i-a deschis, iar băiatul ce dormea în cutia de scrisori a căzut.
— Nu mai avem camere, a zis hangiul.
— Măcar pentru nevasta mea? a întrebat Iosif. În seara asta o să-mi nască un Fiu.
— Atunci va trebui s-o facă la lumina stelelor, a zis hangiul, trăgând uşa.
Iosif a oprit uşa cu piciorul.
— Ascultă, a zis hangiul, tu crezi că glumesc?
A arătat în sus, către grinzi, unde cinci păianjeni se uitau posaci la cinci prunci al căror tată le înnodase pânzele în hamace.
Iosif a încuviinţat şi tocmai dădea să plece, când hangiul a zis:
— Dar mergi în grajd, şi vezi dacă găseşti loc acolo.
Trebuie spus că, în noaptea aceea, animalele ştiau că se va întâmpla ceva ciudat, fiindcă animalele ştiu mereu când se întâmplă ceva ciudat.
Şuşoteau între ele: boul văzuse o stea ce strălucea tot mai tare, iar cămila primise un mesaj de la fratele ei, care lucra pentru un rege, că în noaptea aia nişte magi porniseră spre Bethleem.
Maria, Iosif şi cu mine ne-am croit loc prin grajdul înghesuit. Mirosea a baligă dulce şi caldă şi a paie uscate. Eram flămând. Imediat, Iosif a adunat nişte paie într-un morman şi a întins o pătură din desagă. S-a dus afară să-şi umple plosca de piele cu apă de la fântână şi, fiindcă era un om bun, a adus apă proaspătă şi pentru animalele încălzite şi înghesuite. Maria se bucura că animalele făceau căldură. Adormi o vreme.
După ce am fost eliberat de toate poverile, Iosif m-a scos în curte, să mănânc. Era o vreme rece, tăioasă, cu un frig muşcător. Stelele erau strălucitoare ca nişte clopoţei. Pe cerul negru ca smoala se vedea luna nouă, şi la lumina ei se zăreau câmpurile de dincolo de oraş, însă ca un vis vizibil celui adormit, şi nu unuia care e treaz.
— În seara asta o să se întâmple ceva, a zis boul. O simt în grumaz.
— Şi eu am mirosit-o, a zis câinele.
— Îmi tremură mustăţile, a zis pisica.
Iar iapa şi-a ciulit urechile şi a ridicat privirea. Eu mi-am văzut de mâncat, fiindcă mi-era foame. Mâncând aşa cum doar un măgar poate mânca, am văzut lumina trecându-mi peste copite şi preschimbând bulgării de pământ rostogoliţi, călcaţi în picioare şi îngheţaţi din grajd, din cenuşii în strălucitori. Am ridicat ochii: partea din spate a hanului era dărăpăna-tă şi cufundată în întuneric, însă grajdul strălucea. Două fiinţe în veşminte luminoase şedeau pe plăcile de argilă deplasate ale coamei acoperişului, cu picioarele goale şi curate şi părul învolburat precum un râu cu ape repezi, şi fiecare dintre ele avea prinsă de spate câte o trompetă lungă.
Deasupra lor se afla o stea a cărei margine era atât de aproape, încât m-am gândit că o să taie acoperişul în două, că strălucirea ei o să despice grinzile mâncate de carii, astfel încât grajdul şi steaua lui o să încremenească aşa pe vecie, cu paie, şi baligă, şi o nouă lume.
A urmat o mare agitaţie, şi în curte au intrat, cu răsuflări aburinde, trei cămile împodobite de sărbătoare şi ţesălate. La un cuvânt, cămilele s-au aplecat şi au îngenuncheat, iar magii ce le călăriseră au despachetat din spinarea lor câte o cutie preţioasă, extrem de valoroasă.
În toată lumina şi agitaţia asta, am intrat încet pe uşiţă şi mi-am croit drum printre celelalte animale, spre locul în care Iosif tocmai îngenunchea lângă Maria. Ea se afla în patru labe, exact ca noi. S-a auzit un soi de revărsare, ca de apă, şi un ţipăt, ca de viaţă.
Era viaţă, însângerată şi crudă. Şi udă şi aburindă precum răceala din răsuflările noastre, şi Pruncul, cu faţa schimonosită şi ochii închişi, şi mâna lui Iosif mai mare decât spinarea lui, şi s-a auzit brusc cântec de trompete, şi uşa grajdului a fost luată pe sus de vânt, şi am ridicat privirea şi am văzut picioarele îngerilor împinse prin acoperişul povârnit, şi trupurile lor încordate pe coama acoperişului, vestind începutul a ceva, sfârşitul a ceva, nu ştiu ce cuvinte să folosesc, dar începuturile şi sfârşiturile sunt prinse în balamale unul de altul şi pliate unul lângă altul, ca nişte obloane. Ca aripile de îngeri.
Mi-am dat capul pe spate şi am început să rag şi să rag, ca să mă alătur şi eu trompetelor. Aveam nasul atât de sus şi acoperişul era atât de jos, că talpa îngerului m-a atins uşor în timp ce cântam.
Magii au intrat, deşi acum nu mai exista înăuntru şi în afară, trecutul şi viitorul vâjâiau în jurul nostru ca un vânt, iar eternitatea deasupra noastră, ca nişte îngeri, ca o stea. Magii îngenuncheară, şi unul dintre ei, cel mai tânăr, începu să plângă.
Apoi cei patru păstori, înveşmântaţi în blană de oaie şi mirosind a dezinfectant pentru lâna oilor, veniră cu ciorbă de oaie fierbinte, pe care o turnară în castroane de lemn, iar Iosif o hrăni pe Maria, rezemată de el, cu Pruncul sub mantia ei, şi trupul lui luminând trupul ei atât de tare, încât, în ciuda aurului răspândit de îngeri şi de argintul presărat în toate stelele cerului, Pruncul strălucea mai tare. L-au şters. L-au învelit. L-au aşezat în iesle.
La un moment dat în timpul nopţii, leul cu labe moi se strecură înăuntru şi înclină capul. La un moment dat în timpul nopţii, printr-o gaură din zid, nu mai mare decât un gând, unicornul atinse Pruncul cu cornul său.
Se făcu dimineaţă, o dimineaţă de întins, căscat, pufnit, fornăit şi târşâit paşii. Am pornit la trap spre intrarea în han şi acolo, în ghivecele lor de pe verandă, se aflau cele două capete de pepene posace, care beau cafea groasă din căni de metal.
— Ia uite la nasul măgarului, a zis unul dintre ei.
— Ce-o fi mâncat? a întrebat celălalt.
Am mijit ochii şi m-am uitat la nasul meu ca un butoiaş catifelat, dar n-am văzut nimic ciudat. Peste tot în jur, oraşul se trezea, negustori şi ciobani, conducători de cămile şi bancheri, şi veştile ce se şopteau erau că se petrece un lucru minunat.
Hangiul a ieşit din han. El a fost primul care ne-a dat marea veste: regele Irod venea la Bethleem. Ce onoare, ce laudă, asta trebuia să fie semnificaţia stelei şi a semnului preves-titor bălmăjit în delirul său de beţivul adormit în butoiul de vin gol – îngeri pe acoperişul grajdului, zisese acesta. S-a uitat la mine.
— Ce-ai păţit la nas?
Cei trei magi plecaseră înainte de ivirea zorilor, preveniţi de un vis schimbător să se întoarcă pe un alt drum. Le văzusem dromaderele mişcându-se precum muzica spre câmpuri, unde păstorii îşi aprindeau deja focurile de dimineaţă.
Nu rămăsese nimic în urma nopţii abia trecute, în afară de trei cutii cu obiecte preţioase, o gaură în acoperiş, acolo unde îngerii îşi legănaseră picioarele pe muchia timpului, şi faptul că uşa de la grajd fusese distrusă de un vânt puternic. Iosif plăti pentru uşă cu o bucată de aur din cutie şi i-l arată hangiului pe Prunc, apoi vorbiră despre steaua văzută la Răsărit, iar hangiul îşi spuse părerea, lăudându-se cu vestea despre Irod şi nişte vorbe prosteşti despre îngeri, când eu am venit de după colţ, precedat de nas.
— Să fiu al naibii, a zis Iosif.
Adevărul e că, atunci când piciorul îngerului se sprijinise pe botul meu în timp ce răgeam, nasul meu se făcuse la fel de auriu precum trompeta ce vesteşte o altă lume.
Nu l-am aşteptat pe Irod. Am pornit spre Egipt, fără să spunem nimănui unde am plecat, şi i-am purtat în spate pe Maria şi pe Prunc, multe zile şi nopţi, spre un loc sigur.

Uneori, când cerul e foarte rece şi limpede, şi mi-am terminat truda zilei şi stau, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz în căldura staulului meu, mi se pare că văd pâlnia unei trompete şi tubul ei lung, şi un picior, curat şi alb, legănându-se deasupra coamei aco-perişului înstelat, şi ridic vocea şi rag, şi rag, pentru amintire, pentru sărbătoare, pentru înştiinţare, pentru şansă, pentru tot ce e aici dedesubt şi tot ce e ascuns în alte părţi. Paie şi baligă şi o altă lume.


 N-am fost niciodată bună la luat hotărâri de Anul Nou. Ajunul Anului Nou, ca şi Ajunul Crăciunului, este pentru mine un prilej de meditaţie. E un bun prilej de a mă uita în urmă – nu în ideea de a face lucrurile mai bine; asta nu e valabil decât în privinţa chestiunilor practice, cum ar fi să-ţi exersezi stilul de înot sau să-ţi îmbunătăţeşti franceza. Nu, lucruri-le importante nu trebuie făcute mai bine, ci altfel.
S-ar putea să fie vorba despre felul în care relaţionezi cu partenerul de viaţă sau cu copiii tăi. S-ar putea să fie vorba de nevoia de a aduce mai multă bucurie în viaţa ta. Ar putea fi vorba despre nevoia de a-ţi face timp. Ar putea fi vorba despre nevoia de a renunţa la ceva.
Să faci lucrurile altfel e dificil. Ne plac tabieturile. Cred că de-asta se hotărăsc oamenii să renunţe la anumite obiceiuri tocmai de Anul Nou. Unii o fac, cu ajutorul voinţei; cei mai mulţi dintre noi nu reuşim. Acţiunile şi comportamentul – obiceiurile – se află la suprafaţă. Motivele pentru care acţionăm sau ne comportăm în anumite feluri sunt de obicei adânc îngropate în subconştient – aşa că e greu să ne schimbăm comportamentul, până nu schimbăm ceva fundamental legat de noi înşine.
Vechea mea prietenă evreică Mona zice că treci prin viaţă ducând două sacoşe şi trebuie să ştii în care dintre ele să-ţi pui problema. O sacoşă e cu timp şi bani. Cealaltă e lupta dintre viaţă şi moarte.
Lupta dintre viaţă şi moarte include şi orice formă de viaţă conştientă, dincolo de efortul de a-ţi asigura necesităţile materiale. Şi ea include şi împăcarea cu gândul morţii.
Doamna Winterson sărbătorea Anul Nou cu un amestec de tristeţe şi nerăbdare. Vorbim despre o femeie pentru care viaţa era un fel de experienţă pregătitoare pentru moarte. Undeva acolo exista o lume mai bună, însă nu se afla pe ruta autobuzului, iar ea nu învăţase niciodată să conducă.
În fiecare an se întreba – cu voce tare – dacă avea să fie ultimul ei an de viaţă. Se întreba, de asemenea, dacă avea să fie Anul Judecăţii de Apoi.
Lucrurile se desfăşurau în felul următor: în toiul nopţii, în timp ce eu dormeam şi tata se afla în tura de noapte, doamna W. se posta la baza scărilor şi începea să interpreteze propria ei versiune a Trâmbiţei de Apoi. Nu aveam trompetă, aşa că de obicei se ajuta de o muzicuţă sau de un pieptăn şi hârtie. Uneori, pur şi simplu, bătea într-o oală.
Eu trebuia să cobor în fugă scările şi să mă ascund în bufetul de sub trepte, unde se aflau doi tabureţi şi o lampă cu gaz. Şi o mulţime de conserve. Apoi citeam din Biblie şi cân-tam. Când avea să vină sfârşitul, noi trebuia să aşteptăm sub scări, până când un înger avea să ne elibereze. Mă întrebam mereu cum o să încapă aripile îngerului sub scări, însă doamna Winterson zicea că nu e nevoie ca îngerul să intre aici.
Nu ştiu unde trebuia să stea tata în timpul ăsta, dar el încă avea casca de metal din vremea războiului, aşa încât poate că el avea să-şi pună casca şi să aştepte afară.
Trăiam în Timpul Apocalipsei. Dacă trăieşti aşa, trăieşti într-o permanentă alertă. Eu aşa am trăit. Aşa trăiesc şi azi. Nu ducem prea multe cu noi din trecutul nostru. Şi, dacă nu-l putem schimba, tot ce putem face e să-l recunoaştem.
Cel puţin, în felul ăsta îl poţi lua peste picior sau poţi face ce vrei cu el, spre binele tău.
La noi acasă, aveam un ritual: dădeam foc calendarului chiar când bătea miezul nopţii. Încă o mai fac. Îmi place să mă plimb prin casă şi să adun calendare vechi. Îmi dau seama că puţini oameni fac focul în casă în ziua de azi, şi un tocător de hârtie nu are aceeaşi intensitate poetică.
O prietenă de-a mea îşi notează regretele pe o foaie de hârtie şi le dă foc în bucătărie, cu o lumânare. Alţi prieteni dau foc la artificii şi-şi pun câte o dorinţă la fiecare dintre ele.
Focul înseamnă sărbătoare şi sfidare. Lumina şi focul au fost întotdeauna simboluri ale spiritului, împotriva timpului nemilos.
Aproape de miezul nopţii, dau drumul la radio. Să auzi clopotele de la Big Ben bătând ora la BBC are o anume solemnitate şi îţi dă sentimentul de apartenenţă la o tradiţie.
La prima bătaie a marelui clopot deschid uşa din spate, ca să las Anul Vechi să iasă, şi-l însoţesc până la ieşire. La revedere! La ultima bătaie, deschid uşa de la intrare, ca să las să intre Noul An, şi-i urez bun venit.
Nu-i chiar atât de simplu, fiindcă trebuie să trec şi pe lângă şemineu, după ce am cules toate calendarele din drum.
Şi, de obicei, fiindcă toată lumea e un pic sentimentală uneori, recit în gând Tennyson:
Sunaţi, voi, clopote vioaie, spre ceru-nviorat de stele,
Spre norul ce pluteşte şi spre lumina îngheţată:
Anul vechi moare-n noaptea asta;
Sunaţi, voi, clopote vioaie, lăsaţi-l să îşi dea suflarea.
Restul versurilor din această parte a foarte lungului poem In Memoriam sunt sub orice critică, aşa că mă mulţumesc cu prima strofă. Dacă eşti un mare poet nu înseamnă că scrii mereu poezie extraordinară.
Într-un fel, asta e o lecţie pentru Noul An.
Suntem oameni, nu maşini. Avem şi noi zile proaste. Avem probleme mintale. Suntem inspiraţi, şi totuşi dăm greş. Nu suntem unidimensionali. Avem inimi ce se frâng şi suflete cu care nu ştim ce să facem. Ucidem şi distrugem, dar şi construim şi facem lucrurile posibile. Am fost pe Lună şi am inventat computerele. Am delegat majoritatea lucrurilor, dar tot trebuie să trăim cu noi înşine. Suntem nişte pesimişti care cred că e prea târziu, aşa că ce mai contează? Suntem puştii care-au revenit în ring, care adoră să primească o nouă şansă. Şi fiecare Nou An e o altă şansă.
Dar ce e, de fapt, Anul Nou? Până în 1752, Anglia şi coloniile ei (îmi cer scuze, America) aveau două zile de An Nou, fiindcă noul an legal începea pe 25 martie, Bunavestire, numită aşa fiindcă, dacă Isus se naşte pe 25 decembrie, atunci Maria trebuie să fie des-cântată de Sfântul Duh la timp şi să conceapă pe 25 martie – o dată convenabil de apropi-ată de echinocţiul de primăvară, de pe 21 martie, când strămoşii noştri precreştini sărbă-toreau Anul Nou. O nouă viaţă, întoarcerea soarelui, totul cât se poate de raţional.
Anglia a început să sărbătorească Anul Nou pe 1 ianuarie în secolul al XIII-lea, dar până în secolul al XVIII-lea, Anul Nou legal, de pe 25 martie, a obligat la dubla datare a aproape trei luni din fiecare an, în funcţie de faptul că recunoşteai sau nu că te afli în noul an.
Colac peste pupăză, în 1582, Europa romano-catolică a renunţat la calendarul iulian, inventat de Iulius Caesar în anul 45 Chr., şi a început să măsoare anul conform calendaru-lui gregorian, care se foloseşte şi azi.
Problema era că anul solar al lui Caesar rămânea unsprezece minute în urmă pe an, ceea ce adăuga o zi la calendar la fiecare o sută douăzeci şi opt de ani. Aşa că, în 1500, calendarul agăţat pe perete (OK, nu exista ca atare, dar aţi prins ideea) nu avea nici o legătură cu cele două echinocţii şi cele două solstiţii. Papa Grigore al XIII-lea a hotărât că Europa are nevoie de un nou calendar, evident, numit după el, şi fiindcă el era Papa, toată lumea a trebuit să fie de acord. Mai puţin Anglia.
Anglia era ocupată să se desprindă definitiv de Biserica de la Roma – ăsta a fost primul nostru Brexit din Europa. Fireşte, nu le-am cumpărat calendarul, cu o nouă imagine a papei, în fiecare lună.
Aşa că am continuat să fim despărţiţi de restul Europei, cu unsprezece zile. Şi am făcut asta nu doar noi, cei din Anglia, ci şi cei din America, odată ce puritanii au pus piciorul pe Plymouth Rock, până în 1752.
Vechiul calendar răsună şi azi în numele lunilor: septembrie – luna a şaptea; octombrie – luna a opta; noiembrie – luna a noua; decembrie – luna a zecea.
Adoptând noul calendar în 1752, am „pierdut“ unsprezece zile. Astfel încât, ziua de 2 septembrie 1752 a fost urmată de 14 septembrie 1752.
Timpul e un mister.

 

*


Iată reţeta mea de sendviş cu friptură pentru Anul Nou.

Aveţi nevoie de: 
- cea mai bună pâine cu maia pe care o puteţi găsi
- muşchi de vită. Cumpăraţi o bucată şi tăiaţi-o mai subţire decât de obicei – va fi un sendviş, nu o pâine întreagă
- verdeţuri şi legume de pus în salata de iarnă – cicoare, cicoare roşie, salată verde, hrean
- maioneză de casă (vezi gravlaxul lui Susie pentru Ajunul Crăciunului)

Metodă
Tăiaţi pâinea felii, nu prea subţiri. Ungeţi cu maioneză. Nu puneţi unt. Trântiţi apoi verdeţuri şi legume – pe ambele bucăţi de pâine. Frigeţi sau pregătiţi feliile de vită pe grătar, aşa cum vă plac – mai în sânge sau mai arse – şi puneţi una sau două pe una dintre feliile de pâine. Ungeţi felia de vită cu hrean. Trântiţi a doua felie de pâine peste prima – salata va rămâne la mijloc. Tăiaţi în două cu un cuţit ascuţit. Mâncaţi imediat.

Indiferent ce oră a zilei e, inclusiv micul dejun, savuraţi le alături de un pahar de Gamay bine răcit. E prima zi a Anului Nou, şi milioane de oameni vor fi început detoxifierea, dieta şi abstinenţa alcoolică. Luaţi atitudine.
Dacă am oaspeţi vegetarieni, le fac un sendviş cu omletă, cu aceeaşi pâine, unsă cu sos HP, fără unt, servit alături de un pahar de şampanie. Sau o ceaşcă de ceai tare. Mai mult de-atât, n-am ce face.
Un An Nou Fericit!
                                                                             


Zile de Crăciun, de Jeanette Winterson, Humanitas Fiction 2017, traducere din engleză și note de Vali Florescu, col. Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Univers

„Casandra”, de Christa Wolf, „Era să fiu eu”, de Ali Smith, „City”, de Alessandro Baricco, „ZeroZeroZero”, de Roberto Saviano, „Sfârșitul poveștii”, de Lydia Davis sau „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, de Gabriel Osmonde sunt câteva dintre romanele pregătite de Editura Univers pentru toamna literară 2014.

„Poftă de ciocolată”, de Care Santos (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din romanul „Poftă de ciocolată”, de Care Santos, roman distins în 2014 cu Premio Ramon Llull, cel mai important premiu literar catalan.

„Turnul întunecat”, de Stephen King, acum în colecția Nautilus, odată cu lansarea filmului în cinematografe

Seria „Turnul întunecat”, de Stephen King, se lansează în colecția Nautilus a editurii Nemira, într-o nouă prezentare paperback. Ecranizarea seriei intră în cinematografele din România pe 4 august.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu