• „To speak about everything, to say everything, is the act of a silent man” - Anonim

„Zgomotul timpului” – romanul lui Julian Barnes despre viața compozitorului Dmitri Șostacovici (fragment în avanpremieră)

„Zgomotul timpului” – romanul lui Julian Barnes despre viața compozitorului Dmitri Șostacovici (fragment în avanpremieră)

Cel mai recent roman al lui Julian Barnes, Zgomotul timpului, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Virgil Stanciu și se lansează la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie. 

Romanul – o biografie ficțională – se concentrează pe viața compozitorului Dmitri Șostacovici, care se află în postura ingrată a celor mai mulți dintre intelectualii și artiștii din blocul sovietic: aceea de a colabora cu un regim opresiv sau de a fi o victimă a lui. Proza lui Barnes îmbină detaliile biografice cotidiene cu situații și observații care ridică probleme universale: raportul artă-putere politică, limitele curajului în fața opresiunii sau exigențele morale uneori fatal de mari.

Julian Barnes prezintă cu lumini și umbre destinul unui mare muzician, dar și drumul parcurs de Uniunea Sovietică, într-o strălucită explorare a sensului și a locului artei în societate. Este anul 1935 și tânărul compozitor Șostacovici se teme pentru viața sa, căci Stalin e brusc interesat de muzica lui. Artistul e sigur că va sfârși în Siberia și privește în urmă la propria viață. Totuși, are noroc și nu devine o victimă. Însă prețul e mare: capitularea în fața regimului.

O ambițioasă alegorie orwelliană despre dificultățile întâmpinate de artiști în societățile totalitare și o parabolă kafkiană despre eforturile unui om fricos de a se lupta cu o realitate suprarealistă. (The New York Times)

Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 și 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar și a semnat recenzii în New Statesmen și New Review. Între 1979 și 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen și apoi pentru Observer.

Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză și eseuri, cariera sa literară fiind încununată de numeroase premii și distincţii: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois (1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia și în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 Fundaţia FVS i a acordat Shakespeare Prize, iar în 2004 a fost recompensat cu Premiul Statului Austriac pentru Literatură Europeană. În prezent locuiește la Londra. În 2011, i-a fost decernat Man Booker Prize pentru romanul Sentimentul unui sfârșit (Editura Nemira, 2013).

 

Zgomotul timpului, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră) 

 

Unul să audă,

Unul să-şi amintească,

Şi unul să bea.

Tradiţional

 

 

S-a întâmplat în plin război, pe un peron de gară la fel de plat ca şi câmpia nesfârşită care îl înconjura. Trenul cel lent plecase de două zile din Moscova şi se îndrepta spre vest, încă două sau trei zile de marş, în funcţie de cărbune şi de mişcările de trupe. Era imediat după ce se crăpase de ziuă, dar bărbatul – în realitate doar o jumătate de bărbat – se propulsa deja spre vagoanele de lux într-un cărucior scund cu roţi de lemn. Nu aveai cum să-l cârmeşti, în afară de a trage de partea din faţă a atelajului; ca să împiedice suprabalansarea omului, o frânghie trecută pe sub cărucior era înfăşurată peste betelia pantalonilor. Mâinile omului erau învelite în fâşii de pânză înnegrite, iar pielea îi era bătătorită de atâta cerşit pe străzi şi prin gări.

Tatăl lui fusese un veteran al războiului precedent. Binecuvântat de preotul satului, el plecase să lupte pentru Patrie şi pentru Ţar. La întoarcere, popa şi Ţarul nu mai erau şi Patria nu mai era aceeaşi. Soţia ţipase, văzând ce făcuse războiul din bărbatul ei. Acum era alt război şi acelaşi cotropitor se întorsese, doar numele se schimbaseră – numele din ambele tabere. Dar nimic altceva nu se schimbase: tinerii erau şi acum făcuţi zob de tunuri şi apoi tăiaţi rudimentar de chirurgi. Picioarele îi fuseseră amputate într-un spital de campanie, între copaci frânţi. Totul pentru o cauză măreaţă, ca şi data trecută. Lui i se rupea. Să se ciorovăiască alţii; singura lui grijă era să ajungă la capătul fiecărei zile. Devenise o tehnică de supravieţuire. De la un anumit punct, asta deveneau toţi bărbaţii: tehnici de supravieţuire.

Câţiva călători coborâseră să inspire aerul prăfos; alţii îşi lipiseră nasurile de geamurile vagoanelor. Apropiindu-se, cerşetorul începuse să răcnească un cântec deocheat de cazarmă. Unii pasageri îi aruncau, poate, o copeică ori două, ca să se distreze; alţii îi plăteau ca să plece de acolo. Unii, dinadins, aruncau monedele pe dungă, ca să se rostogolească, şi râdeau când el fugea după ele, împingându-se cu pumnii de peronul de ciment. Asta îi putea face pe alţii, din milă sau ruşine, să-i înmâneze banii într-un chip mai direct. El nu vedea decât degete, monede şi mâneci de haine şi era insensibil la insulte. Ăsta era cel care bea.

Cei doi oameni care călătoreau la clasa confort stăteau la geam, încercând să ghicească unde se aflau şi cât ar putea dura staţionarea: minute, ore, poate întreaga zi. Nu se furniza nicio informaţie, iar ei ştiau că nu trebuie să întrebe. Dacă te interesai de mersul trenurilor – chiar pasager fiind –, puteai fi considerat sabotor. Bărbaţii erau trecuţi de treizeci de ani, suficient de maturi ca să fi învăţat astfel de lecţii. Cel care asculta era un ins sfrijit, agitat, cu ochelari; în jurul gâtului şi încheieturilor mâinilor purta amulete din usturoi. Istoria a pierdut numele tovarăşului său de drum, cu toate că el era cel care-şi amintea.

Căruciorul cu jumătatea de bărbat venea acum spre ei, zdrăngănind. Câteva versuri vesele despre un viol rural fură urlate în sus spre ei. Cântăreţul se opri şi făcu semnul mâncării. Ca răspuns, ochelaristul ridică o sticlă de votcă. Un gest de politeţe inutil. Când refuzase vreun cerşetor votca? După un minut, cei doi călători i se alăturară pe peron.

Aşa că acum erau trei, numărul tradiţional al băutorilor de votcă. Cel cu ochelari ţinea încă sticla; însoţitorul său ţinea trei pahare. Acestea fură umplute cu aproximaţie, iar cei doi călători se îndoiră din talie şi urară sănătate. Când ciocniră paharele, tipul cel agitat îşi lăsă capul pe o parte – soarele foarte matinal fulgerându-i scurt în lentile – şi murmură ceva; prietenul lui râse. Apoi dădură votca pe gât dintr-o mişcare. Cerşetorul ridică paharul, ca să mai primească. Îi dădură încă o porţie, îi luară paharul şi se urcară înapoi în tren. Recunoscător pentru explozia de alcool care-i circula prin trupul trunchiat, cerşetorul se împinse pe roţi spre următorul grup de călători. Când se aşezară din nou pe locurile lor, cel care ascultase aproape că uitase ce anume spusese el. Dar cel care-şi amintea era abia la începutul amintirilor.

 

Zgomotul timpului, de Julian Barnes. Ed. Nemira, 2016, trad. Virgil Stanciu, col. „Babel”  

© foto Julian Barnes



Articole asemănătoare

O poveste despre iertare: „O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson

„O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson, este primul roman din seria de reinterpretări „Hogarth Shakespeare” și propune o rescriere a piesei „Poveste de iarnă”.

Un veritabil festival de culori şi emoţii: „Pascal desenează corăbii” de Radu Niciporuc (fragment)

Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pământ. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului.

„Dacă citești asta înseamnă că am murit”, de Andrew Nicoll

Ca și „A fost odată ca niciodată”, și „Dacă citești asta înseamnă că am murit” este un foarte frumos roman despre roman. Îmi plac foarte mult jocurile intertextuale ale lui Nicoll, naratorii lui jucăuși și autoironici, personajele pline de culoare și întâmplările trase de păr. Andrew Nicoll este, în primul rând, un foarte bun povestitor, iar cărțile sale cred că pot fi cel mai bine descrise ca „povești frumoase și bine scrise”.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Contact Cultural 17-10-2016 18:41

    Cred că e bine să schimbăm idei, gânduri si păreri. Cât despre cartea lui J. Barnes, pot spune că e oricând binevenit un nou material despre Dimitri Schostakovitsch.

    Raspunde