Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,

Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!

Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:

Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,

In brațe n-am nimica și parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,

Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng

Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.

Ia pune mâna, mamă, pe frunte, ce sudoare!

Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;

În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.

Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,

Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.

Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;

Mătușile cu bobii fac multe și desfac;

Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;

Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă și scot mânzat-afară

S-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng,

Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,

Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng.

Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine,

La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind;

Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine,

Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,

Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.

Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,

Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arșița căldurii, când vântuleț adie,

Când plopul a sa frunză o tremură ușor

Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,

Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,

Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior

Îmi fulgeră și-mi zice: "Deșteaptă-te, Florică,

Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt ușor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;

Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,

Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor."

Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul

Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;

Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,

Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.

Era în murgul serii și soarele sfințise;

A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,

În gemete de mumă vițeii lor strigau;

Vibra al serii aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână

Începe să s-audă ca șoaptă în susur,

Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână

Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una

Și focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum și luna,

Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește

Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,

Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veșmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei

Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,

Și apele dorm duse, și morile au stat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?

Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?

Ori e--să nu mai fie! vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,

Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!

Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!

Închină-te, surato! Văzutu-l-ai și tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine

Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine

N-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de el!

O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica

Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit

Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură

Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,

Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,

Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”

„Dragă, dragă surioară,

Nu știi cântecul ce spune

Că prin frunzi când se strecoară

Raza zilei ce apune,

Zburătorul se aruncă

La copila care vine

Să culeagă fragi în luncă,

Purtând flori la sân ca tine?

Fragii el din poală-i fură

Cu-a sa mână nevăzută,

Și pe frunte și pe gură

El o mușcă ș-o sărută.

Soro, buza-ți e mușcată!

Fragii, poți să le duci dorul.

Spune,-n lunca-ntunecată

Nu-ntâlniși pe Zburătorul?”

„Dragă surioară, dragă,

Cântecul mai spune încă

De-acel duh ce-ades se leagă,

Când e umbra mai adâncă,

GAZEL

Toamna frunzele colindă,

Sun-un grier sub o grindă,

Vântul jalnic bate-n geamuri

Cu o mână tremurândă,

Iară tu la gura sobei

Stai ca somnul să te prindă.

Ce tresari din vis deodată?

Tu auzi pășind în tindă --

E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă

Și în fața ta frumoasă

O să ție o oglindă,

Să te vezi pe tine însăți

Visătoare, surâzândă.

I.

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri și castelul singuratic

S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot;

De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot.

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie.

Agățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

Așezând genunchiu și mână când pe-un colt când pe alt colț

Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți

Si pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

Intră, unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.

Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale,

Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale ;

Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,

Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă,

A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;

Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,

Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.

După pânza de păianjăn doarme fata de-mpărat;

Înecată de lumină e întinsă în crevat.

Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsuri

Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri;

Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată

Trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată.

Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie,

Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie,

Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,

Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;

Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,

Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat;

De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,

A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc,

Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri;

Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe

Pânza cea acoperită de un colb de petre scumpe;

A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă,

Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.

El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină,

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic

Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

II.

Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,

Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte –

Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură:

– „Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură”. 

III.

Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-și –

Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și,

Si Narcis văzându-și fața în oglinda sa, isvorul,

Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.

Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,

Când cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă,

Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume

Și fiindu-și șie dragă, cum nu-i este nime-n lume:

Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă

Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă.  

Idol tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des,

Pentr-o inimă fecioară mândru idol ți-ai ales!

Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare

Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap pân' la picioare?

„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător,

Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor.

Și de-aceea, când mă caut în păretele de-oglinzi

Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz

Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,

Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.

Și atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz –

Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?

Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,

E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.

Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui –

Gură tu! Învață minte, nu mă spune nimănui,

Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie, și viclean ca un copil!”

IV

Astfel vine-n toată noaptea sburător la al ei pat.

Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;

Și atuncea, când spre ușă el se-ntoarse ca să fugă,

Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă:

– „O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,

Sburător cu plete negre, umbră fără de noroc

Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit,

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit –.

O, tu umbră peritoare, cu adâncii triști ochi,

Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!”

El s-așază lângă dânsa și o prinde de mijloc,

Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc:

– „O șoptește-mi – zice dânsul – tu cu ochi plini d-eres

Dulci cuvinte ne-nțelese, însă pline de-nțeles.

Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,

Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi,

Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri,

Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri

Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele

Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele;

Când pierdută razimi fața de-arzătorul meu obraz,

Părul tău bălai și moale de mi-l legi după grumaz,

Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,

Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.

Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă

Și nu pot să-ți spun odată, cât – ah ! cât îmi ești de dragă!”

Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să-nceapă,

Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă;

Unu-n brațele altuia, tremurând ei se sărută,

Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută,

Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială,

Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. /…/ 

Cupidon și Psyche, Annie Louisa Swynnerton (1890)

De ce șezi închisă, fată,

După poarta ferecată,

După zidurile grele,

După negrele zăbrele?

Deschide zăbrelele

Și privește stelele, luna plină o privește

Cum pe munți călătorește

Și deschide-mi un oblon

Ca să trec fără de zvon,

Că de noapte îmi e teamă,

Toate umbrele mă cheamă,

Tricolici mă prigonesc,

Iar babele mă vrăjesc,

Cu flori roșie de mac,

Cu oscior de liliac,

Ca să nu-mi [mai] dau de leac.

Nu auzi cum zbor prin ramuri,

Țip în horn și bat în geamuri?

Peste codri sta cetatea

Stăpânind singurătatea...

Luna plină strălucea,

Ziduri negre poleia

Din nălțimea cea albastră

Bătea tainic la fereastră.

Și pe negrele zăbrele

Sta Domnița după ele,

Uitându-se norilor

Calea sburătorilor.

Părul galben, abia creț,

Peste tâmple sta răzleț

Și trecând pe după tâmple

Ca un val de aur împle

Umerele și spinarea

Și întreagă arătarea.

Și e una la părinți,

Cum e luna printre sfinți,

Și-ntre fete tinerele

Ca și luna printre stele,

Și e una chiar sub soare,

Cine cată-n ochi-i moare,

Ochi izvoare de lumine,

Cu mâni albe, lungi și fine

Și cu degetele trase,

Subțirele, de crăiasă,

Și buzele subțirele

De-mi zâmbea-ntristat cu ele.

Au mai știu povestitorii

Ce sunt, oare, zburătorii?

Vin din rumenirea serii

Și din fundul sfânt al mării,

Vin din ploaia cea cu soare

Și din dor de fată mare.

Iară umbra norilor,

Calea zburătorilor,

Căci îi vede

Cine-i crede,

Le năzare

La oricare

L-a chemat din noaptea mare.

De-ndrăgește vre o fată,

Ca luceafăr i s-arată,

Dar din nouri se repede

La pământ unde o vede

Și-n cărare îi răsare

De la creștet la picioare;

Ochii negri-ntunecoși

I se uită mângâioși,

În păr negru stele poartă

Dară alba față-i moartă,

Ori se face nor de ploaie

Care cade în șiroaie

Și burează-așa de lin

Prin perdelele de in;

Și-n fereastră, ca-ntr-un prag.

Se arată nalt și drag,

Cu păr lung de aur moale

Și cu ochii plini de jale.

Trestia l-încununează,

Hainele îi scânteiază,

Haine lungi și străvezii,

Pare-un mort cu ochii vii.

Astfel este sburătoriu

Și din umbră, și din nori,

Și din lanuri, și din luncă,

Și din stea ce se aruncă,

Și din tainicul izvor

Care sună-ncetișor,

Și când luna cea bălaie

Varsă apelor văpaie.

Iese din senin cu ploaie,

Și din ploaie cu senin,

Și din lacul cristalin,

Și din ceruri, și din mare,

Și din dor de fată mare.

A lui suflet e-o scânteie

Din luciri de curcubeie,

Din dragoste de femeie;

A lui glas la miez de noapte

E ca muzica de șoapte,

Când se clatin rămurele

Și suspină păsărele.

Și cum sta Domnița dusă

Și pe gânduri multe pusă,

Teiul nalt crescut sub geamuri

I-au întins vro două ramuri

Încărcate -nfloritoare,

Și frumos mirositoare,

Și aude șopotind

Și prin frunze ropotind

Ca un glas de copilaș

Ce-o întreabă drăgălaș:

— De ce șezi închisă, fată,

După poarta ferecată,

După zidurile grele,

După negrele zăbrele?

Deschide zăbrelele

Și privește stelele,

Luna plină o privește

Cum pe munți călătorește

Și deschide-mi un oblon

Ca să trec fără de zvon,

Că de noapte îmi e teamă;

Toate umbrele mă cheamă,

Tricolici mă prigonesc,

Iar babele mă vrăjesc

Cu flori roșie de mac,

Cu oscior de liliac,

Ca să nu mă dau de leac.

Nu auzi cum zbor prin ramuri,

Țip în horn și bat în geamuri?

Nu sunt tânăr fără minte,

Prins de dulcele-ți cuvinte,

Nu curtean înfumurat,

Nici oștean împlătoșat,

Ci eu sunt

Sburător

Ca un vânt

De ușor,

Mă anin

De un ram

Și suspin

Lângă geam,

Ca-n sălaș

Tremurând

Să mă lași

Mai curând.

Căci sunt slab de-mi plângi de milă,

Orb ca visul de copilă;

Sunt ca vânt de primăvară,

Ca amurgul cel de vară;

Din picioare pân' la cap

Într-un cuib pot să încap,

Iar în cuib de turturele

Dorm alăturea de ele.

Iarna vin gonit de fulgi,

Ce m-acopăr ca un giulgi,

Și când voi spuneți povești,

Suflu codrul pe ferești,

Iar la claca cea de furcă

Mâna-mi torturile-ncurcă.

O, deschide-mi un canat

Ca printr-însul să străbat

Să mă iei la tine-n pat

Ca să dorm lâng-al tău sin

Ca un biet copil străin;

Adormit la pieptul gol

Nu mă-ndur să te mai scol;

Sânii albi, două comori

Tare sunt dezmierdători,

Fiind albe și rătunde,

Inima mi se pătrunde,

Cu gurița mă adapă

Și de focul meu mă scapă;

Adormit pe brațul stâng

Nu te teme c-am să plâng,

Teamă n-ai că te-oi trezi,

Că eu pier în zori de zi;

Ci-am să suflu-așa de cald

În miroase să te scald,

Să-mi vezi fața de ninsoare

Și aripele ușoare,

Căci viața mea o țin

Cu miros de flori de crin;

Nu beau apă, ci scântei

Și miros de flori de tei,

O, primește-mă în brațe:

Umbra nopții mă îngheață,

Un strigoi poate în pripă

Să mă prinză de aripă

Să m-ascunză în mormânt

Ca să nu știu unde sunt,

Ori de aripi să mă lege

De un clopot fără lege

Și trăgându-l, sunător,

De izbirea lui să mor,

Căci eu nu sunt vrun fecior

Ca să viu amăgitor,

Ci eu sunt

Sburător

Ca un vânt

De ușor,

Mă anin

De un ram

Și suspin

Lângă geam,

Ca-n sălaș

Tremurând

Să mă lași

Mai curând.

Ea-și netează a ei tâmple

Și de lacrimi i se împle

Ochii dulci de mângâiere.

Ea suspină fără vrere,

Neștiind încă ce-i cere

Inima cu-a ei durere,

Iar gândirea ei cea dulce

N-o mai lasă să se culce.

Peste vârfuri trece lună,

Tânguios un corn răsună,

Petrecând cu-atâta drag

Toată rariștea de fag.

Mai începe, mai se pierde,

De-i răspunde codrul verde

Fermecat și îndrăgit

De-acel sunet rătăcit.

Iară inima îi zice:

Ce stai, draga mea, aice,

Scoală-te, supune-te

Valului de sunete,

Ce te trage, plin de jale,

Colo,-n rariștea din vale.

Și un glas aude, pare,

Ce-o chema în depărtare:

„Mărgărită, Mărgărită,

Cu coroană aurită,

Ah, din valea cea adâncă,

Ca pe-o stea te zăresc încă,

Ca pe-o stea luminătoare

Și deasupră-mi plutitoare;

Glasul cornului străbate

Dulcea ta singurătate;

O, te pleacă plângerilor,

Tu, crăiasa îngerilor,

Lasă zidurile tale

Vino-n vale, vino-n vale!

O, auzi sunând

Pe cărare corn,

Căci spre tine blând

Îl întorn.

Mărgărită, Mărgărită,

Cu coroana aurită,

Glasul cornului străbate

Neagra ta singurătate,

Valului de sunete,

Draga mea, supune-te,

Lasă zidurile tale,

Vino-n vale, vino-n vale!”

Dragă mamă, dragă mamă,

Pânza iar mi se destramă,

Sufletul și-acum mă doare,

Trupul iar, în cingătoare,

Brațul mi se lenevește,

Fusul scapă dintre dește,

Firul răsucit, din furcă,

Mi se-nnoadă și se-ncurcă,

Acul floarea vrea s-o-nceapă

Și se-ntoarce și mă-nțeapă.

Dau s-aleg și dau să cos

Și-mi iese lucru pe dos.

Ochiul udă în neștire

Borangicul cel subțire.

Gândurile mi-s amare

Ca izvoarele de sare.

În tot ce vreau și gândesc

Aiurind mă pomenesc.

Mamă dragă, mamă dragă,