• „Cine nu a găsit prilejul în sine nu găsește nici în jurul său marile prilejuri” - Constantin Noica

Voyeurism și criza imaginii occidentale – „Efectul Sherock Holmes”, de Victor Ieronim Stoichiță

Voyeurism și criza imaginii occidentale – „Efectul Sherock Holmes”, de Victor Ieronim Stoichiță

Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice, ultima carte a lui Victor Ieronim Stoichiță, este un volum înțesat de paralele culturale, trimiteri și comparații și care, aproape la fiecare paragraf, te invită la profunde reflecții.

Totuși, în ciuda faptului că este un text destul de dificil (deși nu foarte lung), este genul de analiză care, atunci când ți-e greu să descifrezi metaforele și să urmărești comparațiile, te face să fii cu atât mai dornic să le înțelegi. Deși lectura curge lin, m-am trezit, deseori, nevoită să reiau paragrafe întregi după un moment de neatenție. Cele trei eseuri nu sunt texte pasive, ele cer un cititor dornic să se implice activ în lectură. Iar reflecțiile profunde asupra artei și cinematografului sunt împletite cu meditații surprinzătoare asupra sensibilității moderne și a felului în care este transpusă în artă:

Dialogul lui Hitchcock cu pictorul [este vorba de Edward Hopper] este de astă dată direct și se plasează pe mai multe planuri. Primul atestă felul sensibil și filtrat în care realizatorul percepe marele vid afectiv ce domină spațiile închise ale marilor orașe. Un altul îl înfățișează atent la tăieturile spațiale și ancadramentele întâmplătoare care operează în locurile obișnuite și care sunt, la rândul lor, un semn al singurătăților împărtășite.

Analizele celor trei filme (Fereasta din spate și Femeia dispărută de Alfred Hitchcock și Blow-up de Michelangelo Antonioni) sunt însoțite de numeroase ilustrații vizuale, însă cred că e puțin probabil ca textul să-și dezvăluie întreaga bogăție unui cititor lipsit de o cultură iconografică proprie. Și aceasta pentru că autorul face lungi comparații iconografice care acoperă, în câteva pagini, secole întregi de cultură vizuală occidentală. De exemplu, în analiza Ferestrei din spate (1954-1955), cadrele din film sunt puse alături de opere de artă ce par a nu avea nimic în comun: o schiță din 1538 aparținând lui Albrecht Dürer (Artist desenând un nud de femeie), cutiile perspectivice olandeze, Sângerarea (1938-1939) și Înserare (1964) aparținând lui René Magritte, Étant donnés (1946-1966) ale lui Marcel Duchamp, Batșeba ieșind din baie (1480) de Hans Memling, două tablouri de la începutul secolului XVI aparținând unor anonimi germani sau italieni, Portret de bărbat și Cuplu nud într-un interior, artiștii americani de la Ashcan School pasionați de voyeurism, cu exemple din John Sloan (Ferestre în noapte, 1910) și Edward Hopper (Ferestre în noapte, 1928) sau ilustrațiile de foileton ale lui Sidney Paget pentru The Return of Sherlock Holmes (1903). Analiza subtilă a lui Stoichiță este firul Ariadnei care te conduce prin acest labirint de imagini, doar aparent fără legătură.

Tot în acest prim eseu descoperim și accepția pe care o dă autorul „efectului Sherlock Holmes” – „un raport între pasiunea vizuală a lui Jeff [personajul principal al filmului] și procesul de detectare (detection)” – și care este preluat din romanul polițist de început (al cărui prototip este ciclul Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle). Combinația de fotograf, voyeur și detectiv, alături de tot felul de dispozitive optice menite să o dezvolte (camere foto, obiective, cadraje, măriri etc.), acestea par a fi punctele centrale ale unei analize menite să certifice, încă o dată, importanța vizualului în cultura occidentală sau, cu alte cuvinte, civilizația occidentală a imaginii. Aflați în aceeași căutare de tip detectivistiv a „imaginii semnificante”, Hitchcock și Antonioni se raportează, fiecare în felul său, la problematica reprezentării:

Ecranul este o pânză, ne spune Antonioni, iar spectatorul este cel care trebuie s-o descifreze. [...] Ecranul este o fereastră, ne spune Hitchcock, iar spectatorul trebuie s-o scruteze.

Urmași ai primului om care a încercat să se înstăpânească asupra realului dându-i o imagine, Jeff și Thomas, protagoniștii din Fereastra din spate, respectiv Blow-Up, se înscriu în lunga tradiție occidentală a captării realului prin imaginea sa. Mijloacele pe care ei le au la îndemână (aparate foto performante, obiective, procedee de mărire a imaginii) ar trebuie să le asigure, în sfârșit, posibilitatea de „înțelegere a realului prin reprezentarea sa”. O analiză mai atentă descoperă, însă, în toate aceste eforturi paradoxul unei civilizații iconodule, dar aflate în imposibilitatea de a crede („Thomas, eroul din Blow-up, vrea să pipăie, prin filtrul imaginii, «carnea vizibilului»”), și ajunsă, tocmai prin performanța tot mai mare a aparatelor sale de captare a realului, la limitele reprezentării:

Eroul lui Antonioni plonjează în reprezentare: ochiul aparatului de fotografiat scrutează realul, aparatul îl fixează, procesul de developare și de mărire îl manipulează, iar travaliul de interpretare aprofundează sensul acestei realități manipulate. Dar sensul rămâne confuz, „voalat”.

Prin formația sa, criticul și istoricul de artă zăbovește în fața cadrelor filmului (pe care, luate individual, le percepe și analizează aproape ca pe niște tablouri), însă privitorul obișnuit poate fi atras cu ușurință mai degrabă de trama evenimentelor înfățișate. Asemănător visului, prin faptul că succesiunea de imagini care-i este specifică acționează asupra straturilor celor mai profunde ale spiritului uman, filmul ne poate transforma, mai repede decât orice altă artă, în niște privitori pasivi. Această apropiere între vis și film am găsit-o foarte frumos exprimată în cuvintele unui alt mare regizor european, Ingmar Bergman:

Filmul ca vis, filmul ca muzică. Nici o altă artă nu reuşeşte, aşa cum o face cinematograful, să ocolească conştiinţa noastră diurnă şi să se îndrepte direct spre sentimentele noastre, în profunzimea casei crepusculare a sufletului (Ingmar Bergman, „Lanterna magică”).

Prin analiza acestor „trei intrigi cinematografice”, Victor Ieronim Stoichiță face și o analiză implicită a cinematografului ca artă ce împlinește pulsiunea vizuală caracteristică omului occidental, dar și ca artă ce prelungește anumite locuri culturale ale tradiției artistice occidentale: tabloul sau fereastra (două teme dragi autorului) – sau mai degrabă cadrajul operat de acestea –, dispozitivele optice menite să dea o imagine a realității, tentația voyeurismului sau criza imaginii. Artă specifică modernității, cinematograful nu se poate sustrage anumitor topoi culturali, pe care nu-i mai conștientizăm, dar care continuă să ne determine privirea. Și aici intervine una dintre cele mai obsedante întrebări din această „civilizație a imaginii”: în momentul în care suntem asaltați din toate părțile de imagini, ca un fel de asfixiere vizuală, cât de mult mai semnifică imaginile care ne înconjoară? Mai avem oare obiceiul de a zăbovi în fața unei imagini pentru a-i analiza înțelesurile?  

La fel cum „nu poți citi o carte, o poți doar reciti” (Nabokov), după lectura celor trei eseuri ale lui Victor Ieronim Stoichiță (re)descoperi că nici filmele nu se văd, doar se revăd.

Efectul Sherlock Holmes: trei intrigi cinematografice, Victor Ieronim Stoichiţă, Ed. Humanitas, 2013, trad, Mona Antohi, col. „Seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 19 martie 2014)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Despre mască și iluzie”, de Mihai Măniuțiu

„Adevărații purtători de frumusețe sunt, pentru mine, întotdeauna ceilalți. Ceea ce văd, finalmente, în oglinzile scenei nu e nicidecum chipul meu, ci acela, halucinant multiplicat, al iubirilor mele.”

„Ravensbrück”, de Steve Sem-Sandberg

Cunoscută mai ales prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka, Milena Jesenská a reprezintat un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate.

Ceainăria Infinitea București - O grădină de vis, o ceainărie de poveste

O grădină de vis, o ceainărie de poveste, un decor pe care-l mai vedem doar în filme de epocă și un timp și un spațiu parcă rupt din devenire - Ceainăria Infinitea din București

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu