• „Ajuţi pe cineva care, chiar când nu mai poate, vrea” - Henrik Ibsen

„Viața amoroasă”, de Zeruya Shalev (fragment)

„Viața amoroasă”, de Zeruya Shalev (fragment)

Roman distins în Israel cu Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor și Premiul ACUM. Inclus în prestigioasa listă „Cele mai bune 20 de romane din ultimii 40 de ani” din Der Spiegel. Bestseller internațional, tradus în peste 30 de țări și ecranizat în 2007, în regia Mariei Schrader, Viața amoroasă este anatomia unei obsesii redate într-un stil provocator și liric.

Din prima clipă în care îl întâlnește pe Arie, un prieten al tatălui ei, Yaarah este atrasă irezistibil de bărbatul în vârstă. Adulter începe să rimeze cu autodistrugere, căci toate reperele vechii sale existențe îi scapă printre degete. Până în momentul în care descoperă o cutie cu fotografii erotice și-și dă seama că cel care a subjugat-o sexual poate urmări o răzbunare peste timp. O carte senzuală și reflexivă, torențială și purificatoare, prin cufundarea deplină într-o conștiință – pe alocuri străină, pe alocuri familiară – aflată în plin zbucium.

ZERUYA SHALEV s-a născut în anul 1959, în kibbutzul Kinneret din Israel. Obține un masterat în studii biblice, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet. În 1988 îi apare prima carte, un volum de poezie intitulat Țintă ușoară pentru lunetiști. În 1993, publică primul roman, Dansând, încremenind. Urmează romanele Viața amoroasă (1997; Humanitas Fiction, 2009, 2020), care îi aduce recunoașterea internațională, Soț și soție (2000) și Thera (2005). În 2004, la Ierusalim, cade victimă unui atentat cu bombă, recuperându-se cu greu. În 2011 îi apare romanul Fărâme de viață, iar în 2015, Durere. Zeruya Shalev este și autoarea a două cărți pentru copii, Puiul mamei (2000) și Uită-te la copil! (2014). De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit numeroase premii, printre care Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor din Israel (1997), Corine (Germania, 2001), Amphi (Franța, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005), Wizo (Franța, 2007), Premiul Welt-Literatur (Germania, 2012), Fémina Étranger (Franța, 2014), Premiul Roma-Ierusalim (Italia, 2014), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2017), Premiul Jan Michalski pentru Literatură (Elveția, 2019). În 2017, i s-a acordat distincția Chevalière des Arts et des Lettres. Cărțile sale sunt publicate în peste 25 de limbi.

 

Viața amoroasă, de Zeruya Shalev (fragment)

 

Treptele clădirii erau acoperite de frunze moi care începuseră deja să se descompună, iar eu îmi croiam drum cu mare atenţie prin putregaiul acela mustind de apă, strângând cu putere balustrada rece, pe care nu mai târziu de ieri o simţisem fierbinte în mâinile mele, iar astăzi hamsin-ul explodase şi cerul licărea puţin, dar nu era chiar o licărire de vară, şi am ieşit în bulevard exact la ora la care şoferii încep să aprindă farurile, toate maşinile par la fel şi toţi oamenii seamănă între ei şi m-am pierdut în mulţime, iată-ne pe toţi cufundându-ne treptat în întuneric, pe mama întemniţată în dormitorul ei, pe tata învăluit în broboadele de fum ale energicului său prieten, pe Yoni, care mă aşteaptă acasă, încovoiat de oboseală deasupra computerului, şi pe Shira, care locuieşte nu departe de aici, chiar pe aleea aceasta, de fapt, sunt chiar în faţa clădirii şi sunt ispitită să verific dacă e acasă. Mi se pare că am atât de multe să-i povestesc, deşi vorbisem cu ea la prânz, la universitate; sun, nu primesc nici un răspuns, cu toate astea, mă încăpăţânez, poate că face duş sau e la toaletă, aşa că fac vreo câţiva paşi, mă îndrept spre curtea din spatele clădirii, bat în obloanele trase până ce aud un mieunat, iar la fereastra bucătăriei apare Tulia, pisica Shirei, sătulă să stea singură acasă o zi întreagă, iar eu o mângâi până când începe să toarcă, ridicându-şi coada gri, şi mângâierea aceasta mă linişteşte puţin, la fel şi pe ea, apoi se-aşază la picioarele mele şi mi se pare c-a adormit, dar nu, iată, coada ei ridicată mă urmăreşte când ies din curte, când mă îndepărtez pe aleea întunecată; singurul felinar de pe drum tremură o clipă şi se stinge.

Tulia, lasă-mă, îi spun eu, aşteaptă să se întoarcă Shira, însă pisica se încăpăţânează să mă urmeze, asemenea unei gazde politicoase care-şi conduce oaspetele, şi mă gândesc la felul în care tata îşi conduce musafirul, complet absorbit de el ca de o dulce amintire, şi mi se pare că-i văd în faţa meap e bulevard, tata mergând cu paşi scurţi şi repezi, blândul său trup înghiţit de întuneric, iar alături de el, oaspetele său, cu paşi sălbatici, cu faţa aceea de bronz, puternică şi hotărâtă, cu părul argintiu care străluceşte în noapte precum o aură, alerg către ei cu mieunatul pisicii în urma mea şi dau cu piciorul după ea, valea de-aici, Tulia, întoarce-te acasă, şi traversez bulevardul urmărindu-i, dar deodată aud o izbitură, o lovitură uşoară, iar uşa unei maşini se deschide şi cineva strigă, a cui e pisica? A cui e pisica? Iar o altă voce spune, ce importanţă are, nu mai contează.

Fug de-acolo, nu îndrăznesc să privesc înapoi, îi văd pe tata şi pe oaspetele său mai în faţă, păşind unul lângă altul aproape îmbrăţişaţi, capul tatălui meu legănându-se pe umărul lat al bărbatului, dar nu, nu sunt ei, când îi depăşesc în fugă, văd că este o pereche, o femeie şi un bărbat trecuţi de prima tinereţe, însă dragostea lor pare să fi rămas tânără, iar eu  mă descompun alunecând pe bulevardul zgomotos către cartierul nostru, sudoarea curge din mine aşa cum curgea sângele din pisica aceea, o curgere năvalnică, iar eu ştiu că va curge şi va curge şi nu se va opri decât în faţa uşii noastre.

Ce s-a întâmplat, cârtiţă mică, întreabă el cu faţa încinsă şi abdomenul moale strâns într-un şorţ, iar eu văd masa pregătită pentru cină, cuţitul şi furculiţa frumos aşezate pe șerveţelul roşu, dar în loc să mă înveselesc, mă înfurii, nu-mi mai spune aşa, de câte ori să-ţi atrag atenţia că mă enervează să-mi spui aşa, iar ochii lui se cască ofensaţi şi spune, dar tu ai început cu apelativele, şi eu spun, şi ce dacă, eu am încetat, iar tu, nu, ieri m-ai strigat aşa de faţă cu oameni străini şi toată lumea a crezut că suntem retardaţi. Ce-mi pasă mie de ce crede lumea, mormăie el, mie-mi pasă numai de ce credem noi, iar eu spun, când vei înţelege că nu există noi, există eu şi există tu şi fiecare îşi are propriile gânduri, însă el insistă, pe vremuri îţi plăcea să-ţi spun aşa, iar eu mormăi, ei bine, m-am schimbat, de ce nu poţi să te schimbi şi tu, iar el spune, o să mă schimb, dar în ritmul meu, nu-i ceva ce-mi poţi dicta tu, îşi smulge farfuria şi se-aşază în faţa televizorului, iar eu priveam masa aceea care se schimbase atât de tare într-o singură o clipă, devenise dintr-odată o masă pentru o persoană, şi mă gândeam cât e de trist să fii singur, cum poate trăi Shira în felul ăsta, iar atunci mi-am amintit de pisica ei, de Tulia cea grăsuţă şi răsfăţată, moale şi pufoasă ca o pernuţă, şi-am spus, nu mi-e foame, apoi m-am dus în dormitor, m-am întins pe pat şi m-am gândit cum va fi de-acum, fără numele noastre de alint dulcege şi nevinovate, el nu mă va mai striga cârtiţă mică, iar eu nu-l voi mai striga şobolan, cum vom mai putea vorbi atunci.

Am auzit telefonul sunând şi vocea lui blândă la receptor şi am strigat, spune-i că dorm, iar el a zis, dar are nevoie de tine, şi mi-a întins receptorul. Tulia a dispărut, plânge, iar vecinii mi-au spus că o pisică a fost călcată mai devreme de o maşină şi mă tem că ea e, iar eu şoptesc, mai aşteaptă puţin, sigur e vorba de altă pisică, Tulia nu se îndepărtează niciodată de casă, dar ea plânge, am presimţirea că e vorba de ea, mă întâmpină în fiecare seară, iar eu spun, dar Tulia iese foarte rar din casă, însă ea zice, am lăsat fereastra de la bucătărie deschisă, fiindcă de dimineaţă încă era hamsin, nu m-am gândit că va ieşi, a avut ea un motiv să iasă, ceva s-a-ntâmplat.

Ei, o fi pe sub pat sau cine ştie pe unde, spun eu, doar ştii cum sunt pisicile, îşi găsesc un cotlon şi stau acolo cât le convine, mergi la culcare acum, iar mâine-dimineaţă te va trezi, dar ea şopteşte, Doamne-ajută, şi începe din nou să plângă, era copilul meu, sunt pierdută fără ea, trebuie să vii s-o căutăm, dar eu spun, Shira, abia am ajuns şi nu mai am putere să mă mişc, hai s-o lăsăm pe mâine, însă ea insistă, trebuie s-o găsesc acum, iar în cele din urmă cedez, bine.

În faţa uşii, el întreabă, şi mâncarea pe care-am pregătit-o, iar ochii lui privesc plini de dezamăgire pe deasupra gurii care mestecă. O bucăţică de roşie îi alunecă de pe buze împreună cu vorbele, rămânând atârnată şi vibrându-i pe bărbie, eu, am spus, trebuie s-o ajut pe Shira să-şi caute pisica, iar el a zis, mereu te plângi că nu gătesc, dar când o fac, nu mănânci niciodată. Ce puteam să-i zic, m-am înfuriat eu, dacă i-ai fi spus că dorm, n-aş fi fost nevoită să ies acum, crede-mă, aş fi preferat să rămân acasă, iar el a continuat să mestece, ca şi când ar fi mestecat ce spusesem eu, pritocind în gură cuvintele mele, şi să se uite la televizor; l-am privit ca şi când mi-aş fi luat rămas-bun şi am ieşit, de fiecare dată când plecam de lângă el, mi se părea c-ar fi fost mai bine să nu ne revedem, să fie pentru ultima oară, iar sutele de încercări nu mi-au anulat această convingere, ci din contră, n-au făcut decât s-o întărească şi au amplificat teama că, de data asta, chiar se va-ntâmpla.

Viața amoroasă, de Zeruya Shalev, Ed. Humanitas Fiction, 2020, col. „Raftul Denisei”, trad. Ioana Petridean



Articole asemănătoare

Fucked up world, despre „Fata cu toate darurile”, de M.R. Carey

Cu un suspans și o intrigă foarte bine dozate, o construcție narativă impecabilă, personaje complexe și un final surprinzător „Fata cu toate darurile”, de M.R. Carey, este genul de carte pe care nu o poți lăsa din mână până n-o termini.

„50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” – cartea primăverii la Nemira

Editura Nemira publică o selecție deosebită, dedicată iubitorilor de scrisori redescoperite în sertare și arhive: „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, în selecția lui David H. Lowenherz.

O țesătură cu un desen extraordinar, despre „Medeea și copiii ei”, de Ludmila Ulițkaia

„Medeea și copiii ei”, este o minunată frescă de familie, un roman-mozaic ce se formează la întâlnirea a mai multe povești separate, dar întrețesute într-un mod intim, cu eroi pe care nu-ți vine să-i numești personaje, ci oameni, un roman ce-ți restabilește o încredere într-un anume rost al lucrurilor, un rost greu de găsit în lumea noastră grăbită și bătrână, alături de reînvierea unei anumite plăceri a privitului, a trăitului, a tihnitului.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Silvia 27-01-2020 14:57

    Un roman care categoric merita citit!

    Raspunde