• „Pentru a avea o căsătorie fericită, trebuie să-i spui partenerului totul, mai puțin lucrurile esențiale” - Cynthia Nelms

„Vanessa și sora ei”, de Priya Parmar (fragment în avanpremieră)

„Vanessa și sora ei”, de Priya Parmar (fragment în avanpremieră)

Romanul Vanessa şi sora ei a intrat imediat după publicare în topurile de vânzări americane şi a fost inclus pe listele celor mai bune titluri ale anului 2015: New York Times Notable Book of 2015 • Editor’s Choice — New York Times Sunday Book Review • Barnes & Noble Discover Great New Authors 2015 Pick • January 2015 Indie Next List Pick • Must List — Entertainment Weekly • Ten Titles to Pick Up Now — O, The Oprah Magazine.

Spectaculos şi plin de detalii ce reuşesc să reînvie un interval-cheie din istoria literaturii secolului XX, romanul Vanessa şi sora ei spune povestea relaţiei tumultuoase a pictoriţei Vanessa Bell cu sora sa, faimoasa scriitoare Virginia Woolf, dar şi cu soţul ei, seducătorul Clive Bell. Sub forma unor consemnări din jurnalul său intim, în care îşi notează inclusiv observaţii legate de propria pictură, de lecturi şi discuţii intelectuale, dar şi de experienţa maternităţii, cartea impune o serie de portrete ale membrilor Grupului Bloomsbury, bine documentate şi extrem de vii. Apar, astfel, pe lângă cele două surori, Leonard Woolf, Lytton Strachey, E.M. Forster, Roger Fry, Duncan Grant, John Maynard Keynes, Rupert Brooke, imortalizaţi în mod direct, în timpul conversaţiilor din salonul celor două surori, dar şi indirect, prin intermediul corespondenţei purtate în interiorul grupului.

„O voce nouă, puternică, în ficţiunea istorică. Vanessa și sora ei explorează relaţia tensionată dintre surorile Stephen, oferind o nouă perspectivă asupra lumii create în jurul Grupului Bloomsbury, o lume artistică, senzuală.” (Philippa Gregory)

Londra, 1905. După moartea părinţilor, surorile Stephen, Vanessa şi Virginia, împreună cu fraţii mai tineri, Thoby şi Adrian, se mută într-o casă din avangardistul cartier Bloomsbury. În jurul lor se va forma un cerc de artişti şi scriitori remarcabili, tineri boemi, non-conformişti, care vor intra în legendă drept Grupul Bloomsbury. Dar totul se schimbă când Vanessa se îndrăgosteşte pe neaşteptate şi sora ei se simte abandonată. Posesivă până la obsesie, charismatică şi manipulatoare, de o inteligenţă excepţională, Virginia a trăit mereu înconjurată de atenţia şi afecţiunea surorii sale; fără acestea, poate oricând să cadă pradă tendinţelor autodistructive. În vreme ce tragedia şi trădarea ameninţă să le destrame familia, Vanessa trebuie să ia o decizie prin care să-şi protejeze propria fericire.

„Rareori întâlneşti o femeie care să stârnească atâta admiraţie ca pictoriţa Vanessa Bell în acest roman subtil, cu mai multe paliere de interpretare.” (The New York Times Book Review)

„Romanul Vanessa şi sora ei e scris într-un ritm năvalnic, cu mult farmec şi vivacitate. Cartea ne invită sa ne familiarizăm cu acel moment al istoriei când minţi strălucite s-au ciocnit şi din coliziunea aceasta au luat naştere forme noi în lumea artelor şi a literelor. Dar ceea ce vrăjeşte cititorul cu adevărat e relaţia dintre cele două surori, mereu într-un echilibru precar, provocând schimbări profunde, ireversibile, în sufletele lor. Pregătiţi-vă sa fiţi copleşiţi de acest roman.” (Paula McLain)

Priya Parmar s-a născut în 1974, tatăl său fiind indian, iar mama americancă din California. A absolvit Mount Holyoke College, în Massachusetts, unde a studiat cu poetul Iosif Brodski. A mers pentru un an la Oxford University, pentru a se înscrie în cele din urmă la University of Edinburgh, unde a obţinut un masterat şi ulterior un doctorat în literatură engleză şi teatru. A fost editor freelancer şi a debutat în 2011 cu romanul Exit the Actress, despre Nell Gwyn, actriţa din perioada Restauraţiei şi amanta regelui Carol al II-lea al Angliei. A doua ei carte, Vanessa şi sora ei (Vanessa and Her Sister, 2014; Humanitas Fiction, 2017), care creionează magistral începuturile Grupului Bloomsbury şi relaţia dintre Virginia Woolf şi sora ei, Vanessa Bell, a devenit imediat bestseller. Priya Parmar trăieşte în Hawaii şi la Londra.

Cartea va fi lansată la Bookfest 2017, la standul editurii Humanitas, sâmbătă, 27 mai, ora 19.30. Vor vorbi: Laura Câlţea şi Denisa Comănescu.

 

Vanessa și sora ei, de Priya Parmar (fragment în avanpremieră)


 

28 aprilie 1905 – Gordon Square 46 (zi însorită şi caldă)

În dimineaţa asta, fericirea mea a fost întunecată de viaţa reală. M-am lăsat prinsă într- o conversaţie dificilă cu Virginia. Îi venise toana să discute despre moralitatea sinuciderii – unul dintre subiectele ei favorite, la care revine mereu, dar care mă exasperează într-o zi de primăvară, când se întâmplă numai lucruri plăcute. Ne aflam pe platforma de sus a omnibuzului nr. 8 şi eu m-am neliniștit când mi-am dat seama că vocea ei căpătase acea stridenţă piţigăiată care precedă o scenă de nebunie – numai că nu ne aflam în locul potrivit pentru o scenă de nebunie.
Am coborât lângă Green Park. Mi-am spus că drumul lung până acasă o s-o calmeze. Maşinile din traficul de pe Piccadilly zdrăngăneau şi ridicau nori de praf, dar îndărătul gardului de oţel parcul se răsfira în splendoarea lui mută. Virginia nu mai vedea nimic din toate astea. Mergea repede, poalele lungi îi fluturau, şuviţe de păr îi scăpaseră de sub agrafe. Briza îi lua pe sus pălăriuţa de pai. De două ori a trebuit să alerg după ea să o prind.
Am luat-o în sus pe Piccadilly pe lângă Devonshire House, cu porţile ei ornate cu capete aurite de animale, pe lângă imensul cub de piatră de la Royal Academy, pe lângă oul albastru de măcăleandru de la Fortnum și pe lângă centrul commercial Mason. Ştiam că Virginia ar fi vrut să se oprească la librăria Hatchards din vecinătate, dar mai bine nu, era riscant. Trebuia s-o aduc acasă. Când am îndepărtat-o de lângă uşile negre, lucioase ale librăriei, tensiunea nervoasă din trupul ei s-a transformat în furie, încât m-am grăbit să-i cer portarului de la Fortnum să ne cheme un taxi.
Ştiu că stăruinţa cicălitoare asupra unui subiect respingător, inflexibil, constituie metoda ei de a repune stăpânire pe o zi care-i scapă de sub control. Necazul e că, totodată, se duce şi ziua mea.

Acasă a căzut în incontinenţă verbală. Vorbea fără oprire, a vorbit ore întregi. Nu răspundea când i te adresai şi nu se întorcea spre tine când o strigai pe nume. Pur şi simplu vorbea necontenit. Când intră în asemenea crize, cuvintele i se rostogolesc şi se prăvălesc asemenea unor acrobaţi neîndemânatici; şi se prăbuşesc peste maldăre de nonsensuri disparate.
Acum câţiva ani, Virginia a vorbit timp de trei zile fără oprire, n-a mâncat, n-a dormit, n-a făcut baie. Locuiam încă în Hyde Park Gate şi s-a trezit în cămăruţa ei de la mansardă vorbind pe un ton jos, arzător, care s-a tot ridicat până a cutremurat casa din ţâţâni. La acea dată, cuvintele Virginiei se destrămau în sunete primare, vocale repezi, grosiere, guturale, care te plesneau şi se spărgeau de tine dacă încercai să ajungi până la ea. Trăsăturile i se desfigurau de furie, împrumutând o expresie vicleană, faţa i se schimonosea într-o mină nefamiliară, mâinile i se crispau ca nişte cuiburi osoase, albe. Am aşteptat până în cea de-a treia zi ca să-l chemăm pe doctorul Savage. A fost o greşeală. Virginia a petrecut o lună de zile într- un sanatoriu de recuperare.
Acum ştiu ce-i de făcut. După trei ore de vorbire încontinuu, am chemat-o pe infirmiera Fardell care a venit şi i- a administrat un sedativ uşor – o măsură draconică în mentalitatea Virginiei. Eu stăteam dincolo de uşă şi ascultam zbaterile Virginiei care se ferea de mişcările scrobite ale infirmierei. A urmat un zgomot asurzitor de sticlă spartă când a răsturnat pe podea
frumoasa lampă de pe noptieră. Virginia a scos un urlet şi infirmiera i s-a adresat pe o voce spitalicească, sobră, eficientă.

1 iunie 1905 – Gordon Square 46

Lucrez la portretul Virginiei şi mă gândesc la efectul pe care- l are vopseaua aplicată în mai multe straturi. Cum poţi s-o faci fără să pierzi din lumină? Din transluciditate? Vreau să dau greutate, dar nu opacitate, sau poate grosime fără greutate? Whistler reuşeşte şi creează o textură vag cețoasă, fără greutate. Vreau ca vopselele mele să fuzioneze pe pânză, nu pe paleta mea. Oceanul lui Homer în tabloul Adierea brizei are acea calitate de grosime, dar îţi dă mai curând senzaţia de ameninţătoare întunecime subacvatică decât de fâşii de lumină suprapuse. Eu aş dori adâncime realizată cu mai multă vopsea, şi nu cu mai puţină.
O să- i cer sfatul domnului Bell.

5 iunie 1905 – Gordon Square 46 (o seară caldă)

— Nessa, tu crezi că- i adevărat? mă întreba Virginia cu tenacitate, stând cocoţată pe marginea căzii din baie.
Fereastra era deschisă şi auzeam huruitul omnibuzului nr. 16.
— Nu ştiu, Virginia, i- am răspuns, încercând să respir o clipă de calm. Eu am făcut doar o jumătate de cură de odihnă şi, în mod cert, nu m-am îndrăgostit de medicul meu.
Apa din cadă începea să se răcească.
— Elizabeth Robbins susţine că e inevitabil. O certitudine, stăruia Virginia.
— În cazul meu, nu a fost inevitabil, i-am răspuns, strângându-mi părul în mâna udă şi încolăcindu-l într-un coc pe ceafă.
Când am ridicat braţul, privirea Virginiei s-a fixat, fără nici o jenă, pe sânul meu drept, care ieşise la vedere. L-am cufundat rapid în apa înspumată.
— Nessa, dar tu crezi că e adevărat? repeta pe un ton deliberat mecanic.
— S-ar putea, am făcut eu o concesie. Dacă doamna Robbins afirmă aşa ceva în… în ce? … în romanul ei Felinarul întunecat?
Virginia a confirmat.
— Atunci o fi adevărat.
Satisfăcută, Virginia m-a lăsat să-mi termin baia.

8 septembrie 1905 – Trevose View, Golful Carbis, Cornwall

I-am urmărit mersul zvelt, săltat. Virginia e mereu în mișcare. Are un ritm staccato, lipsit de astâmpăr. Chiar când trupul şi e în repaus, mintea i se roteşte şi se învârteşte ca o buclă. Are un fel de a fi achizitoriu. A fost mereu interesată de „mai mult” – mai multă afecţiune, mai multă atenţie, mai mult contact, mai multă siguranţă, mai multă căldură, mai multe taine. De altfel, nici scrisul ei n-apucă să capete suflu. De îndată ce a adoptat un anumit stil, se şi plictiseşte de el. Cum simte că şi-a pierdut prospeţimea, îl înlătură şi caută ceva nou. Mă îngrijorează gândul că nu va putea niciodată să fie liniştită şi fericită în acelaşi timp. Însăşi imaginaţia ei se alimentează din mişcare.

Foarte târziu – camera mea albastră, noapte răcoroasă

Nu am nici o îndoială în ceea ce priveşte talentul Virginiei. Ştiu că are har. Dar trebuie mereu să-mi reamintesc acest lucru, în mod deliberat: parc-ar fi o pălărie pe care mă străduiesc să n-o pierd. Uneori, Virginia e schimbată. Uneori se îndepărtează de mine şi pare înconjurată de un ușor halou de geniu. Atunci nu mai e deloc Virginia mea. În asemenea momomente, eu mă simt foarte terestră şi clădită din metale ieftine.

7 octombrie 1905 – Gordon Square 46

Culorile din mintea mea, culorile din inima mea şi culorile orelor mele nu se potrivesc. Mintea mea vrea să se joace cu luciul gros al albului clar: umbrele vineții ale trandafiriului şi argintiul luminii solare purtat de val. Inima mea vrea să se scufunde în prospeţimea ca de izvor a celui mai bogat, mai pur, celui mai albastru albastru, iar orele mele sunt împroşcate de maroniul gâlcevitor, încâlcit, ca de vrabie, al familiei mele. 
Thoby se plânge că nu are destulă linişte ca să lucreze, deşi ce anume lucrează e un mister. Se presupune că citește pentru barou, dar eu sunt convinsă că în cele mai multe zile nu face asta. Şi Adrian îşi clamează nevoia de a „lucra”, dar de fapt aproape tot timpul cântă la pian. Virginia dă ochii peste cap, înalţă din sprâncene şi vorbeşte despre îndatoriri, termene de predare şi semnături – de parcă ţine să proclame că numai munca ei e marcă autentică, în timp ce a celorlalţi e un simulacru. Bănuiesc că aşa o fi, din moment ce scrie atât de frecvent pentru TLS.
Ce fac eu păstrez pentru mine. Pictura nu poate fi socotită o muncă în această familie de literaţi. Munca nu-i muncă dacă nu sunt implicate cuvinte. Marca de labilitate a picturii o face să se schimbe când se impun schimbări. Pentru ei, distribuirea culorilor e un simplu hobby. Un experiment ușurel, cu umbre iluzorii în comparație cu integritatea formei dimensionale a literelor pe o pagină.

11 octombrie 1905 – Gordon Square 46

Ne-am întors acasă de o săptămână şi încă n-am astâmpăr şi nu mă pot linişti. Am senzaţia vagă de a fi mereu în căutare. Ce caut? Caut substanţă, caut un moment important pe care nu-l înţeleg. Oare aşa trebuie să fie partea asta din viaţă? Oare încercăm vreodată senzaţia că am găsit, că am ajuns? Mă îngrijorează gândul că viaţa e întotdeauna în viitor, iar eu sunt mereu aici, în preambul, netezind pernele pentru ca viaţa să se desfășoare neted din momentul în care va începe. Dar cum începe?
Încerc sentimentul puternic că aş dori să-i cer sfatul lui Clive cu privire la Clubul de Vineri, cu privire la picturile mele, la pălăriile mele. Poate pentru că ştiu că el va avea o părere bine definită. El nu bate câmpii, aşa ca mine. Vorbeşte şi apoi trece la fapte. Îmi plac verbele lui concise, explozive.
Nu. Vanessa! Coboară un etaj. Ocolește treptele de piatră ale zidului despărţitor! Oare caut un pretext ca să-i vorbesc? Scormonesc după adevăr şi dau peste maldăre de autoamăgire. Da, nu? Nici eu nu cunosc răspunsul.

Mai târziu (după miezul nopţii)

Mi-a spus că sunt frumoasă. În familia noastră, strălucirea intelectuală e considerată, ostentativ, mult superioară frumuseţii fizice. Dar, desigur, dincolo de cuvinte, tata preţuia şi frumuseţea. În seara asta, am încuiat uşa, m-am aşezat în faţa măsuţei de toaletă şi m-am privit în oglindă, am încercat să mă văd cu ochii lui Clive. Nu m-am simţit niciodată frumoasă. Mă compar cu femeile din familia mea, cred că toate femeile fac acest lucru. Mama avea trăsături prea scobite ca să fie drăguţă, dar era răpitoare. În cazul Stellei, bunătatea şi căldura ei erau mai ademenitoare decât suma trăsăturilor. Şi apoi Virginia. Toată lumea întoarce capul ca s-o privească pe Virginia. Subţire şi eterică, frumuseţea Virginiei te obsedează.
Şi eu? Mă privesc cu un ochi critic, de parc-aş fi modelul unui artist. Faţa mea are un oval pur. Ochii sunt străjuiţi de pleoape grele şi colţurile gurii cad în jos, dându-mi o expresie de gravitate pe care nu o merit. Ochii, prea mari în raport cu faţa, sunt de un albastru-cenuşiu catifelat, ca ardezia udă. Pielea are culoarea unui măr rumenit, pentru că mereu uit să-mi iau pălăria. Cochilia mea de păr castaniu scapă întruna din cocul dezordonat de pe ceafă şi nu arată niciodată îngrijit. Am mâini puternice, însă lungi şi albe. Cu vopsea pe sub unghii. Trupul meu e mai feminin decât silueta ascetică a Virginiei. Mă străduiesc să-mi placă, dar adeseori îl găsesc mai curând rotofei decât rotunjit în curbe sinuoase. Mi se pare nefamiliar.

Luni 16 octombrie 1905 – Gordon Square 46

Serile de vineri – pentru artişti. Formă. Culoare. Adâncime. Călătoria imaginii, fracturată, încurcată.
Sper că va veni lumea. Îmi doresc asta cu atâta ardoare! Vreau ca aceste seri să fie curajoase. Vreau să marginalizez cuvintele şi să-i cedez artei întâietatea. În Cornwall eram stăpânită de senzaţia că aşa ceva e posibil. Fiecare pânză sorbea culoarea cu lăcomie. Penelul trepida de sens. Nu rezultatele aveau importanţă, ci acţiunea în sine. Vreau să conserv acest sentiment şi să-l servesc oaspeţilor mei.
Dar se va alege ceva de aceste seri? Sper ca vinerea să prindă ceva din magia zilei de joi, ca o pală de aer proaspăt în omnibuz. Poate că Thoby are dreptate – forţa convingerii înseamnă totul.
Regulile mele sunt simple şi clare. Trebuie să ne debarasăm de politeţurile ipocrite – de acea insipidă spoială de făţărnicie care sufocă toate saloanele londoneze. Manierata amăgire socială pe care o propagăm noi nu e sortită unei morţi private, ci unei condamnări prin spânzurare în piața publică. Animalica făptură anarhică rămasă după sentinţă va fi o creatură primejdioasă şi nărăvaşă. Rebelă şi imprevizibilă. Dar vie.
Şi… Am atârnat în holul de sus cele mai bune fotografii realizate de mătuşa Julia – un şir lung, îngust. Femeile talentate din familia mea îmi conferă credibilitate. De ce mă frământ în asemenea hal? Îmi spun că nu-i decât o petrecere.

3 noiembrie 1905

Dragă Woolf,
Săptămânile noastre au devenit mai palpitante. Întreprinzătoarea Vanessa a stabilit o seară de vineri acasă, menită să întregească întâlnirile spinoase de joia seara. Dar ea nu e interesată de un anumit gen de artă. Convingerea şi gustul riscului constituie elementele ei determinante. Nu e disciplina vreunei şcoli, ci îşi selectează cu grijă, din diferite temple, sacrele dogme ale credinţei ei tridimensionale. Tot astfel, salonul ei nu se bazează pe o metodologie, ci mai curând pe efort. Efortul şi disciplina sunt idolii ei gemeni.
Serile Vanessei au modificat structura săptămânii mele – i-au conferit mai multă vervă şi substanţă. Tinerii artişti flămânzi erau atât de însufleţiţi! Un pictor tânăr s-a bătut, pur şi simplu, cu pumnul în piept, pentru a-şi susţine punctul de vedere – a fost ceva de o excitantă primordialitate.
Virginia stătea în centrul încăperii, înţepenită şi tăcută, simulând o mină plictisită. Singurele ei comentarii (țintite de la mică distanță asupra unei mulţimi nebănuitoare) s-au referit la limbă. Aluzia era clară: imaginea trebuie să depună flori la picioarele textului. Aştepta s-o sprijin şi m-a privit arțăgoasă când eu, în loc să muşc din savuroasa ei momeală, m-am lansat cu entuziasm într-o discuție despre temperatură: răceala, văduvită de dragoste, a unei lumi pictate în albastru. Răceala, văduvită de dragoste, a unei lumi lipsite de fondul copt, cald al subtonurilor lui Duncan.
Bell a fost campionul Vanessei. Sprijinind-o fără rezerve, jongla cu pictori şi scriitori, aducând împreună oameni care nu se potriveau şi netezind parcă noaptea cu fierul de călcat. A izbutit să facă petrecerea memorabilă. Intuind că Bell îi inocula Vanessei putere, Virginia a încercat să ruineze şi să dărâme cortul în care se desfăşura circul. Ăsta-i felul ei de a fi. Nu mă înţelege greşit. Frumoasa Virginia colcăie de răutăţi, dar nu e răutăcioasă. Aşa e ea alcătuită. E guvernată de alte forţe decât cele care ne cârmuiesc pe noi. E important să înţelegi lucrul ăsta, pentru că doresc mult să-ți placă de ea. De fapt, cred că ar trebui să te căsătoreşti cu ea.
E un lucru prea
neaşteptat pentru tine? Ar fi trebuit să te las să ajungi singur la concluzia asta? Dommage.
În cazul de faţă, nu cred că Virginia a vrut să facă un rău, dar pur şi simplu nu suporta să nu fie luată în seamă. Virginiei îi place să se simtă esenţială. Doar așa se simte ea bine. Or, asta era o seară consacrată artei plastice şi nu cărţilor: nu e punctul ei forte. Şi, cu o dulceaţă mieroasă, a căutat să se pună în evidență şi l-a invitat pe Bell la o plimbare în jurul scuarului, ca să inspire ultimele miresme ale trandafirilor agonizanţi ai verii. Bell i-a ripostat sugerând să facem o plimbare cu toţii. Şi aşa, ca o turmă de șoricari mărunței, am mărşăluit în seara de toamnă, ca să mirosim flori. Aştept cu nerăbdare săptămâna viitoare, mai ales că Vanessa mi- a promis să-mi servească pui, mâncarea mea favorită.
Şi tu, dragă Leonard? Cum te descurci cu sălbaticii imperiului? E uimitor când mă gândesc la tine luptându-te cu hăţişurile, zbătându-te pentru cele mai elementare condiţii de supravieţuire, în timp ce noi huzurim în scuaruri simetrice şi clincănim ceştile de ceai. Ne lipseşti mult, dragul meu. Întoarce-te curând acasă.

Întotdeauna al tău,
Lytton

 

Priya Parmar photo © Naomi Nicholson

Carte recomandată de Blogul unei cititoare de cursă lungă

Vanessa şi sora ei, de Prya Parmar,  Ed. Humanitas Fiction, 2017, trad. de Antoaneta Ralian şi Irina Horea, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

„Zgomotul timpului” – romanul lui Julian Barnes despre viața compozitorului Dmitri Șostacovici (fragment în avanpremieră)

Cel mai recent roman al lui Julian Barnes, „Zgomotul timpului”, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Virgil Stanciu și se lansează la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie.

„Să nu plângi”, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

Nume de rezonanţă al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminând în 2014 cu Premiul Goncourt pentru „Să nu plângi”. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson (fragment în avanpremieră)

„O paranteză în timp este”, de Jeanette Winterson, este o „Poveste de iarnă contemporană”, și este primul roman din proiectul „Hogarth Shakespeare” ce propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către unii dintre cei mai bine cotaţi scriitori actuali.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu