• „Să trăiești pentru alții înseamnă să te minți pe tine însuți” - (Mona Lisa Smile)

Un somn american bun, despre „Un an de odihnă și relaxare”, de Ottessa Moshfegh

Un somn american bun, despre „Un an de odihnă și relaxare”, de Ottessa Moshfegh

Protagonista romanului Un an de odihnă și relaxare, de Ottessa Moshfegh, pare a pune în practică ceea ce mulți dintre noi ne dorim, dar nu îndrăznim să facem, și anume să punem pe pauză ritmul alert al vieții contemporane, imperiozitatea de a fi fericit, necesitatea de a acționa doar în moduri socialmente acceptabile. Obosită de viață, de împlinire, de fericire, de prejudecăți și de constrângeri, naratoarea își ia un fel de an sabatic, deși mai bine i s-ar spune somnatic.

Pentru că anul ei de odihnă și relaxare nu este unul în care se duce să se relaxeze pe o plajă pustie sau să facă drumeții de care nu are niciodată timp, nici vizite la muzee sau plimbări lungi prin orășele încărcate de istorie, nici timp petrecut cu cei dragi, nici cursuri de gătit sau de sărit cu parapanta. Nu, marea ei dorință e să ia o pauză de un an în care să nu acționeze în nici un fel, să nu simtă, să nu dorească, ci doar să doarmă. Cât mai mult, cât mai inconștient, cât mai adânc. Un somn la limita vieții și a morții, un fel de întoarcere in uterus, un spațiu și un loc în afara timpului, în care să exiști, dar să nu simți. Nu mai pare așa de atrăgătoare ideea, nu?

 

Ah, să dorm. Nimic nu putea să-mi ofere atât de multă satisfacție, atât de multă libertate, puterea de a simți, de a mă mișca, de a gândi și a-mi imagina, certitudinea de a mă simți în siguranță în fața conștiinței mele lucide. Nu eram o narcoleptică – nu adormeam niciodată atunci când nu voiam. Eram mai mult o „somniacă”. O „somnofilă”. Întotdeauna mi-a plăcut să dorm. Era singurul lucru pe care eu și mama ne bucuram să-l facem împreună atunci când eram mică. Ea nu era genul care să stea și să se uite la mine cum desenez sau să-mi citească sau să se joace cu mine sau să mă plimbe în parc sau să-mi facă negrese. Ne înțelegeam cel mai bine atunci când dormeam. (...)

A doua zi am depus actele pentru șomaj, chestie care Natashei trebuie să-i fi displăcut la culme. Dar nu m-a sunat niciodată. Am aranjat ca o dată pe săptămână să vină cineva de la spălătorie ca să ia hainele murdare și am făcut plăți lunare automate pentru toate utilitățile, apoi am cumpărat o selecție variată de casete VHS la mâna a doua de la Jewish Women`s Council Thrift Shop de pe Second Avenue și imediat după toate astea am început să bag pastile la greu, să dorm toată ziua și toată noaptea, cu vreo două sau trei ore de pauză între. M-am gândit eu că așa era bine. În sfârșit, făceam ceva care conta cu adevărat. Somnul mi se părea productiv. Lucrurile începeau să se rezolve. Știam în adâncul sufletului meu – probabil că ăsta era singurul lucru pe care îl știam cu certitudine pe atunci – că dacă dormeam suficient, aveam să fiu bine. Aveam să mă refac, să renasc. Aveam să fiu o cu totul altă persoană, fiecare celulă mi se va regenera de suficient de multe ori încât vechile celule vor fi devenit amintiri îndepărtate, încețoșate. Viața mea trecută urma să devină doar un vis, iar eu puteam să o iau de la capăt fără regrete, revitalizată de beatitudinea și serenitatea pe care le-aș acumula în anul meu de odihnă și relaxare.

Așa începe aventura unui somn american bun, o odisee a somniferelor, antidepresivelor și a tot felul de antipsihotice experimentale prescrise fără ezitări de o psihiatră ce pare a avea nevoie ea însăși de un tratament și niște consultații de specialitate, dar care, în urma unei discuții demnă de teatrul absurdului, îi pune diagnosticul de „oboseală cronică datorată fragilității emoționale, plus insomnie, având ca rezultat o formă ușoară de psihoză și beligeranță”, suficient pentru a-i prescrie medicamente suficient de puternice ca să nu mai știe de ea.

 

În liftul care mă ducea înapoi în apartament m-am gândit la niște combinații de pastile care speram să mă doboare complet – Ambien cu Placidyl și Teraflu. Solfoton cu Ambien și Dometapp. Voiam un cocktail care să-mi înfrâneze imaginația și care să mă cufunde într-un somn adânc, plictisitor și inert.

 

Ați putea crede că nu e nimic mai plictisitor decât să citești un roman despre cineva care nu vrea decât să doarmă, însă v-ați înșela. Pe de o parte, pentru că nu e treabă ușoară să nu mai simți, să nu mai acționezi și să dormi întruna. Pe de alta, pentru că scriitura Ottessei Moshfegh e în multe feluri, dar numai plictisitoare nu. E subversivă și ironic-mușcătoare, e teatrală și scabroasă (detalii, uneori dezgustătoare, sunt plasate intenționat și deloc nevinovat în narațiune), e o critică acidă la adresa civilizației contemporane, reușind, în același timp, să deturneze sensul poveștii chiar atunci când credeai că „te-ai prins”. Astfel, după 300 de pagini de inconștiență și somnolență, ultima pagină te obligă să reiei acțiunea de la capăt în cea mai alertă stare de luciditate și conștiență și să regândești totul de la început. După o apologie a somnului cartea ne lasă cu o privire de o înspăimântătoare claritate asupra lumii făcută „cu ochii larg deschiși”, aducând aminte în final de romane precum Tristețile unui american, de Siri Husvedt, sau Extrem de tare și incredibil de aproape, de Jonathan Safran Foer, deși o face într-un mod extrem de subtil.

Am descoperit-o și plăcut-o pe Ottessa Moshfegh odată cu precedentul său roman tradus la noi, Eileen, și, evident, am citit Un an de odihnă și relaxare și prin prisma lui. Și chiar sunt câteva asemănări și deosebiri pregnante între cele două. În primul rând, ambele romane au câte o femeie în centru, iar ambele femei au un istoric familial destul de tulburat. Apoi, încep deosebirile: în timp ce Eileen e o tipă provincială, asocială și mediocră, cam urâțică, fadă și prost îmbrăcată, ce lucrează ca funcționară într-o școală de corecție pentru băieți („Eram slabă, cu o siluetă colțuroasă, aveam mișcările smucite și temătoare, ținuta, țeapănă. Fața mi-era plină de mici cicatrice de la acnee, estompând orice plăcere sau nebunie care se ascundea sub învelișul acela rece de New England. Dacă aș fi purtat ochelari, aș fi putut trece drept inteligentă, dar eram pea pripită ca să fiu cu adevărat inteligentă”), naratoarea din Un an de odihnă (al cărui nume nu-l aflăm) este o tânără newyorkeză, „blondă, slabă și frumoasă”, îmbrăcată la modă, cosmetizată și aranjată la saloane de lux, recepționeră la o galerie de artă contemporană. În timp ce prima are daddy issues, a doua are mommy issues. În timp ce prima nu e luată în seamă pentru că nu se conforma standardelor uzuale de frumusețe, a doua își simte propria frumusețe ca o închisoare, întrucât, „într-o lume care punea preț numai pe înfățișare”, aspectul exterior era tot ce observa lumea la ea. Prin scriitură și poveste, ambele romane sunt, de fapt, o critică acidă la adresa societății, a aparențelor și prejudecăților.  

Mie îmi place mult scriitura surprinzătoare și subversivă a Ottessei Moshfegh. Romanele ei par încontinuu subminate de „ieșiri” fulgerătoare din scenă, de „scăpări” care te scot din cadrul poveștii și te fac să vezi o imagine mai amplă, una care conștientizează artificialitatea oricărui demers narativ, conștiința din spatele fiecărui act de creație. De exemplu, un scurt fragment din Eileen în care este descris un gardian de la școala de corecție de care aceasta era îndrăgostită este atât plin de stereotipuri încât nu poate fi decât ironic: „Dar unul dintre paznicii de zi arăta pur și simplu minunat. Randy avea ochii mari ca de câine, un profil puternic, îmblânzit totuși de tinerețea lui și ceea ce eu credeam, desigur, că este un fel de tristețe magică și un păr strălucitor, aranjat într-o parte”. Și asta nu e tot, partea cea mai bună abia acum vine: „Petreceam multe ore privindu-i bicepșii contractându-se de fiecare dată când răsfoia paginile revistei sale de benzi desenate. Când mi-l imaginez acum, mă gândesc la felul în care își plimba scobitoarea prin gură. Era superb. Era poezie”. Nu ai cum să scrii așa ceva și să vorbești serios. O scrii ca să oferi cititorului certitudinea că nu putem și că nu trebuie să ne luăm prea în serios.

Sau, în Un an de odihnă, fascinația protagonistei pentru Whoopi Goldberg și felul în care personajele interpretate de ea te fac să ieși din convenția pactului ficțional: „De fiecare dată când apărea pe ecran, simțeam că râde de întreaga echipă de producție. Prezența ei făcea serialul să fie complet absurd. (...) Oriunde apărea ea, tot ce era în jur se transforma într-o parodie a spațiului însuși, stângace și ridicolă. Chestie care mă liniștea. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru Whoopi. Nimic nu e sacru. Whoopi e dovada.” Orice ironie e o scăpare (de asta tiranii consideră ironia subversivă și o interzic), și, de asta, o eliberare. 

Eu am descoperit în Un an de odihnă și relaxare o extraordinară profunzime într-un roman ce pare de o extraordinară superficialitate. Și cam la fel mi s-a întâmplat și cu Eileen pe care l-am citit  acum câțiva ani la un club de carte organizat împreună cu Editura Litera (trebuie să mărturisesc, însă, că se pare că am fost singura care a descoperit asta; am discutat cu membrele clubului și toate își aminteau că doar mie mi-a plăcut, dar în entuziasmul meu ținusem minte că ne-a plăcut tuturor). Până la urmă orice narator are atâta credibilitate cu câtă îl investește cititorul, așa că voi hotărâți dacă mă credeți sau nu că merită s-o citiți pe Ottessa Moshfegh. 

Un an de odihnă și relaxare, de Ottessa Moshfegh, Ed. Litera, 2020, trad. Călin-Andrei Popa, col. „Clasici contemporani Litera”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Librăria Habitus din Sibiu – un cuib pentru citit

În Piața Mică din Sibiu (la nr. 4) am descoperit librăria cea mai prietenoasă cu cititorii din câte am văzut până acum: Habitus (librărie și cafenea)

Editura Litera lansează colecția de business CEO Must Read

Editura Litera lansează colecția de cărți de business CEO Must Read, care cuprinde cărți de leadership, management, cultură organizațională, investiții, strategie. Primele două cărți din colecție sunt „Avantajul” de Patrick Lencioni și „Warren Buffett despre aproape orice”, de Warren Buffett.

„Pui de cotoroanță”, de Margaret Atwood (fragment)

Al patrulea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, Pui de cotoroanță, de Margaret Atwood a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului 2016.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu