• „Trebuie să vă obișnuiți cu viața și să învățați să râdeți” - W.A. Mozart

Un cuplu de bătrâni îndrăgostiți

Un cuplu de bătrâni îndrăgostiți

Mi s-a părut surprinzătoare imaginea soților Ceaușescu în ultimele lor clipe de viață ca un cuplu de bătrâni îndrăgostiți când am găsit-o, prima oară, în Limonov al lui Emmanuel Carrère. Am fost și mai surprisă să o mai găsesc încă o dată într-un alt roman, cel despre Nadia Comăneci al scriitoarei franceze Lola Lafon, Fetița care nu zâmbea niciodată.

Nu știu dacă imaginea asta este un loc comun al publicului francez, eu nu am mai găsit-o în altă parte și m-a pus pe gânduri... E bine să mai și schimbi perspectiva din care ești obișnuit să privești lucrurile... 

 

Stau jos, înghesuiți lângă un perete fără uși ori ferestre, în unghiul drept format de două mese din plastic maro. Nu se vede mai mult din decorul care s-ar putea să fie o sală de clasă, o cantină sau un local administrativ. Ea este îmbrăcată într-un palton de culoare deschisă și în jurul gâtului și-a înfășurat o broboadă, el și-a pus un pardesiu închis la culoare, un șal, iar pe masă și-a lăsat căciula din blană de oaie. Parc-ar fi un cuplu de pensionari. Obiectivul camerei video nu îi părăsește, cadrul se clatină absurd, cu mici mișcări înainte și înapoi ale zoom-ului, cu mici panoramări, dar fără contracâmp. Cei care stau în picioare ori așezați, în fața lor, nu se văd. Nu se vede nici fața celui care, din afara imaginii, cu voce înfuriată și monotonă îi acuză pe cei doi bătrâni că au trăit într-un lux nerușinat, că au lăsat copiii să moară de foame, că au comis genocidul de la Timișoara. După fiecare salvă de acuzații, procurorul invizibil îi invită să răspundă, iar bărbatul repetă, învârtindu-și căciula între degete, că nu recunoaște legitimitatea tribunalului. Din când în când, nevasta i se enervează, începe să argumenteze și atunci el, pentru a o liniști, își așază mâna peste a ei cu un gest familiar, emoționant. Și tot din când în când, el își privește ceasul de mână, de unde se poate deduce că așteaptă sosirea trupelor care să îi elibereze. Doar că trupele nu sosesc și, după o jumătate de ceas, filmarea se întrerupe. Elipsă. Următorul cadru le arată corpurile însângerate, zăcând pe pavajul unei străzi sau al unei curți, de cine știe unde.

 

Scena are bizareria unui coșmar. Filmată de către Televiziunea Română, a fost difuzată pe canalele de televiziune franceze în seara de 26 decembrie 1989. Am privit-o încremenit înainte de a pleca să fac Revelionul la Praga, iar Limonov, la întoarcerea la Moscova. Dăduse de Natașa și o luase cu el, ea dovedindu-se blândă și drăguță ca de fiecare dată după evadări. Poate că s-a gândit la cuplul lor, la visul lor de a îmbătrâni și de a muri alături de ea, sigur e că s-a gândit la părinții lui în momentul în care, abia încheiată emisiunea, a scris articolul din care extrag următoarele rânduri: „Caseta video, care ar fi trebuit să justifice moartea șefului de stat român, este mărturia strălucită și teribilă a iubirii unui cuplu ajuns la bătrânețe, iubire care se exprimă în strângeri de mână și în schimburi de priviri. Sigur, și ea, și el au fost vinovați de ceva. Este imposibil ca liderul unei națiuni să nu fie. Și cel mai nevinovat tot a semnat un decret dezonorant, tot nu a grațiat pe cineva, este un dat al meseriei. Numai că așa, hăituiți, înghesuiți în colțul unei încăperi oarecare, nedormiți, ajutându-se unul pe altul să înfrunte moartea, ne-au dat o irepetabilă reprezentație demnă de tragediile lui Eschil ori Sofocle. Navigând împreună, simpli și maiestuoși, către eternitate, Elena și Nicolae Ceaușescu s-au întâlnit cu nemuritoarele cupluri de îndrăgostiți ai istoriei universale”.

Personal, nu aș fi putut formula lucrurile cu atâta lirism și nici nu mi i-aș fi putut imagina pe cei doi tirani ubuești vinovați numai de inevitabilele erori ale exercitării puterii. Cu toate acestea, îmi amintesc că am resimțit și eu aceeași stare violentă de rău în fața parodiei de justiție, în fața execuției sumare și a regiei care se dorea exemplară, dar își rata cu totul scopul întrucât, într-adevăr, cât de criminali ar fi putut fi cei doi acuzați, demnitatea tot de partea lor a fost. Am avut aceeași senzație și mai târziu, când a fost descoperit și apoi spânzurat Saddam Hussein. Anul miraculos care văzuse, în întreaga Europă revoluții lipsite de violență aducând la putere umaniști precum Václav Havel se încheia pe un ton jalnic.

Emmanuel Carrère – Limonov

 

Într-o cafenea din București, ascult mărturia unei femei tinere al cărei tată n-a încetat să se opună decretelor, constant, cu mult curaj. Fiul Cristinei bea o limonadă, are vreo zece ani și se plictisește până în momentul în care evocăm imaginile execuției lui Ceaușescu. Când se uită la acest „film”, lui îi e milă. Maică-sa surâde, jenată: „Ce tot spui acolo?” Băiatul nu se lasă: „Da, mi-e milă; în film, Ceaușescu e bătrân ca un bunic, și Elena la fel, tremură și se țin de mână înainte să moară ca niște îndrăgostiți”.

 

„Sunt aici, Lenuțo”, murmură tovarășul în cursul procesului, încurajând-o cu un diminutiv pe soția lui, care are părul acoperit de o basma de-a țărăncilor, a celor pe care a încercat să le elimine. O banală intimitate de bătrâni buimăciți treziți din somnul lor prelungit, acele imagini difuzate în lumea întreagă. Și atât a tot repetat-o propaganda lor, încât acești bătrâni jalnici cred în ea până la capăt, convinși că tot ce se întâmplă e opera unor „teroriști străini, libieni, sirieni” și că strângerea de mână de la Malta a decis soarta țării, doi șefi de întreprindere exemplari Est-Vest, care se pun de acord să elimine un bătrân mafiot depășit.

„Măi copii, ar trebui să vă fie rușine, rușine”, îi mustră Tovarășa pe soldații care-i leagă mâinile înainte s-o împuște, pe ea, pe „Eroina, mama, savanta, dovada moralei, a priceperii și a demnității femeii socialiste, a femeii românce”, termenii aleși de scriitorul oficial doar cu câteva săptămâni înainte. Bătrâna ține în mâini o punguță de plastic. Secrete nucleare? Liste de oponenți ce trebuie eliminate? Nu, medicamentele prescrise Bătrânului pentru diabet. Și acuzatorii lor invizibili, cei care, cu puțin timp înainte, le erau subalterni zeloși, se grăbesc să termine cu povestea asta, trebuie executați ca să se predea și ultimii securiști care trag împotriva populației pe străzile din București. /…/

…odată ce pedeapsa cu moartea a fost pronunțată, jurnaliștii cred că execuția va avea loc mai târziu în cursul serii sau a doua zi. Cameramanul își debranșează aparatul de filmat chiar în clipa când se aude salva de focuri în curte și nu va reuși să filmeze decât două trupuri frânte, ce zac pe jos. Doar un sfert de oră s-a scurs între sentință și execuție.

Lola Lafon, Fetița care nu zâmbea niciodată

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Nu contează ce iei din viață, contează ce lași, despre „Toate acele locuri minunate”, de Jenniffer Niven

„Toate acele locuri minunate”, de Jenniffer Niven e o carte dulce-amară, te face să râzi și să plângi, sau, mă rog, să te întristezi puțin, se citește repede și ușor și te lasă cu multe lucruri la care să meditezi.

„Marele marinar”, de Catherine Poulain (fragment)

„Marele marinar”, de Catherine Poulain este un roman de dragoste, o poveste despre supravieţuire în tumultuoasa lume a gheţurilor.

O nouă istorie a literaturii române lansată de Nicolae Manolescu la Gaudeamus

Nicolae Manolescu va lansa la Gaudeamus o nouă carte, un fel de istorie a literaturii române ce se vrea mai prietenoasă și mai accesibilă decât volumele scrise pentru specialiști, intitulată „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu