• „Mirarea care generează filozofia este că tu nu ești tu, că există în noi înșine ceva mai adânc decât noi înșine” - Constantin Noica

„Un cititor în Pădurea din Oglindă”, de Alberto Manguel (fragment)

„Un cititor în Pădurea din Oglindă”, de Alberto Manguel (fragment)

Scriitorul argentinian Alberto Manguel debutează la Editura Trei cu o călătorie intimă și emoționantă prin lumea cărților – Un cititor în Pădurea din Oglindă (orig. A reader on reading). Volumul de eseuri este tradus de scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu.

 

„Subiectul acestei cărți, ca de altfel subiectul aproape tuturor celorlalte cărți ale mele, este cititul, cea mai specific umană dintre toate activitățile creatoare. Cred că suntem, în miezul ființei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepțiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie. Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalți și, bineînțeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează. Ne citim propriile vieți și pe ale celorlalți, citim societățile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de granițele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărți. Acest ultim gest este esențial. Pentru mine, cuvintele aflate pe o pagină oferă coerență lumii.” – Alberto Manguel 

 

Printre definiții ale cititorului ideal, mai serioase („Cititorul ideal are principiile morale ale lui Don Quijote, aleanul lui Madame Bovary, dorințele carnale ale Nevestei din Bath, spiritul aventuros al lui Ulise și firea lui Holden Caulfield, cel puțin pe parcursul povestirii.”) și mai puțin serioase („Cititorul ideal are un simț al umorului nemaipomenit.”), sau ale bibliotecii ideale („Biblioteca ideală oferă oricărui cititor acces la rafturi. Cititorului trebuie să i se permită libertatea întâlnirilor întâmplătoare.”), și punând fiecare eseu sub semnul aventurilor lui Alice în Țara Minunilor sau în Țara din Oglindă, Alberto Manguel ne oferă în acest volum, ca în fiecare dintre cărțile sale, de altfel, una dintre cele mai seducătoare și fascinante pledoarii pentru arta lecturii. Prin excelență Cititorul seducător și, la rândul lui, sedus de fascinația cărților, ne este maestru călăuzitor prin pădurea livrescă formată din cărțile și bibliotecile lumii, și în care suntem mai mult decât bucuroși să ne pierdem înainte de a ne trasa propriile cărări.

„[În aceste eseuri]... Manguel ne amintește comunitatea la care aderăm de fiecare dată când deschidem o carte, fie că este una nouă sau un volum prețuit din tinerețea noastră.” – Publishers Weekly

Împărtășindu-ne experiențele sale de cititor, cu un stil care se remarcă prin umor fin și erudiție, Alberto Manguel susține în această excelentă culegere de eseuri că lectura, în sensul său cel mai larg, definește specia noastră. Citirea propriilor vieți și a celorlalți, citirea societăților în care trăim și a celor care se află dincolo de granițele noastre, citirea lumilor care se află între copertele unei cărți sunt esența acestui volum.
Cele 39 de eseuri care compun Un cititor în Pădurea din Oglindă explorează arta cititului și a scrisului, identitatea pe care ne-o oferă literatura, legăturile dintre politică și cărți și dintre cărți și lumea fizică. Pentru Manguel și cititorii săi, cuvintele, în ciuda tuturor piedicilor, dau coerență lumii și ne oferă „câteva locuri sigure, la fel de reale ca hârtia și la fel de încurajatoare ca cerneala”.

 

 

„Există multe feluri în care cuvintele ne construiesc lumea din jur, însă una dintre cele mai seducătoare expresii pe care o pot lua cuvintele și lucrurile este cea pe care le-o dă Alberto Manguel în eseurile sale dedicate cărților. Cititor avid, implicat, gelos (nu împrumut cărți), subversiv, nesățios (În biblioteca ideală nu există cărți interzise și nici cărți recomandate), curios, senzual, tenace, ideal, împătimit, libertin (Deasupra ușii bibliotecii ideale stă scris «Citește ce vrei») sau chiar superficial (Cititorul ideal judecă o carte după copertă), Manguel este cititorul total, cel pentru care lumea e o carte fără început și fără sfârșit.
Îl iubesc pe Manguel prin fiecare rând scris, dar l-am adorat de-a dreptul când am citit că în biblioteca lui sunt mii de romane detectivistice, însă foarte puține de spionaj. Pentru că așa ne alegem noi, cititorii, cărțile și preferințele de lectură: aleatoriu, inexplicabil și indubitabil convinși de justețea alegerilor noastre.
«Cred că suntem, în miezul ființei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepțiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie», spune Alberto Manguel și în această definiție găsim fundamentele cele mai profunde ale naturii noastre umane.” – Laura Câlțea

 

Alberto Manguel (născut în 1948 la Buenos Aires) este un scriitor, traducător și editor argentinian. La 16 ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, cu care a legat o prietenie aparte, citindu-i vreme de patru ani (Borges era deja orb). Manguel este autorul a numeroase cărți, precum The Dictionary of Imaginary Places (scrisă împreună cu Gianni Guadalupi în 1980), Istoria lecturii (1996), Biblioteca nopții (2006), Homer's Iliada and Odyssey: A Biography (2008) și romanul News From a Foreign Country Came (1991).
Manguel crede în importanța central a cărții în societățile scrisului în care, în ultima vreme, actul intelectual și-a pierdut cea mai mare parte din prestigiu. Bibliotecile („rezervoarele memoriei colective”) ar trebui să fie simbolul nostru esențial, nu băncile.

 

Un cititor în Pădurea din Oglindă, de Alberto Manguel (fragment)


Partenerul secret

 

— Ai putea face o glumă și pe chestia asta, în genul: „Ai vrea dacă ai putea și ai putea dacă ai vrea“, a rostit iar vocea subțirică de lângă ea.
— Nu mă mai sâcâi, s-a burzuluit Alice, privind zadarnic în jur să vadă de unde venea glasul. Dacă ții atât de mult să auzi o glumă, de ce n-o faci tu?

Alice în Țara din Oglindă, Capitolul 3

 

În 1969, Timothy Findley a călătorit la New York pentru a lucra cu editorul său american pe manuscrisul celui de al doilea roman al său The Butterfly Plague. Editorii canadieni încă nu erau impresionați de eforturile acestui actor devenit scriitor, dar ilustra editură americană Viking își exprimase interesul față de proaspătul autor. Redactorul încredințat cărții lui Findley era Cornelius M. Smith, cunoscut drept „Cork“, care fusese și redactorul volumului de corespondență al lui James Joyce. Smith a citit The Butterfly Plague, cronica unei familii de la Hollywood aflată în plină decădere, pe fundalul anilor Germaniei naziste și, deși cartea i-a plăcut foarte mult, nu a fost mulțumit de un singur aspect: voia să știe „rolul“ fluturilor în cadrul poveștii și l-a sfătuit cu tărie pe Findley să clarifice acest aspect. Findley era tânăr, lipsit de experiență și îi era teamă să nu-și supere editorul pe care și-l dorise atât de mult, așa încât s-a înclinat în fața sugestiei lui Smith.

A rescris cartea astfel încât să se explice rolul fluturilor, iar aceasta a apărut ca atare sub egida Viking.

Scopul extraordinar al acestei anecdote este să arăt că majoritatea cititorilor americani nu ar vedea-o ca fiind extraordinară. Chiar și cei mai neexperimentați scriitori de proză știu că dacă vor să fie publicați, manuscrisele lor trebuie să treacă prin mâinile unor profesioniști cunoscuți drept „redactori”, angajați de edituri pentru a citi cărțile pe care acestea se gândesc să le publice, pentru a recomanda apoi modificări pe care le consideră necesare. (Paragraful pe care îl citiți acum nu va fi paragraful original, dat fiind că va trece prin inchiziția unui redactor; de fapt, când am publicat o versiune timpurie a acestui eseu în revista Saturday Night, propoziția asta a fost ștearsă cu totul.)

Scriitorii, celebri pentru minuțiozitatea cu care-și fac meseria, nu se simt în largul lor să vorbească despre acest ajutor obligatoriu și o fac doar în termeni generali sau în particular. Literatura contemporană abundă de exemple de malpraxis sau de intervenții salvatoare, dar scriitorii preferă să țină secrete aceste intervenții — și pe bună drep  tate. Până la urmă, o operă de ficțiune este a autorului și așa ar trebui privită. Scriitorii (iar editorii lor o recunosc) nu trebuie să facă publice cusăturile și peticele implicate de colaborarea lor. Scriitorii vor să fie unicii creatori.

Însă la baza acestei reticențe stă un paradox. Scriitorul care știe că e unicul autor al unui text, punându-și puține întrebări legate de existența acestuia, dar mai multe legate de misterele pe care le conține, mai știe și că înainte ca textul să fie publicat va fi cercetat în mod profesionist și că vor trebui date răspunsuri și acceptate sugestii; astfel, el își abandonează, cel puțin parțial, unicitatea auctorială. Înainte de a ieși în lume, fiecare autor de proză din America de Nord (și din mare parte a Commonwealth-ului britanic) își face rost de un pasager pentru locul din dreapta, însă unul care comentează nonstop.

Meseria de editor nu este atât de veche sau de răspândită pe cât crede publicul anglo-saxon. În restul lumii a fost mult timp practic necunoscută: chiar și în Anglia a apărut la aproape două secole și jumătate după inventarea tiparului. The Oxford English Dictionary dă 1712 ca primă dată a menționării cuvântului editor cu înțelesul „persoană care pregătește opera literară a altcuiva”, folosit de Joseph Addison în The Spectator pentru a denomina o persoană care lucrează pe un material pe care autorul fie l-a terminat deja, fie l-a lăsat incomplet. Poate că acesta era sensul cuvintelor lui William Hazlitt, pornit să reafirme responsabilitatea unică a autorului pentru propriul text, care remarca: „Este absolut imposibil să convingi un editor că e un nimeni”. Editorul, înțeles ca „cineva care lucrează cu autorul la prelucrarea unui text în proză”, nu a apărut în istorie decât mult mai târziu, în primele decenii ale secolului XX. Înainte de asta, nu existau decât menționări împrăștiate ale consultărilor editoriale: Erasmus îi face sugestii lui Thomas More legate de Utopia, Charles Dickens, în calitatea sa de editor la Household Words, îl sfătuiește pe Wilkie Collins în legătură cu intriga romanului său etc.

Pentru a găsi un editor propriu-zis, în sensul contemporan al cuvântului, trebuie să așteptăm până în 1920, când la New York a apărut un personaj devenit între timp legendar: Maxwell Perkins, editor al lui F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Erskine Caldwell și Thomas Wolfe. După cum își amintește toată lumea, Perkins era un editor generos, care își dorea să respecte ceea ce credea că sunt intențiile autorului, deși pornirea sa de samaritean ne-a împiedicat să știm cum arătau manuscrisele lui Thomas Wolfe înainte ca Perkins să le aducă la forma lor publicabilă. Prin persoana lui Perkins, editorii au căpătat respectabilitate și un sfânt patron. (Unii ar putea obiecta că sfântul patron al editorilor ar trebui să fie hoțul grec Procust, care așeza călătorii pe un pat de fier și îi întindea sau tăia părțile care depășeau marginile până când se suprapuneau perfect.)

Pentru cititorii obișnuiți, sarcinile exacte ale unui editor sunt niște mistere. Într-un micuț pamflet scris la mai multe mâini, Author & Editor: a Working Guide (1983), Rick Archbold, un distins editor canadian care lucrează pe cont propriu, a încercat să le elucideze:

 

Editorii au câteva responsabilități, care variază ca număr în funcție de mărimea și complexitatea editurii. Ele pot include achiziționarea drepturilor pentru publicarea unor proiecte; vânzarea drepturilor subsidiare; dezvoltarea planurilor de promovare și de marketing, scrierea textelor de copertă... supravegherea producției; corectura.

 

Asta nu ne prea ajută. Lăsând la o parte zonele specializate ale pieței de carte, cum ar fi manualele, revistele și nonficțiunea tehnică, ce anume fac editorii atunci când spun că „editează”?

Cel puțin una dintre treburile editorului, câteodată îndeplinită de un „corector”, presupune pur și simplu verificarea informațiilor, a ortografiei, a gramaticii, a conformității cu regulile de punctuație ale editurii, cât și adresarea unor întrebări de bun-simț: ești conștient că personajul tău are cincisprezece ani la pagina 21 și optsprezece la pagina 34? Orice salariu ar avea un editor, nu va fi de ajuns pentru a compensa pentru toate aceste verificări și răsverificări pentru care nu-i mulțumește nimeni.

Și totuși chiar această latură cotidiană a editării, oricât de necesară ar părea, are un potențial pernicios. Autorul care știe că textul său va fi inspectat de un editor s-ar putea să lase finisarea neterminată, pentru că oricum editorul va finisa textul în funcție de propria ureche profesională. Thomas Wolfe, cedând în fața editării lui Perkins, pur și simplu arunca pe podea hârtiile pe măsură ce le termina, pentru ca dactilograful să le culeagă și să le bată la mașină, iar editorul să taie în carne vie. Treptat se află în pericolul de a nu-și mai duce textul până în punctul de unde crede că nu mai poate avansa (adică nu să-l termine, ci să-l „abandoneze”, după cum a afirmat Valéry cu mult curaj), ci de a-l lăsa la intrarea-n clasă, unde profesorul va verifica ortografia și gramatica în locul lui.

Așadar, corectura face parte din munca recunoscută a editorului. Dar, într-un anumit punct din istoria sa, probabil chiar înainte de vremea lui Maxwell Perkins, editorul a aruncat un cap de pod deasupra abisului ce desparte corectura literei de corectura sensului și a început să pună întrebări legate de înțelesul fluturilor. Conținutul ficțiunii a devenit pe furiș responsabilitatea editorului.

În Editors on Editing: An Inside View of What Editors Really Do (antologie îngrijită de Gerald Gross), editorul, librarul și autorul William Trag are de spus următoarele despre ceea ce face dintr un editor să fie cu adevărat editor:

 

Un editor de carte activ, calificat, trebuie să citească. Trebuie să fi citit din cea mai fragedă pruncie. Trebuie să citească neîncetat. Dorința lui față de materia tipărită este biologică, o necesitate viscerală și intelectuală; chemarea asta trebuie să se afle în genele lui.

 

Pe scurt, un editor trebuie să fie un cititor.

Adevărat. Editorii trebuie să-și asume această calitate sau să nu mai editeze deloc. Dar poate cineva citi ignorându-și propriile preferințe? Pentru că, pentru a-și justifica intruziunile în textul virgin al unui autor, editorul trebuie să nu fie nici Felix Chicotilă, care e entuziasmat de sfârșiturile fericite, nici Dolores Lacrimosa, care le preferă pe cele triste. Editorul trebuie să fie un fel de idee platoniciană a cititorului; el trebuie să întrupeze „cititul“; el trebuie să fie un Cititor cu majusculă.

Dar poate chiar și Cititorul ideal să-l ajute pe scriitor? După cum știe orice cititor, literatura este un act al responsabilității împărțite. Și totuși a presupune că acest act mutual ne permite să cunoaștem țelul scriitorului, un țel care în majoritatea cazurilor rămâne necunoscut chiar și scriitorului, denotă fie prostie, fie o aroganță inutilă. Ca să parafrazez un alt autor, o Carte este ceea ce Este. Dacă autorul a realizat ceea ce și-a propus, în cazul în care chiar știa ce și-a propus, sau de fapt nu a intenționat să realizeze nimic în afara a ceea ce apare între două coperte, acesta este un mister pe care nimeni, nici măcar autorul în sine, nu-l poate dezlega cu adevărat. Caracterul nepotrivit al întrebării se trage din bogăția și ambiguitatea care sunt, cred eu, adevăratele realizări ale literaturii. „Nu spun că nu este în cartea mea”, se confesa scriitorul italian Cesare Pavese ca răspuns unui critic ce identificase o temă metafizică în opera sa. „Tot ce spun este că nu am pus o eu acolo.”

Când editorii încearcă să ghicească „intenția” unui autor (acel concept retoric inventat de Sf. Toma din Aquino în secolul al XIII-lea), când pun întrebări autorului în legătură cu înțelesul anumitor paragrafe sau cu rațiunea existenței anumitor evenimente, ei presupun că o operă literară poate fi redusă la un set de reguli sau că poate fi explicată într-un referat. Acest îndemn, acest exercițiu reductiv, este într-adevăr o amenințare, pentru că scriitorul ar putea (așa cum a făcut Findley) să cedeze și să strice echilibrul delicat al creației. Mai în vârstă, mai experimentat, mai puțin temător să nu-și înstrăineze editorii, Findley s-a revoltat în cele din urmă. În 1986 și-a revizuit The Butterfly Plague, a șters explicația, iar noua versiune (nici mai bună, nici mai rea, pur și simplu versiunea originală) a fost publicată de Viking Penguin. Amenințarea, însă, nu este universală. Editarea înțeleasă drept „căutare a intenției autorului” este practicată aproape exclusiv în lumea anglo-saxonă, mai puțin în Marea Britanie decât în America de Nord. În restul lumii, în mare, editarea înseamnă corectură, chiar și aceasta fiind făcută cu o precauție care ar trimite sute de editori din Chicago și Toronto în căutarea unor cariere mai stimulative. Am lucrat pentru edituri din Argentina, Spania, Franța, Italia și Tahiti și am vizitat edituri din Brazilia, Uruguay, Japonia, Germania și Suedia. Nicăieri în lume nu este această meserie mai intruzivă decât o descriu editorii nord-americani, iar literaturile acestor țări au supraviețuit, din câte știu eu, foarte bine.

De ce este America de Nord o asemenea pepinieră de editori? Explicația mea ar fi că răspunsul stă în materialul mercantil din care e făcută societatea americană. Dat fiind că și cărțile sunt o marfă ce trebuie vândută, trebuie angajați experți care să se asigure că produsele sunt profitabile din punct de vedere comercial. În cea mai rea variantă, această meserie unificatoare produce romane de dragoste de masă; în cea mai bună, mai taie din romanul lui Thomas Wolfe. În America Latină, unde cărțile arareori produc bani, scriitorul e lăsat cu instrumentele lui, iar romanul se poate lungi oricât, fără teamă de foarfecile editoriale.

Din păcate, influența americană a început să se răspândească. În Germania, Spania și Franța, de exemplu, le directeur de collection, care până de curând pur și simplu alegea cărțile pe care voia să le publice, acum stă de vorbă cu scriitorii și discută textele la care aceștia lucrează. Câteodată un scriitor se încăpățânează și refuză să le facă jocul. Dar foarte puțini au curajul și influența literară a lui Graham Greene care, atunci când editorul american i-a sugerat să schimbe titlul romanului său La drum cu mătușa mea, a răspuns printr-o telegramă de șase cuvinte: „Mai bine schimb editura decât titlul”.

În anumite cazuri, scriitorii înșiși au căutat acest gen de sfat profesional, cerând unui editor să le clarifice propria operă. Rezultatul a fost o colaborare ciudată. Referindu-se la ceea ce este poate cel mai cunoscut caz de editare din istoria poeziei moderne, prelucrarea de către Ezra Pound a poemului lui T.S. Eliot, Tărâmul pustiit, Borges a remarcat că „ambele nume ar fi trebuit să apară pe pagina de titlu. Dacă un autor permite cuiva să-i schimbe textul, el nu mai este autorul — este unul dintre autori, iar colaborarea lor ar trebui recunoscută ca atare”.

Printre multele versuri tăiate de Pound (eliminate de Eliot) se află și acestea, absente pentru totdeauna din poemul publicat:

 

Un lucru pe care trebuie să-l cunoaștem e răsăritul —
Un alt fel de întuneric, revărsat deasupra norilor,
Și morți văzurăm dinainte, unde cerul întâlnește marea,
O linie, o linie albă, o lungă linie albă,
Un zid, o barieră, spre care am condus.

 

Tărâmul pustiit, publicat după editarea lui Pound, a fost numit „cel mai mare poem scris în limba engleză” și totuși mie-mi lipsesc aceste versuri și mă întreb dacă Eliot le-ar fi lăsat în poem dacă nu ar fi existat intervențiile lui Pound.

Bineînțeles că în toată lumea, anglo-saxonă sau nu, scriitorii își arată opera înainte de a o publica (deși Nabokov spunea că asta este ca și cum ți-ai arăta eșantioane de spută). Un mic grup de cititori neprofesioniști — mama autorului, un vecin, un prieten, soțul sau soția — face prima inspecție ritualică și oferă o mână de îndoieli sau aprobări la care autorul poate să aleagă să se gândească ori nu. Acest cor plin de contradicții nu este același lucru cu vocea puterii și a oficialităților care recomandă revizuirea. John Steinbeck îi arăta soției sale fiecare capitol nou, imediat ce-l scria, cu singura condiție ca ea să exclame: „E minunat, dragă!”

Editorul profesionist, pe de altă parte, chiar cel mai subtil și mai înțelegător dintre ei (iar eu am fost binecuvântat cu un număr destul de mic dintr-aceștia), își întărește opiniile cu o nuanță a autorității datorată pur și simplu poziției sale. Diferența dintre un editor plătit și cineva care ne este apropiat este diferența dintre un doctor care recomandă lobotomia și o mătușă foarte dragă nouă care ne recomandă o ceașcă de ceai tare.

S-a tot spus povestea despre cum Coleridge și-a visat al său Kubla Khan sub influența opiumului și cum, la trezire, s-a așezat să transcrie, dar a fost întrerupt „de o persoană din Porlock”, pierzând astfel încheierea acestui poem extraordinar. Persoanele din Porlock sunt angajate ca profesioniști de către editurile din lumea anglo-saxonă. Câțiva sunt înțelepți și pun întrebări care să grăbească procesul scrierii; câțiva distrag atenția de la lucru; câțiva caută tot felul de subterfugii în fața încrederii firave arătate de autor; alți câțiva distrug opera de când e pe jumătate gata. Cu toții intervin și exact această imixtiune compulsivă în textul altcuiva este ceea ce pun eu la îndoială.

În absența editorilor este posibil să avem texte incoerente, repetitive, chiar ofensatoare, pline de personaje ai căror ochi sunt verzi într-o zi și negri a doua zi (precum Madame Bovary); pline de erori istorice, precum dârzul Cortez care descoperă Pacificul (ca în sonetul lui Keats); pline de episoade prost țesute laolaltă (ca în Don Quijote); cu un final prost cârpit (ca în Hamlet) sau cu un început asemănător (ca în Dugheana cu vechituri). Dar în prezența lor — în prezența constantă și acum de neevitat a editorilor fără al căror nihil obstat aproape nicio carte nu mai poate fi publicată — s-ar putea să ratăm ceva fabulos de nou, ceva la fel de incandescent și de unic ca o pasăre Phoenix, ceva imposibil de descris pentru că încă nu s-a născut, dar care, dacă s-ar naște, nu ar permite existența unui coautor secret.

 

Un cititor în Pădurea din Oglindă, de Alberto Manguel, Ed. Trei, 2023, trad. Bogdan-Alexandru Stănescu 



Articole asemănătoare

„Sfârșitul bibliotecii mele”, de Alberto Manguel (fragment în avanpremieră)

O nouă carte scrisă de Alberto Manguel, despre biblioteci și despre plăcerea lecturii – o carte pe care bibliofilii o vor adora.

„Confesiunea”, de Jesse Burton (fragment în avanpremieră)

Jesse Burton, autoarea bestselerurilor internaționale „Miniaturista” și „Muza” revine cu un roman luminos, puternic și emoționant despre secretele scrisului, ale maternității și prieteniei, despre cum ne pierdem și ne regăsim pe noi înșine, „Confesiunea”.

„Despre mască și iluzie”, de Mihai Măniuțiu

„Adevărații purtători de frumusețe sunt, pentru mine, întotdeauna ceilalți. Ceea ce văd, finalmente, în oglinzile scenei nu e nicidecum chipul meu, ci acela, halucinant multiplicat, al iubirilor mele.”

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu