• „Bucuria este semnul că viaţa a reuşit” - Henri Bergson

„Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky (fragment în avanpremieră)

„Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky (fragment în avanpremieră)

Romanul Un an de studiu, de Anne Wiazemsky, apare în colecția „Babel” a editurii Nemira, tradus de Doru Mareș. Cartea relatează parcursul inițiatic al unui an petrecut la școala vieții, a iubirii și a cinematografiei: tânăra pe atunci Anne îl cunoaște pe Jean-Luc Godard și astfel intră în fascinanta lume a noului cinema francez.

Un an de studiu desenează pasionant o iubire și o epocă, sfârșitul anilor ’60, când Franța este scena unor importante mișcări politice, ideologice și artistice.

„Într-o zi de iunie 1966, i-am scris o scurtă misivă lui Jean-Luc Godard, pe adresa de la Cahiers du Cinéma, strada Clément Marot nr. 5, Paris, arondismentul 8. În scrisorică-i spuneam că mi-a plăcut foarte mult ultimul lui film, Masculin feminin. Și-i mai spuneam că sunt îndrăgostită de bărbatul din spatele filmului, că da, pe el îl iubesc. Am acționat astfel fără a realiza înțelesul real al anumitor cuvinte.“

Prințesa Anne Wiazemsky s a născut la 14 mai 1947 la Berlin. Mama sa este Claire Mauriac, fiica scriitorului François Mauriac, iar tatăl ei este prințul Ivan Wiazemsky, conte Levachov, dintr-o veche familie nobiliară rusă. Anne a fost actriță, realizatoare de filme documentare și romancieră. La doar optsprezece ani a jucat în filmul lui Robert Bresson Au hasard Balthazar (1966). Fiind căsătorită cu Jean Luc Godard între 1967 și 1979, a jucat și în La Chinoise și Week-end (ambele în 1967). A semnat peste cincisprezece volume, romanul Canines fiind recompensat cu Premiul Goncourt des lycéens în 1993, în timp ce Hymnes à l’amour a primit Premiul Maurice Genevoix în 1996, iar Une poignée de gens a fost laureat în 1998 cu Grand Prix du roman de l’Académie française.

 

Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (fragment în avanpremieră)

 

Într-o seară, pe la zece, a sunat telefonul. Aparatul se afla în vestibul, departe de salonul unde mai întârziam. Nathalie s-a dus şi a răspuns, după care m-a strigat. Mi-a întins receptorul cu o expresie stranie.
– Zice că e Jean-Luc Godard, mi-a şoptit, nevenindu-i să creadă.
A lui era vocea de la telefon, însă mi-am închipuit că era o farsă a lui Antoine sau a vreunui alt prieten, fiindcă se obişnuia aşa ceva la vârsta aceea. Numai că vocea oferea precizări. Scrisoarea mea chiar ajunsese la
Cahiers du Cinéma şi, dacă interlocutorul meu întârziase să-mi răspundă, lucrul acesta se datorase numai faptului că fusese plecat în Japonia. Iar eu omisesem să îmi adaug adresa şi numărul de telefon. Drept care o sunase pe producătoare, pe Mag Bodard, apoi la mine acasă. Mama îi răspunsese că „mă aflam pe undeva, prin sud, şi eram greu de găsit”. El insistase spunându-i că era vorba despre ceva foarte important şi că, fie şi la zece seara, trebuia să stea urgent de vorbă cu mine. Deşi reticentă, până la urmă mama a cedat.
– Trebuie să vă văd mâine. Unde sunteţi? Cum pot da de dumneavoastră?
I-am dat-o pe Nathalie fără să scot o vorbă. Ea i-a explicat: avion până la Marsilia, închiriere de maşină, direcţia Avignon, după care va da de un indicator pentru sătucul Montfrin. Am luat din nou receptorul.
– Spuneţi-mi numele unei cafenele sau al unui restaurant în care ne-am putea întâlni.
Cum nu ieşeam din curte, habar nu aveam.
– Atunci, în faţa primăriei. În oricare dintre satele Franţei, primărie tot există…
L-am auzit făcând aproape-n şoaptă un calcul.
– Deci, la prânz.
Şi înainte de a închide:
– Nu uitaţi: în faţa primăriei.
Ne-am privit, fără glas, una pe alta, Nathalie şi cu mine. Aparatul de radio din salon difuza un vals al lui Strauss şi, dintr-odată, una dintre noi a prins-o pe cealaltă şi am început să dansăm ca nişte nebune în vestibulul gol, râzând şi având în ochi lacrimi de bucurie, de nerăbdare, de enervare, nici nu mai ştiam de care. 
Ei bine da, la prânz se afla în faţa primăriei, la costum şi cu o carte în mână. Nişte ochelari negri îi ascundeau parţial ochii, însă mult mai puţin decât susţineau jurnaliştii. Aşa că-i puteam vedea scânteind de bucurie, ca întreaga lui figură surâzătoare, cinstită, copilăroasă.
Mă despărţisem de Nathalie de un sfert de oră, cu sentimentul că începea o zi importantă.
– Am avut timp să arunc o privire prin preajmă şi n-am dat de nimic. Cel mai bun lucru ar fi să mergem să luăm masa la Avignon. Vă e foame? Am închiriat o maşină.
Tot drumul a vorbit fără întrerupere, de parcă i-ar fi fost frică de tăcere. Tocmai când înţelesesem că se pregătea să turneze două filme deodată şi doream să-i adresez câteva întrebări, a schimbat subiectul: care erau scriitorii mei preferaţi? Mozart îmi plăcea? A părut deosebit de interesat de faptul că mă apucasem de cules piersici înainte de a pune mâna să învăţ la filosofie.
La restaurant, pe când eu studiam cu lăcomie meniul, a comandat ceva la întâmplare. Din când în când ne mai aruncam câte-o privire, dar nu pe faţă, ci mereu pieziş. Cum simţeam că se uită la mine, întorceam privirea în altă parte şi invers. Nu era nimic ipocrit, ci doar un joc între pudoarea lui şi-a mea. Eram fericită şi ştiam că şi el simţea la fel. Era un sentiment subtil, dar puternic şi care a sporit odată cu trecerea orelor.
La ieşirea din restaurant, şi-a trecut braţul pe sub al meu. Ni se părea firesc să hoinărim astfel, unul lângă altul, pe străzile acelui orăşel din apropiere de Avignon. Păream oare, celor cu care ni se încrucişau paşii, un cuplu? Habar nu aveam, nu-mi puneam astfel de întrebări. Nu mă gândeam decât să-mi savurez plăcerea de a-l simţi alături, de a-l asculta vorbind, fiindcă vorbea, şi vorbea, şi vorbea…
Într-un magazin de discuri mi-a dăruit cvartete de Mozart; într-o librărie,
Nadja lui André Breton. Şi mi-ar mai fi făcut şi alte cadouri dacă nu l-aş fi rugat să se oprească, ruşinată dintr-odată de o asemenea generozitate excesivă.
Se apropia însă ora să plece la Paris, aşa că a fost nevoit să mă ducă la Montfrin pentru a ajunge la timp la aeroportul din Marsilia. În maşină n-a mai rămas nimic din senzaţia delicioasă de fericire. El tăcea, iar eu nu ştiam ce să spun. Se instalase între noi o tăcere apăsătoare. Stătea cu ochii aţintiţi la drum, iar eu la peisaj. Mi se părea că se petrecuse ceva iremediabil între noi, care stricase totul, şi că-l vedeam pentru ultima oară.
A frânat pe terasa ca o semilună din faţa proprietăţii, atât de brusc încât era să mă scoată prin parbriz. A lăsat volanul şi m-a luat în braţe. Mi-a murmurat că era prea dureros să mă părăsească şi că nu mai putea concepe viaţa fără mine şi că… şi că… şi că… L-am întrerupt:
– Atunci, întoarceţi-vă.
– Da.
M-a sărutat cast şi rapid pe obraz, iar eu am coborât imediat, ameţită, cu inima bătându-mi să-mi sară din piept.

 

Un an de studiu, de Anne Wiazemsky, Ed. Nemira, 2016, trad. Doru Mareș, col. „Babel”

© sursă foto Anne Wiazemsky



Articole asemănătoare

„Fata cu fragi”, de Lisa Strømme (fragment în avanpremieră)

Lisa Strømme dă viaţă tumultoasei povești de dragoste care a inspirat unul dintre cele mai faimoase tablouri din toate timpurile – „Strigătul” lui Edvard Munch –, într-un roman plin de viață și culoare despre inocență, creativitate și dorință.

„Howards End”, de E.M. Forster (fragment)

Fragment din romanul „Howards End”, de E.M. Forster, carte ce a inspirat în 1992 o celebră ecranizare, în regia lui James Ivory, cu Anthony Hopkins, Emma Thompson, Vanessa Redgrave și Helena Bonham Carter în distribuție.

REVISTA LITERARĂ RADIO, un adevărat brand Radio România Cultural, împlineşte jumătate de secol

Radio România Cultural aniversează 50 de ani de difuzare a emisiunii Revista Literară Radio. Emisiune literară fanion a radioului public, Revista Literară Radio a fost inițiată de scriitorul Vasile Voiculescu în 1929.

5 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. diana solomon 18-07-2016 08:36

    Am adorat cartea asta! Nu știam nimic depre autoare, dar când am văzut în descriere numele lui Godard în secunda doi m-am pus pe citit. Și am făcut asta o noapte întregă. A fost cu siguranță o carte pe sufletul meu. De altfel, am văzut că mai are un titlu, tot la Babel, însă, din păcate, nu e disponibil.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 18-07-2016 10:36

    Așa de bună e? :) Poate se reeditează și celălalt titlu, dacă asta e așa de frumoasă ;)) „Iubire la Berlin” nu e în colecția Babel, e în Nemira Daman Tango, o altă colecție, mai... romantică, așa :)

  3. diana solomon 18-07-2016 10:59

    Da, corect. Greșeala mea. Știam că e tot la Nemira, dar nu am fost atentă la colecție. Eu sper să găsesc și Iubire la Berlin, pentru că Un an studiu mi-a plăcut tare mult. Dar poate că e „vina mea”, pentru că am o fascinație pentru noul val francez și mi-a plăcut să aflu lucruri din culise. Asta pe lângă povestea simpatică de iubire dintre Godard și Anne (care are un stil foarte natural de a scrie- nici prea romantic, nici prea rațional).

  4. Barbalata Mirela 01-07-2016 11:57

    Sincer nu stiam de aceasta scriitoare, actrita, printesa :)Multumesc pentru recomandare :)

    Raspunde
  5. Laura Câlțea 02-07-2016 11:25

    Nici eu nu o știam, dar cartea pare să ofere o fereastră inedită către Franța artistică de acum câteva decenii. Destul de interesantă :)