În 2018, imediat după publicare, Ultimul interviu a urcat pe prima poziție în topul vânzărilor de carte din Israel și s-a menținut acolo 30 de săptămâni. În 2019 a fost bestseller în Italia, desemnat de Corriere della Sera una dintre cele mai bune cărți ale anului. Romanul a fost finalist al National Jewish Book Award, nominalizat în Italia la Premio Lattes Grinzane, și în Franța la Prix Femina étranger.
Fiecare întrebare din tulburătorul roman confesiv Ultimul interviu deschide o ușă către o cameră tainică a vieții protagonistului. Și fiecare dintre răspunsuri dezvăluie că în miezul oricărui adevăr există un sâmbure de minciună, iar în urzeala oricărei minciuni este țesut și un fir de adevăr. Surprinzător pe fiecare pagină, Ultimul interviu mizează pe fragilitatea graniței dintre speranță și amăgire, dragoste și ură, realitate și ficțiune.
Sub aparența unei suite de întrebări și răspunsuri – un interviu pentru un site dedicat literaturii –, Eshkol Nevo construiește un roman profund și captivant despre un scriitor israelian de succes, care îi seamănă neliniștitor de mult. Fiecare întrebare este punctul de plecare al unui fir narativ, iar din mănunchiul acestora se țese confesiunea curajoasă a unui bărbat silit să constate că tot ce a clădit pare să se năruie. Căsnicia lui este într-un impas pe care singur l-a creat. Fiica lui cea mare a plecat de acasă, simțindu-se trădată de un tată pentru care realitatea e o sursă de ficțiune, iar sentimentele celor dragi, un izvor de inspirație. Prietenul cel mai bun este lovit de o boală necruțătoare, dar poveștile nu îi pot alina suferința. Început cu dezinvoltură și chiar frivolitate, interviul devine tot mai serios, silindu-l pe artistul matur să își reconsidere istoria personală: a fost literatura un refugiu din fața vieții, sau i s-a substituit, iar acum el trebuie să plătească prețul?
„Prin complexitatea lui, acest roman ne avertizează: jocul pe care și-l permite naratorul-protagonist între virtual și concretul care lovește în plin e un joc periculos, desființarea frontierei dintre real și imaginar are un preț. Când autorul se lasă tentat de «marea posibilităților nelimitate», ficțiunea invadează realul, iar atunci, căzând în goluri de realitate, poate deveni distructivă.“ (Marlena Braeșter)
„O lectură captivantă… Eshkol Nevo forțează – la nivel tematic și stilistic – limitele ficțiunii, provocându-și cititorii să își reconsidere neîncetat viziunea despre adevăr și imaginație. O carte îndrăzneață, de o frumusețe copleșitoare.“ (Kirkus Reviews)
„Intim, derutant, ludic.“ (Marianne)
„Eshkol Nevo scrie cu talent, cu umor și cu inteligență… Prietenie, invidie, iubire, nefericire, puterea de a merge mai departe – nimic nu-i scapă.“ (Roddy Doyle)
„Prietenie, familie, dragoste sunt temele predilecte ale lui Nevo în acest roman. Multe dintre poveștile din carte sunt emoționante, revelând capacitatea scriitorului de a-și demonstra compasiunea. Măiestria cu care analizează și descrie cele mai intime sentimente pare infinită.“ (World Literature Today)
„Captivant. Un ingenios și cuceritor portret al artistului nu chiar la tinerețe. “ (Booklist)
„Nevo este un strălucit chimist într-ale literaturii.” (Etgar Keret)
Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat șapte romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Simetria dorințelor (Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017), Ultimul interviu (Ha-Reaion Ha-Acharon, 2018; Humanitas Fiction, 2022) și Gever Nichnas Ba-Pardess (Informații din interior, 2021). Toate romanele sale sunt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Simetria dorințelor și Trei etaje, au fost dramatizate. Trei etaje a fost ecranizat de Nanni Moretti, pelicula fiind nominalizată la Palme d’Or la Cannes în 2021. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece țări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK și Other Press USA etc.), cărțile sale au fost premiate atât în Israel, cât și în străinătate. Romanele Neuland și Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case și-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Simetria dorințelor a primit, în 2011, Premiul ADEI-WIZO în Italia și a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în Austria. Neuland a fost inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină și medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lângă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficțiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: Manualul complet al unei separări, 2002), și al unei cărți pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).
Ultimul interviu, de Eshkol Nevo (fragment)
Cum reuşiţi să vă confruntaţi cu singurătatea impusă de scris?
Nu reuşesc.
Cine e primul dumneavoastră cititor sau prima cititoare?
Mă învârt prin casă în jurul lui Dikla în zilele în care ea îmi citeşte manuscrisul. Aştept un cuvânt. Aştept să adoarmă ca să văd cât a înaintat cu lectura. Sau dacă a făcut însemnări. Practic, nu pot face nimic fără să mă gândesc la ce va spune ea.
Cel mai greu mi‑a fost în exilul meu în studio. Nu mi‑a trimis o adevărată cerere de divorţ printr‑un curier după ce m‑am întors din Columbia. Nu e genul ei. Mi‑a cerut pur şi simplu să nu vin acasă câteva zile sau săptămâni, nu‑i era uşor. Are nevoie de timp ca să proceseze şi să decidă ce va face. M‑a mai rugat să nu telefonez. Ca să nu fie obligată să nu‑mi răspundă.
A fost o perioadă cruntă. De‑abia mă puteam mişca de pe salteaua de yoga din cauza durerilor de spate.
Am anulat toate atelierele de creaţie. Şi toate întâlnirile.
N‑am povestit nimic nimănui, la început. Ea m‑a rugat să nu povestesc. Şi nici nu ştiam ce să povestesc. Starea lucrurilor era neclară.
Din tonul ei în ultima conversaţie am tras concluzia că posibilitatea de a o pierde e foarte concretă.
În timpul celei de‑a cincea întâlniri mi‑a spus că de când citise Lumea văzută de Garp visa să se mărite cu un scriitor. Fusese lucrul cel mai intim pe care mi‑l spusese până atunci. În cea mai mare parte a timpului tăcea, asculta, din când în când exprima păreri bine conturate, mature, despre tot felul de probleme sociale. Aveam impresia că dincolo de toate afirmaţiile ei tranşante se ascunde o rană. A studiat filozofie şi marketing, combinaţie anormală, cu câteva luni înainte de a ne întâlni, se întorsese de la Londra. Plecase în excursie, întâlnise acolo un tânăr britanic de douăzeci de ani şi se instalase la el. După un an totul s‑a terminat între ei. S‑a terminat rău. N‑a vrut să spună mai mult. Dar de fiecare dată când vorbea de el avea în ochi mai multă supărare decât jignire. Poate de aceea e atât de prudentă cu mine, am presupus, dar n‑am îndrăznit să întreb. Se îmbrăca foarte şic. Sobru. Nu în stil israelian. Nu studenţeşte. Era de aceeaşi înălţime cu mine când nu purta tocuri şi mă depăşea cu tocuri. Asta îi dădea o notă de nobleţe. Distantă. Concentrată asupra ei însăşi. Dar ceva în gesturile mâinilor în timp vorbea era furtunos şi minunat de senzual. Braţele îi erau lungi şi subţiri, palmele se deschideau lent cu mişcări mângâitoare ca o invitaţie prin aer.
Aşa a fost aproape o lună. Trupul ei transmitea: să nu îndrăzneşti să te apropii de mine, dar mâinile: hai, vino. Nu ştiam ce să fac cu acest dublu mesaj şi mai mult ca orice nu voiam să fac vreo greşeală, pentru că din prima clipă când Ari şi Meital ne‑au făcut cunoştinţă în clubul acela din kibbutzul Cabri, m‑a însoţit o senzaţie de fatalitate. Ca şi cum ceva foarte important avea să se hotărască. Sau de fapt fusese decis.
De patru ori ne‑am întâlnit şi, de fiecare dată, la sfârşit nu eram sigur că va mai urma încă una.
Atât de indescifrabilă rămânea în ochii mei.
Şi atunci i‑am povestit că scriu. Din când în când.
Atunci a pronunţat fraza aceea – că întotdeauna visase să se mărite cu un scriitor, cu un zâmbet de flirt, primul ei zâmbet de flirt. Şi se aplecă uşor spre mine descoperindu‑şi claviculele ei minunate.
După dragoste, ne‑am întins unul lângă celălalt.
Îmi amintesc că am spus: wow!
Şi că ea n‑a spus wow!
Îmi amintesc că am mângâiat‑o spunând: ai un corp de balerină.
Iar ea a spus: adevărul e că am dansat în grupul „Hora Maalot“. Şi a râs. Adăugând: „Credeau că va ieşi ceva din mine.“
Şi … n‑a ieşit? am întrebat cu delicateţe.
N‑am trecut examenele Academiei, a fost de fapt destul de umilitor.
Am tăcut, aşteptând să povestească, dar n‑a povestit.
Încă nu ştiam că e ceea ce mă aşteaptă în viitor, că asta e ce îi va permite mândria ei: să întrevăd doar câte o clipă zona vulnerabilă. Şi că va fi ceva foarte frustrant şi foarte excitant în acelaşi timp.
Aveam douăzeci şi patru de ani în noaptea aceea. Vârstă la care îţi poţi reînnoi visurile.
Nu pot spune că am devenit scriitor pentru a‑i câştiga inima. Dar pot să presupun că probabil, cu altă femeie, mai puţin interesantă, n‑aş fi scris.
Când am plecat, la câteva luni după ce ne‑am cunoscut, în excursie în America de Sud (1), ea era în plină perioadă de studii. Nu e din cei care îşi pot schimba planurile de dragul altcuiva.
Unul din noi a propus să nu ne luăm nici un angajament unul faţă de celălalt pe timpul călătoriei.
Şi aceeaşi persoană a schimbat la Amsterdam, în timpul escalei, hârtiile în monezi pentru telefonul public şi a telefonat spunând – m‑am răzgândit, nu vreau să te pierd, tu eşti dragostea vieţii mele, nu contează cât va dura excursia, eu sunt al tău. Numai al tău.
M‑am ţinut de cuvânt.
I‑am scris scrisori lungi în timpul excursiei. Foarte lungi. Zeci de pagini cu scris mărunt. Au fost zile întregi când nu făceam decât asta: îi scriam. Ari a avut o răbdare de înger. Îmi amintesc de un acoperiş anume într‑un oraş Tumbes în Peru, unde erau scaune de rafie, un taburet pe care să‑ţi sprijini picioarele şi peisajul oribil al clădirilor. N‑am coborât două zile de pe acoperişul acela şi de fiecare dată când Ari urca să mă întrebe ce‑i cu mine şi când pornim spre următoarea destinaţie, îi spuneam: o clipă sunt în mijlocul scrisorii.
De fapt tot ce am scris de atunci, opt cărţi, e o foarte lungă scrisoare care îi e adresată ei.
Niciodată nu am lăsat pe nimeni să se apropie de mine aşa cum i‑am permis ei. Până şi numele ei îmi dă fiori de tandreţe.
Nu pot adormi fără ea, să mă scol fără ea, să cad fără ea, să‑mi găsesc drumul prin labirintul cu oglinzi fără ea.
Cu siguranţă îi voi arăta până la urmă şi acest interviu.
Mi‑a telefonat după două săptămâni de când dormeam în studio.
A spus că le e dor copiilor.
Că nu ştie ce să le spună.
Că s‑a săturat să aibă toată casa pe cap.
Am întrebat – înseamnă că pot să mă întorc?
Da, dar…
I‑am spus – îţi amintesc că bărbaţii din familia mea mor tineri.
Dar ea n‑a cooperat şi n‑a râs.
Încă nu dormim împreună. După ce adorm copiii, trec pe canapeaua din living, şi înainte ca ei să se trezească, împăturesc pătura şi cearşaful, beau o cafea neagră şi pregătesc sandviciurile: brânză de vaci pentru Yanai. Brânză de vaci cu măsline pentru Noam. Mai pregătesc un al treilea cu brânză de vaci, măsline şi roşii cherry – pentru Shira. Dar îmi amintesc că nu locuieşte cu noi. Şi îl mănânc eu.
Ieri am întrebat‑o pe Dikla dacă ar vrea să citească ceva ce scriu acum. Adică aşteptasem momentul potrivit. Aşteptasem să‑şi termine joggingul de seară. Zece kilometri. Şi să‑şi facă duş. Şampon, balsam, cremă de corp. Am aşteptat să‑şi pună treningul de casă şi şosetele groase de lână cumpărate la Londra pe când trăia cu băiatul acela de bani gata. Am aşteptat să‑şi pregătească infuzia de plante homeopatice şi să‑şi întindă picioarele ei zvelte pe canapea şi să înceapă să bea. Şi obrajii să i se înroşească de la căldura băuturii, iar ochii să‑i devină strălucitori, ca şi cum ar plânge.
Numai atunci am întrebat‑o. A răspuns că nu e liberă. E în mijlocul altei cărţi, un thriller, al scriitorului aceluia scandinav, Wolf? Ăla care arată ca un viking.
Am insistat. Am întrebat încă o dată.
A negat cu o mişcare a capului spunând că, fără nici o legătura cu vikingul, e prea devreme din puncul ei de vedere să citească ceva scris de mine. Că până acum reuşise întotdeauna să separe când citea povestirea de povestitor, fantasmele mele de realitatea vieţii noastre, dar nu e sigură că va reuşi să o facă acum.
M‑a străbătut un val îngheţat. Ca pe malul râpei pe Drumul Morţii din Bolivia.
M‑am dus la bucătărie să clătesc vasele şi să le pun în maşina de spălat vase spunându‑mi – nu va fi uşor, dar asta mi‑e misiunea acum: să fac totul ca ea să creadă din nou că totul în afară de ea a fost şi va fi doar o poveste.
Ce fel de muzică ascultaţi?
Să‑l ia dracu’ de cântec. Chiar şi când dragostea noastră era foarte vie, era ceva apăsător când îl auzeam la radio în maşină. Chiar şi în zilele când călătoria se putea termina cu o deviaţie pe un drum de ţară ca să ne dezbrăcăm unul pe altul – pentru că nu putem aştepta – versurile acelea sunau ca o profeţie de nenorocire care până la urmă se va împlini: şi noi, vrând, nevrând, „ne vom alătura turmei tuturor sufletelor care murmură“(2).
Iar acum, la o săptămână de la întoarcerea mea din exilul în studio, mergem la nunta unei angajate a ei. Ambuteiaj pe şoseaua Ghea.
O să întârziem, se gândeşte Dikla.
Şi încă cum, mă gândesc eu. Cât timp ţi‑a luat ca să te pregăteşti?
Îmbătrânesc, ia timp să ascund toate, se gândeşte Dikla.
Eşti din ce în ce mai atrăgătoare cu trecerea anilor, mă gândesc.
Columbia, îşi spune ea.
Nici un cuvânt.
Şi atunci cântecul ăsta, pe care Ariel Horovitz l‑a scris pentru soţia lui, Tamar Ghilady (ce simte o femeie când un bărbat îi dedică un cântec intitulat Dragostea a murit?) – şi amândoi, în aceeaşi clipă, întindem mâna spre radio ca să schimbăm postul.
Toate cărţile dumneavoastră sunt de fapt scrise în acelaşi stil. V‑aţi gândit vreodată să scrieţi ceva complet diferit? Science‑fiction poate? Sau fantasy?
Să zicem că aş scrie despre o altă planetă. Cu doi sori. Şi trei luni. Şi că una din ele ar fi un fel de Siberia a acelei planete. Zona ei de expulzare. Şi să mai presupunem că orice persoană nouă pe care ai întâlni‑o pe planeta asta nouă nu ţi‑ar fi complet necunoscută, pentru că, cu câteva clipe înainte de întâlnire, ai primi direct în creier toate datele adunate de internet despre ea. Să mai zicem că ar fi şi un grup clandestin. Un grup de oameni care vor să se deconecteze de internet pentru a nu le fi expuse toate datele. Oameni care cred că o viaţă lipsită de secrete nu merită să fie trăită. Şi să zicem că autorităţile de pe acea planetă i‑ar urmări pe aceşti opozanţi. Sau că pe planeta asta a dispărut aparenţa de democraţie şi că un consiliu al reprezentanţilor marilor corporaţii ale internetului ar conduce totul. Şi să presupunem că grupul de opozanţi ar fi condus de o femeie cu un trecut necurat, un păcat obscur. Absolut condamnabil. Care ar fi expus oricui ar întâlni‑o. Să zicem că ea s‑a săturat de asta. Şi de aici nevoia ei de a ascunde. De a lăsa trecutul în uitare şi de a o lua de la capăt. Poate că s‑ar împrieteni cu un hacker care se numeşte Tristan Carmeli. Şi care s‑ar îndrăgosti de ea, în ciuda păcatului din trecutul ei, şi poate chiar şi puţin din cauza lui. Iar Tristan Carmeli ar reuşi să o ascundă şi pe ea şi pe toţi din grupul clandestin în adâncimile internetului. Nu în afara lui – unde autorităţile ar căuta cu siguranţă –, ci înăuntru. Într‑un fel de ascunziş. Intranet. Ca o bulă de aer în pâine. Şi într‑o infimă ascunzătoare dinăuntrul internetului Tristan Carmeli s‑ar ascunde şi ar scrie poezii. Despre lumea în care el împreună cu oamenii lui ar vrea să trăiască. Să zicem că poeziile lui ar trebui să fie scurte, mai scurte decât versurile haiku, pentru a le putea ascunde în rândurile unui cod. Una dintre poezii ar putea fi:
Voi aştepta aici
Până când prima frunză
Va cădea
Şi altă poezie ar fi:
O dată
Să călătoreşti
Fără scop
Să zicem că nu ar reuşi până la urmă să se abţină şi ar scrie o poezie mai lungă pentru conducătoarea opozanţilor, poate chiar o povestire, în care se confesează în faţa ei spunând că păcatul ei cel greu, secretul pe care ea se străduieşte să‑l ascundă în faţa lumii, lui i se pare frumos. Dar din cauza acestei poezii prea lungi grupul ar fi fost descoperit, şi toţi membrii ar fi primit pedeapsa cea mai grea: o intrare completă şi plină de linkuri în Wikipedia. Şi exil în luna numărul trei – cea siberiană. Şi să mai zicem că ar mai fi în poveste şi roboţi cu simţul umorului. Şi o pădure ai cărei copaci pot alerga. Şi maşini care se transformă în avioane de război prin apăsarea unui buton. Şi o aplicaţie care îţi permite să vezi pe ecranul telefonului visul din noaptea precedentă, inclusiv interpretări posibile.
Ce contează?
Oricum ar fi ieşit tot o poveste despre o dragoste imposibilă.
(1) Există o tradiţie ca, la încheierea serviciului militar sau a studiilor, tinerii israelieni să facă o călătorie într‑un loc exotic (America de Sud, India etc.).
(2) „Ne vom alătura turmei tuturor sufletelor care murmură“ – vers din cântecul A murit dragostea de Ariel Horovitz – cântăreţ şi compozitor.
Ultimul interviu, de Eshkol Nevo, Humanitas Fiction, 2022, trad. din ebraică de Marlena Braeșter, col. Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Scrie un comentariu