„Ultimii regi magi”, de Maryse Condé (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Ultimii regi magi de Maryse Condé, proaspăt apărut în prestigioasa colecție de traduceri din literatura universală „Biblioteca Polirom” (coordonator: Dan Croitoru), în anul în care aceasta împlinește 25 de ani. Traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici.

Premiul Noii Academii Suedeze pentru Literatură (Premiul Nobel alternativ) 2018

Prix Mondial Cino Del Duca 2021

Ultimii regi magi explorează, cu ironie şi tandreţe, rănile neconsemnate de istorie ale rasismului şi colonialismului într-un roman carnavalesc despre memorie, identitate şi puterea tulburătoare a poveştilor.

Într-o comunitate săracă din Antile, o familie venerează un strămoş de seamă, regele exilat al Dahomey-ului, care a ţinut piept coloniştilor francezi. Fotografia lui tronează în sufragerie de trei generaţii, iar urmaşii lui antilezi, rătăciţi în aburii alcoolului şi ai poveştilor despre măreţia Africii pierdute din ticăloşia albilor, l-au transformat într-un cult, cinstindu-i memoria după rânduieli ancestrale. Însă astăzi, după aproape un secol, Spéro, emigrat în SUA, priveşte cu detaşare povestea asta despre origini nobile care înaintaşilor le-a adus numai amărăciune şi batjocură, iar lui Debbie, soţia lui intelectuală din burghezia neagră a sudului american, încă un motiv să-l dispreţuiască, reproşându-i că nu îl interesează istoria nedreaptă a fraţilor negri şi lupta socială cu care sunt datori. Măcinat de luptele lui interioare – ratarea ca artist, ca soţ, ca tată –, Spéro se refugiază în băutură şi relaţii pasagere, asistând neputincios la prăbuşirea propriei vieţi. Printr-o ţesătură de poveşti care se întrepătrund sub pana vrăjită a lui Condé, Ultimii regi magi explorează, cu ironie şi tandreţe, rănile neconsemnate de istorie ale rasismului şi colonialismului într-un roman carnavalesc despre memorie, identitate şi puterea tulburătoare a poveştilor.

„Ultimii regi magi este un roman caraibian prin excelenţă, un roman care cutreieră lumea pentru ca autorul (şi cititorul) să înţeleagă mai bine confuzia culturală inerentă în Caraibe; lumea în care europenii s-au întâlnit cu africanii pe pământul altora; lumea care s-a dezvoltat în zorii schimbului ruşinos de corpuri şi de bani şi coabitarea ulterioară pe care oamenii au trebuit s-o îndure în micile laboratoare care sunt insulele.” (BOMB)

„Două cuvinte pot descrie această istorie a lui Maryse Condé: bogată şi sublimă. O poveste scrisă cu măiestrie şi ingeniozitate care, aşa cum ar trebui să facă toată literatura bună, te împinge să reflectezi la lumea reală.” (Le Monde)

„Maryse Condé e o comoară a literaturii universale, scriind din centrul diasporei africane cu o sclipire de geniu şi o înţelegere profundă a întregii umanităţi.” (Russell Banks)

Una dintre cele mai reprezentative voci ale literaturii antileze, Maryse Condé s-a născut în Guadelupa în 1937. Şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Paris, specializându-se în literatură engleză. În 1959 a plecat în Africa, lucrând ca profesoară şi traducătoare în Côte d’Ivoire, Guineea, Ghana şi Senegal. După revenirea în Franţa, s-a dedicat jurnalismului cultural şi carierei universitare, publicând, după eseuri, povestiri şi piese de teatru, primul său roman, Hérémakhonon, în 1976. A cunoscut succesul şi recunoaşterea internaţionale abia cu Ségou (1984-1985), care i-a adus o carieră academică prolifică în SUA. Numeroasele romane care au urmat, distinse cu prestigioase premii franceze şi internaţionale, i-au consolidat poziţia de autoare marcantă a literaturii feministe şi postcoloniale: Moi, Tituba, sorcière... Noire de Salem (1986; Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, Polirom, 2021, Grand Prix Littéraire de la Femme), La Vie scélérate (1987, Prix Anaïs-Ségalas acordat de Academia Franceză), Desirada (1997, Prix Carbet de la Caraïbe et du Tout-Monde) şi En attendant la montée des eaux (2010, Grand Prix du roman métis). În 2018, după amânarea decernării Premiului Nobel pentru Literatură, a primit premiul Noii Academii Suedeze datorită modului în care descrie, „într-un limbaj limpede şi răscolitor”, „ravagiile colonialismului şi haosul postcolonial” în toată opera sa.

Ultimii regi magi, de Maryse Condé (fragment)

Crabii au ieșit din toate gropile de nisip cenușiu, vulcanic, acoperit de frunze veștejite și s‑au înlănțuit într‑un șir strâns. Ciocnindu‑și una de alta carapacele violacee, ridicându‑și cleștii larg deschiși și puternici ca niște patente, gârboviți și împleticindu‑se, s‑au apropiat de trupul lui Spéro. Fără să încetinească o clipă, au urcat de‑a lungul coapselor, dar au ocolit dealul masiv al sexului său, apoi și‑au încâlcit picioarele în părul pubisului și s‑au cățărat cu iuțeală pe calabash‑ul burții sale. Sub ghearele lor, sângele picura roșu. Când se apropiau de gât, Spéro s‑a trezit în lumina deja limpede a zilei. De doi ani avea același vis, de trei, patru ori pe săptămână. Nu știa care‑i motivul. Ce durere înăbușită din adâncul sufletului său. Când a deschis ochii, privirea i‑a căzut pe portretul străbunicului,

pictat chiar de el când avea vreo paisprezece ani, folosind drept model o fotografie care trona de trei generații pe peretele din sufrageria familiei. Bătrânul adusese cu el în exil cinci dintre nevestele sale, pe soțiile Panterei, pe fiica sa, prințesa Kpotasse, pe fiul lui Ouanilo și pe honton, alter egoul său, prințul Adandejan. Niște ochelari de soare negri îi ascundeau privirea. Obrajii îi erau înghiţiţi de o barbă aspră ce nu albise încă. Din chip nu i se vedea decât un nas mare în formă de triunghi și o    frunte înaltă sub mitra decorată cu perle tradiționale. Djéré, bunicul lui Spéro, era în marginea stângă a fotografiei, fericit în brațele celei mai vârstnice dintre regine, copil din flori iubit, la prima vedere, pe care familia îl lăsase cu toate astea în urmă, împreună cu câteva obiecte devenite numaidecât relicve, când se întorsese în Africa. Abandon care bulversase întreaga existență a lui Djéré și a urmaşilor săi.

Spéro s‑a trezit de tot. Vântul zgâlțâia structura de lemn, altfel destul de zdravănă, a casei, care scârțâia din toate încheieturile. Luna septembrie se sfârșise de mult. Dar oamenilor le era încă frică și se întrebau dacă n‑o să mai vină un Hugo care să semene moarte și prăpăd cum o făcuse cu un an în urmă. La parter, Debbie trebăluia prin bucătărie. Aroma de cafea se răspândise pe trepte până la etaj, amestecându‑se cu mirosul pătrunzător și pestilențial al mlaștinilor. Întreaga regiune era o zonă mlăștinoasă, apă amestecată cu nămol, formând niște ochiuri întunecate care scăldau la bază trunchiurile copacilor înalţi. Din cauza aerului insalubru, erau puține case pe insulă, iar cea mai apropiată se găsea la vreo zece kilometri. Așa că zilele curgeau într‑o liniște deplină. Numai stolurile de păsări marine stăteau cocoțate în frunziș, umplând la asfințit văzduhul cu țipetele lor. Când deveneau peste măsură de gălăgioase, Debbie ieșea pe întuneric și punea boluri cu lapte și felii de fructe proaspete sub coroanele pinilor și ale chiparoşilor acoperiţi de mușchi, respectând tradiția de pe timpul lui Eulaliah, care fusese prima locuitoare a casei și adusese pe lume copii acolo. Spiritele străbunilor erau tulburate. Lui Spéro îi fusese greu să se obișnuiască cu peisajul acela și câteodată încă simțea fiori pe șira spinării când se uita pe geam. S‑a așezat pe marginea patului, apoi s‑a ridicatfără prea mare dificultate, fără să mai simtă durereacare urca de la genunchi şi‑l chinuia până‑n vintre, și a coborât în bucătărie. Televizorul era deja deschis și un predicator roşu în obraji și îmbrăcat într‑un costum negru, cu păr blond de copil cuminte, pieptănat îngrijit cu cărare într‑o parte le promitea

infernul necredincioșilor și căldiceilor. Așa și‑a dat seama că e duminică. A sărutat‑o din obişnuinţă pe Debbie pe obraz și s‑a așezat de cealaltă parte a mesei. Ea îl privea straniu. După câteva secunde, i‑a zis cu gura plină de grits:

— Ai uitat că azi e 10 decembrie?

Ultimii regi magi de Maryse Condé, Editura Polirom, 2023, traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici, col. „Biblioteca Polirom. Actual”