• „Cine gândește puțin, se înșală mult” - Leonardo da Vinci

„Ultimii cai din stepă”, de Maja Lunde (fragment)

„Ultimii cai din stepă”, de Maja Lunde (fragment)

Ultimii cai din stepă, noul roman al Majei Lunde, face parte, alături de bestsellerurile internaționale Istoria albinelor și Istoria apelor, din tetralogia schimbărilor climatice. Distopie a dezastrului postclimatic, poveste de dragoste, dramă familială, roman de aventuri de călătorie, cartea șochează, incită și îndeamnă la reflecție.

Într-un viitor distopic, dar și într-un trecut nu prea îndepărtat, povestea unei specii de cai, considerată dispărută, străbate Europa și devine fundalul unui mesaj deopotrivă alarmant și salvator. Alternând trei voci distincte, din trei epoci – Sankt Petersburgul anului 1881, Mongolia sfârșitului de secol XX și Norvegia anului 2064 –, Maja Lunde imaginează o poveste neliniștitoare despre supraviețuirea speciei umane. Diferitelor forme ale extincției – abia previzibilă sau deja instaurată – li se opun umanitatea profundă a personajelor, empatia, fragilitatea lor ascunsă sub asprimea așternută de viață. În gesturile mici ale acestora se strecoară subtil speranța reinstaurării unui echilibru.

Sankt Petersburg – 1881. Doi bărbați cum nu se poate mai diferiți își află și sunt nevoiți să-și ascundă iubirea, s-o distileze, așezând-o într-o pasiune mai vastă – descoperirea și capturarea cailor takhi în deșertul mongol, la capătul unei expediții deopotrivă revelatoare și salvatoare.

Mongolia – 1992. Karin și Mathias,  mamă și fiu, contemplă relația complicată dintre ei, iubirea care a fost și ce a mai rămas din ea, însoțind înapoi în Mongolia caii takhi, salvați prin efortul a generații la rând, și acum gata să fie repuși în libertate, în mediul lor natural.

Norvegia – 2064. Trei femei, o mamă și o fiică, împreună cu o străină care călătorește spre nord, tot mai departe spre nord, așa cum a făcut-o mare parte din populația Europei, reînvață limbajul deseori violent al apropierii și al încrederii.

Trei povești diferite, străbătute și unite de formele infinite ale iubirii și de convingerea că viața se strecoară acolo și atunci când te aștepți mai puțin.

„Un roman Fascinant, tulburător și puternic.“ — Booklist

„Un roman care se parcurge dintr-o suflare, un adevărat regal pentru cititori.“ (La Voix du Nord)

„Cu acest roman, Maja Lunde și-a rafinat la perfecție rețeta de succes […]. Cel mai sumbru volum al tetralogiei, dar și cel mai plin de speranță.“ (Dagbladet)

„Cel mai bun roman de până acum al Majei Lunde.“ (NRK)

„Fiecare fir narativ dezvăluie, gradat, consecințele intervenției neintenționate, însă deseori dezastruoasă, a omului în natură. Maja Lunde glisează perfect între ficțiunea istorică, de călătorie și distopică.“ (Booklist)

„De o strălucită complexitate. Lunde ne oferă un amestec desăvârșit de povești umane puternice, speculație, precum și date istorice și științifice.“ (Publishers Weekly)

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo, mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller internațional și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Ultimii cai din stepă (Przewalskis hest; Humanitas Fiction, 2022) a fost nominalizat în același an la Bokhandlerprisen și la Premiul ascultătorilor programului norvegian de radio P2. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de țări. În 2020, Lunde a fost recompensată cu două premii prestigioase, Peer Gyntprisen și Bjørnsonprisen.

 

Ultimii cai din stepă, de Maja Lunde (fragment)

 

KARIN

Mongolia, 1992

Mathias stă cu bărbia în piept și capul i se leagănă dintr-⁠o parte în alta. Mă abțin să nu-i dau un ghiont ca să-⁠l trezesc, să verific dacă este bine, să am o conexiune cu el și să simt că e viu. El doar doarme. Încă de mic mereu a putut să doarmă oriunde și oricând. A fost ceea ce se cheamă un copil bun, de care este ușor să ai grijă. De îndată ce primea sânul, adormea aproape întotdeauna. Probabil că nu aveam nici un motiv să mă plâng de el, nu în acea perioadă.

Nu a mai rămas nimic din obrajii lui fini de bebeluș de odinioară. Acum sunt plini de fire de barbă nerasă. De asemenea, miroase ușor a transpirație, ca un străin, și este morocănos din cauza oboselii acumulate în călătorie. A îmbătrânit atât de tare, încât ridurile de expresie de pe față nu i se mai netezesc când doarme. Sau poate că nu din cauza vârstei arată atât de obosit, ci din cauza vieții pe care a dus-⁠o.

În orice caz, este incredibil că reușește să doarmă. Pe mine mă doare fundul de la băncile de lemn din avionul de marfă. Motorul răcnește ca și cum ar fi ajuns în punctul culminant al unui război, și totul se zguduie în jurul meu, de parcă fiecare șurub al avionului s-⁠ar fi slăbit. Mă zvârcolesc, cău­tând o poziție mai comodă pentru dormit. Chiar și câteva minute de somn mi-⁠ar fi prins bine, dar este imposibil să ațipesc.

 Ar fi trebuit să fiu cal, să pot dormi în picioare, cu toată greutatea lăsată pe un picior din spate. În multe privințe, este ușor să fii cal.

Dar nu este atât de ușor acum, caii mei.

Cuştile stau pe două rânduri în fața noastră. Nu întrezăresc nimic prin micile găuri pentru ventilație. Avionul le acoperă zgomotele, dar tot cred că îi pot auzi, de parcă aș fi acolo. De parcă eu aș fi cea care se tot izbește de pereți și se lovește cu capul de scândurile de care sunt înconjurată.

Șapte ore cu camionul din rezervația din Thorenc. Apoi, zece ore în aer de la Paris. Niciodată nu am permis unui cal să călătorească atât de departe. Este un fel de alinare gândul că și eu mă simt incomod.

Avionul de marfă este rusesc și-⁠mi confirmă toate prejude­cățile despre vehiculele din statul sovietic. Este neîncăpător și zgomotos. Mirosul de noxe e înțepător. Dar a fost singurul avion îndeajuns de mare pe care l-⁠am găsit. Și care se încadra în limita bugetului.

Limita bugetului. Sunt sătulă de expresia asta.

Tot așa cum m-⁠am săturat și de:

Contabilitate.

Finanțare.

Limitări financiare.

În urmă cu câteva săptămâni i-⁠am spus lui Mathias că n-⁠am devenit medic veterinar pentru că îmi place contabilitatea. A râs de mine.

— Karin, a spus el atunci, pentru că nu-⁠mi spune niciodată mama, Karin, nu mai ești medic veterinar, ești manager de proiect.

Manager de proiect.

Încă un cuvânt de care m-⁠am săturat.

Apropo, mi-⁠a spus și „magician“, pentru că fac imposibilul să se întâmple.

— Acesta este cel mai mare proiect de conservare a naturii din toate timpurile, Karin, și tu îl transformi în realitate! Poate că îmi spune asta pentru a mă flata.

Și uneori mă las flatată, trebuie să recunosc.

Câteva ore mai târziu, avionul a aterizat la Ulan Bator. Mathias s-⁠a trezit în sfârșit. Caii nechează atât de tare, încât nimeni nu poate dormi.

— Ușurel, ușurel, zic încet, de parcă ar ajuta. Efectul medicamentului pe care li l-⁠am administrat a trecut de mult, dar nu le pot da mai mult. Trebuie să fie treji când ajungem, nu pot să risc să calce greșit sau să nu-⁠și poată controla picioarele. Din fericire, nu aud nici un nechezat din cușca lui Sydney, armăsarul conducător. Ceilalți îl ascultă, dacă el este calm, se liniștesc și ei. O turmă este o turmă. Ierarhia este întotdeauna aceeași, cu un armăsar conducător și o iapă conducătoare. Dar eu îi consider mai degrabă gardieni decât lideri. Sydney păzește turma. Pentru el nu contează decât siguranța haremului.

Avionul se apropie de sol. Mathias închide ochii.

— Aterizarea este cea mai periculoasă, spune el. Oamenii se sperie când decolează, când sunt în aer, dar statistic vorbind aterizarea este cea mai periculoasă dintre toate etapele zborului.

— Dar avionul este cel mai sigur mijloc de transport, îi răspund. Ești mai în siguranță aici decât pe străzile Berlinului.

Atunci el deschide ochii și zâmbește.

— Și asta este probabil de două ori mai adevărat în cazul meu.

— Ce?

— Ai auzit ce-⁠ai zis? Că sunt mai în siguranță aici decât pe străzile Berlinului. Asta era și ideea, nu?

— Știi că nu asta am vrut să spun.

— A fost puțin cam amuzant! strigă Mathias ca să acopere zgomotul motorului.

— Ce?

— Stai calmă! A fost puțin prea amuzant!

Și tocmai atunci roțile au atins pista. Frânele scârțâie, avionul tremură.

— La naiba! strigă Mathias.

Începe distracția. Camere de filmare de la televiziuni, jur­naliști cu blocnotesuri și interpreți însoțitori, buchete de flori care îmi sunt puse-⁠n brațe, un discurs în mongolă ținut de un funcționar public cu pălărie de fetru.

Încerc să-⁠i zâmbesc, dar simt că nu sunt prea convingătoare.

— Mulțumesc, zic eu. Aș vrea să scot caii din avion. Putem începe?

— Mai întâi avem câteva întrebări, spune Pălăria-⁠de-⁠fetru.

Le răspund jurnaliștilor cât de succint pot, uitându-⁠mă tot timpul la cuștile din avion. Au trecut douăzeci și opt de ore de când iapa Askania Nova stă închisă. E cea mai liniștită dintre ele, așa că am scos-⁠o pe ea mai întâi. Dar douăzeci și opt de ore sunt mult prea multe. Este atât de strâmt spațiul din cuşcă, atât de înghesuit, sigur i-⁠a fost greu să respire, cu capul lovindu-⁠se mereu de pereți, și cu micile găuri pentru ae­risire prin care abia se simte aerul proaspăt. Și eu respir greu. Îmi aprind o țigară și trag aerul în piept. Nu mă ajută cine știe ce.

Camioanele sunt gata, opt mașini identice, și acestea sovietice, deoarece în mod evident totul este rusesc aici, după mulți ani de strânsă cooperare cu marele frate comunist. Dar acum țara s-⁠a transformat în democrație. S-⁠a îndreptat înspre Occi­dent și către propria sa istorie antică. Înspre Ginghis-Han, con­ducătorul autocratic al țării și înspre evenimentele care s-⁠au petrecut în urmă cu secole, atunci când Imperiul Mongol era cel mai mare din lume. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care entuziasmul pentru recuperarea cailor takhi este atât de mare.

Probabil că este imposibil să obții ceva mai preistoric decât însuși calul omului cavernelor.

Un alt nechezat se aude din cuști.

Arunc țigara pe pământ, o sting cu călcâiul, mă întorc către Pălăria-⁠de-⁠fetru și îmi flutur brațele.

— Chiar trebuie să începem acum. Trebuie să începem descărcarea lor.

În cele din urmă, camionul cu macara se pune în mișcare. Scârțâie metalic atunci când ridică prima cuşcă din avion. Hamburg este înăuntru. Are doar doi ani, și totuși e cel mai pașnic din cei doi tineri armăsari pe care i-⁠am adus cu mine. Acum el nechează cu putere. Cuşca forțează puțin curelele și mă tem că se va desface. Șoferul camionului cu macara deține, din fericire, controlul și dirijează cutia în siguranță în camion.

Mă urc în avion, între cuști, și vorbesc cu caii mei.

— Șșș, liniștiți-⁠vă, calm, o să ieșiți de aici, în curând o să ieșiți de aici.

Prin spațiile libere de jos, de la nivelul solului, le vâr niște mere, preferatele lor. Nu le văd decât boturile și dinții. Smulg bunătățile și zdrobesc între dinți pulpa fructelor. Este semn bun că le e foame. Mă uit prin gurile de aerisire care se află la nivelul ochilor mei. Le strălucesc blana și ochii mari, umezi. Aud un fornăit aici, un zumzet slab acolo, nimic care să sugereze că ceva n-⁠ar fi în regulă. Îmi mai aprind o țigară și fac un pas îndărăt. Fumul are un gust mai bun acum. După o oră și jumătate, toate cuştile sunt în cele din urmă așezate și fixate pe platformele de transport. Camerele TV au fost împachetate, doar un singur cablu a fost uitat la pământ. Angajații publici au dispărut în cele din urmă, chiar și Pălăria-⁠de-⁠fetru a plecat. Cuştile sunt amplasate fiecare pe câte o platformă, un convoi întreg este gata pe drum, iar șoferii sunt pe punctul de-⁠a urca la volan. Există doar un singur loc lângă șofer în fiecare camion, așa că mă urc în primul camion, iar Mathias se urcă în cel din spate.

Îmi e tot una. Poate îmi va fi mai ușor să dorm când sunt sin­gură, când nu trebuie să-⁠i văd capul mare și greu, clătinându-⁠se necontrolat pe piept.

Camionul pute a benzină și a lapte acru, dar șezutul scaunului este moale. Mă las pe spătar. Aeroportul este la periferia orașului, înconjurat de corturi de pânză numite ger, cea mai obișnuită formă de locuință a mongolilor. Albe, rotunde și aproximativ de aceeași dimensiune, cu benzi orizontale în jurul pereților, astfel încât pânza cortului să fie fixată, și cu o gaură pentru coșul de fum în tavan. Altarul este întotdeauna spre nord, cea mai sfântă direcție a cerului. Ușa este spre sud, unde sunt depozitate obiectele pe care le folosește omul în viața de zi cu zi. Aici sunt ţinuţi mieii şi iezii primăvara, când încă este prea frig pentru ei afară. Toate corturile sunt așezate în același mod. Puteți determina întotdeauna punctele cardinale când vedeți un cort mongol. E estetic. Ordonat. Practic.

Imediat după ce am lăsat aeroportul în urmă, stepele Mon­goliei se deschid în fața noastră. Iarbă și cer, fără copaci. Și deja după câteva sute de metri zărim primele anima­le. O turmă de oi și capre pasc chiar lângă șosea. Se sperie când trecem du­duind cu șirul nostru lung de camioane.

O rafală de vânt mătură peisajul, culcând iarba la pământ și înălțând nori de praf.

Praf, praful din stepe, pe care îl simți pe limbă! Nu a trecut decât o lună de când am fost aici pentru ultimele pregătiri, dar am reușit să fac abstracție de acea senzație. Mongolia este praf și iarbă. Câmpii nesfârșite cu smocuri de paie subțiri, sol uscat și nisip cât vezi cu ochii. Și apoi dimensiunea, de patru ori suprafața Germaniei mele, dar cu doar două milioane de oameni. Un ocean infinit de iarbă, unduindu-⁠se de-⁠a lungul solului. În cele din urmă, picotesc și adorm. Mă cuprinde un somn fără vise, așa cum ar trebui să fie mereu.

Mă trezesc cu o smucitură. Șoferul răsucește cheia în contact. Motorul se oprește. Apoi se deschide portiera și iată-⁠l pe Mathias, cu brațele întinse lateral și zâmbind.

— Mi-⁠ai spus că este mare, dar e imposibil să-⁠ți imaginezi dimensiunea până nu vezi cu ochii tăi. Doamne, asta este o cruzime! Spațiu cât vezi cu ochii! Shit, shit, shit! Și corturile țin rece ca dracu’!

Turist.

Cobor și mă întorc spre tabără. Cel puțin o sută de persoane s-⁠au adunat și aici. Stau în fața clădirii de cercetare, lângă padocul în care caii vor fi eliberați în curând.

Clădirea a fost vopsită de când am fost aici ultima dată. Au văruit-⁠o cu un albastru intens, poate nu chiar culoarea pe care aș fi ales-⁠o eu, dar albastrul intens al cerului este culoarea preferată în partea aceasta de lume. În general, mongolilor le plac culorile puternice. Albastru, portocaliu și verde fistic. Chiar și acoperișurile sunt viu colorate. La început, mi s-⁠au părut urâte. Dar m-⁠am obișnuit cu această beție de culori. Când natura însăși este atât de uniformă, e plăcut să ai ceva la care să te uiți.

Toată lumea e liniștită și mă privește. Se uită la nemțoaica scundă, de vârsta a doua, care a demarat întreg procesul. Oamenii provin din taberele de corturi din apropiere, seminomazi, unii probabil că sunt mai atașați de aceste locuri decât alții. În plus, mai sunt și angajații rezervației. Tinerii stau drepți pe caii lor.

În același timp, Jochi vine agale spre mine, cu ochii ascunși sub șapca de baseball americană, dar văd că zâmbește larg.

— Karin! În sfârșit!

 

Ultimii cai din stepă, de Maja Lunde, Humanitas Fiction, 2022, traducere din norvegiană de Ivona Berceanu, col. „Raftul Denisei” 



Articole asemănătoare

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Humanitas Fiction

„Povestiri de iarnă”, de Karen Blixen, „Căpitanul Mihalis”, de Nikos Kazantzakis, „Micuța Bijou”, de Patrick Modiano, „Medeea și copiii săi”, de Ludmila Ulițkaia, „Laur”, Evgheni Vodolazkin, „Tarantula” de Bob Dylan și o ediție de colecție „Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde, sunt doar câteva dintre romanele pregătite de Editura Humanitas Fiction pentru toamna literară 2014.

„Apeirogon”, de Colum McCann (fragment în avanpremieră)

Muzical, plin de forță, delicat și ambițios, „Apeirogon” este romanul vremurilor noastre. Cartea a fost nominalizată pe lista lungă a Premiului Booker în 2020.

„Pilda semănătorului”, de Octavia E. Butler (fragmente în avanpremieră)

Nou apăruta editură Hecate își începe colecția SF&F cu volumul „Pilda semănătorului” de Octavia E. Butler, un roman al speranței și al credinței care apar în ciuda apăsării unei lumi înfricoșătoare.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu