• „Orice vocaţie începe prin a admira” - Michel Tournier

„Ultima vară în oraş”, de Gianfranco Calligarich (fragment)

„Ultima vară în oraş”, de Gianfranco Calligarich (fragment)

„Avem de-a face cu o capodoperă care a rezistat în chip magic vreme de patruzeci de ani, fără nici un fel de publicitate, doar prin intermediul anticarilor şi prin ponturi transmise de la un cititor la altul. În ciuda faptului că a fost un bestseller şi un long-seller, era dificil, dacă nu chiar imposibil să găseşti vreun exemplar în librării. Motivul acestei clandestinităţi rămâne un mister... Publicată pentru prima dată în 1973, Ultima vară în oraş este una dintre acele cărţi care nu se citesc, ci se devorează.” (Il Quotidiano del Sud)

Ultima vară în oraş e un roman al marilor ratări, îmbibat de melancolie, tristeţe şi dezabuzare, în decorul luminos al Romei de la sfârşitul anilor 1960. Protagonistul său, Leo Gazzarra, a plecat în tinereţe din Milano şi acum trăieşte din expediente, căci îi lipseşte dorinţa de a reuşi, de a parveni într-o lume aparent plină de oportunităţi. Intelectual rafinat, dar lipsit de morgă, cuceritor, dar fără a se implica niciodată prea tare, alcoolic, dar dispus să renunţe la băutură, Leo este un ratat prin opţiune, pentru care ratarea devine o artă. Iar când ajunge să o cunoască pe fascinanta Arianna, între cei doi începe o poveste de iubire sfâşietoare, cu avansuri şi ezitări, ca într-un tangou tensionat al dorinţei, al cărei final nu e nici o clipă previzibil.

Roman al refuzurilor şi neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulţimii şi al luminoasei frumuseţi romane, Ultima vară în oraş este o carte de excepţie, cu un destin excepţional.

„Acest roman este un portret ironic, cinic şi dezabuzat al unui om din vremurile noastre... Calitatea sa esenţială constă în faptul că dezvăluie cu o limpezime disperată relaţia dintre un individ şi un oraş, adică dintre mulţimi şi singurătate.” (Natalia Ginzburg)

„Calligarich are talentul remarcabil de a reda cu uşurinţă, din cîteva trăsături de condei, sentimente şi mai ales senzaţii, de a le face să pară concrete, precum atingerea aerului pe piele.” (La Stampa)

Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice. A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de câteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich (2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Privati abissi s-a numărat printre cărţile aflate pe lista scurtă a Premiului Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat pe lista scurtă a premiilor Grinzane, Manzoni şi Vigevano. Romanele lui Calligarich au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi au apărut sau urmează să apară în SUA, Spania, Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie, Olanda, Israel etc. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.

 

Ultima vară în oraş, de Gianfranco Calligarich
(fragment)

 

             Cînd am terminat cina, am hotărît să dăm o tură prin baruri, iar Arianna a insistat ca eu și Graziano să stăm pe bancheta din spate. Vinul o încuraja să accelereze.

            — Doi cineaști faimoși și încîntătoarea lor susținătoare morală, victimele unei morți tragice pe bulevardul Muro Torto, a zis Graziano, încetînd să fredoneze Presley. Mi‑a venit o idee: cum ar fi dacă am merge în discoteca aia ca să le găsim pe cele două prietene ale noastre? Ce zici, Leo?

            Apoi a amuțit brusc și s‑a apucat cu mîna de banchetă, pentru că Arianna intrase cu toată viteza pe o stradă cu sens unic. Am evitat ca prin minune cîteva mașini și aproape că ajunseserăm la capătul străzii, cînd am fost opriți de o paletă roșie. Imediat după aceea doi carabinieri s‑au apropiat cu mîna la beretă, dar acolo s‑a terminat politețea lor.

            — Permisul, i‑a zis unul din ei Ariannei.

            — Vă rog, a spus ea înainte să înceapă să scotocească în torpedou.

            A scotocit mult timp, mult mai mult decît era necesar, în vreme ce carabinierii așteptau în tăcere. În sfîrșit ea s‑a hotărît să găsească permisul și l‑a întins pe fereastră.

            Unul din cei doi l‑a luat.

            — Ești sigură că l‑ai dat celui care știe să citească? a zis Graziano serafic.

            Am sfîrșit la comisariat. Chestia e că și ei știau anecdota aia despre carabinieri și, cînd i‑au cerut lui Graziano să repete ce spusese, el a povestit‑o cum trebuie. Carabinierii, în loc să rîdă, l‑au pus să urce în mașina lor. Ne‑am luat după ei. La semafoare Graziano ne saluta fluturînd mîna și o dată a apărut la geam.

            — N‑au nici un pic de simț al umorului, a zis. Ce părere ai, Leo, să le‑o spun pe aia cu bătrînica și electricianul?

            În fața comisariatului am insistat să urc și eu, dar nu mi‑au dat voie.

            — Nu‑ți face griji, Leo, a zis Graziano în timp ce unul din cei doi carabinieri îl lua de braț. Dacă mă bat, țip. Oricum ar fi, ți le încredințez pe gemene.

            Am rămas să așteptăm. Arianna era foarte nervoasă.

            — Ce‑o să‑i facă? tot zicea ea. Nu putea să tacă?

            N‑am răspuns și am continuat să privesc luminile de pe stradă. Îi simțeam parfumul și apoi i‑am simțit greutatea privirii pe chipul meu. Trebuia să fac un efort ca să nu mă răsucesc s‑o privesc. Ea a continuat să mă fixeze, apoi a zis cu o voce joasă, precaută:

            — Mă iubești, Leo?

            — Nu, i‑am răspuns, continuînd să mă uit pe stradă.

            Era o stradă ca oricare alta.

            — Ba da, mă iubești, a zis ea mînioasă.

            — Nu, am repetat eu.

            Mi se părea că tot restul vieții mele n‑o să mai fiu în stare să zic altceva decît nu.

            — Iar eu zic că da, a spus ea.

            — Și Stresa ce zice?

            Am auzit clar cum i se oprește respirația. Apoi i‑am auzit vocea spartă din pricina plînsului.

            — Cine ți‑a spus? a zis disperată.

            Exact în momentul acela Graziano a ieșit din comisariat. Zîmbea și flutura o mînă de parcă voia să domolească niște aplauze.

            — I‑am îmbrobodit, a zis cînd a urcat în mașină.

            — Cum ai făcut? am întrebat.

            — Mi‑am cerut scuze. Unde mergem să sărbătorim libertatea recucerită?

            — Eu mă duc acasă, a zis Arianna.

            Privea semeață drept înainte.

            — De ce? a întrebat Graziano, dar nu i‑a răspuns nimeni, așa că după un moment a adăugat: Bine, dacă așa stau lucrurile...

            Apoi și‑a aprins un trabuc.

            Nimeni n‑a mai vorbit pînă cînd am ajuns în Piazza del Popolo. Aici Arianna a așteptat ca noi să coborîm, privind în continuare în faţă. Graziano a ezitat un moment, apoi și‑a molfăit de cîteva ori trabucul și a coborît și el. A stat și s‑a uitat cum mica mașină englezească dispare la capătul pieței.

            — Bine, a zis. Întotdeauna cei mai buni pleacă.

            — Hai să ne așezăm, am zis eu, arătînd spre obelisc.

            Piața era pustie și se auzea zgomotul fîntînilor arteziene. Ne‑am așezat cu spatele la Pincio.

            — Ce e cu tine, Leo? a întrebat Graziano.

            — Obosit. Sînt așa de obosit, am răspuns eu.

            — Toată lumea e obosită, n‑ai ce să‑i faci.

            Apoi a scos sticla de scotch din buzunar și a luat o înghițitură zdravănă. A privit‑o cu scîrbă.

            — Energizantele astea energizează tot mai puțin, a zis, punînd sticla la loc în buzunar. Ce ghinion, cred că și eu sînt îndrăgostit de Arianna, a adăugat, lăsîndu‑și privirea să rătăcească peste piața pustie.

           

Ultima vară în oraş, de Gianfranco Calligarich, Ed. Polirom, 2021, trad. din italiană și note Cerasela Barbone, col. „Biblioteca Polirom. Actual”



Articole asemănătoare

Kleines Café Sibiu

Situată în Piața Huet din Sibiu, pe o stradă cu scări unde, pe vreme caldă, poți sta la masă și observa trecătorii, Kleines Café din Sibiu este o cafenea micuță și cochetă.

„Cântecul păsării de plajă”, de Tudor Ganea (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din noul roman semnat de Tudor Ganea, „Cântecul păsării de plajă”, apărut de curnd la Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, și în ediție digitală.

„Orice lucru își are vremea lui”, de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

„Orice lucru își are vremea lui”, de Karl Ove Knausgård, este o carte provocatoare scrisă de unul dintre cei mai importanți scriitori norvegieni, autorul monumentalei serii autobiografice „Lupta mea”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu