Un memoir despre durerea și frumusețea vieții, recomandat celor cărora le-a plăcut: Anul gândirii magice, de Joan Didion, De ce peștii nu există, de Lulu Miller sau Luminile Nordului, de Amy Liptrot.
Când durerea pierderii tatălui său devine insuportabilă, Helen Macdonald se hotărăște să întoarcă spatele lumii civilizate și să se afunde într-o altă lume, cea a păsărilor de pradă. În această odisee are parte de două călăuze. Prima vine din trecut, sub forma unei cărți stranii care spune povestea (ratată) a îmblânzirii unui uliu. Cealaltă este Mabel, o femelă de uliu porumbar, una dintre cele mai agresive păsări de pradă din natură, aproape de neîmblânzit.
Astfel, Helen Macdonald își începe propriul drum prin labirintul memoriei și al durerii, unul ce are ca rezultat o nouă carte, una plină de lirism, umor și emoție. O carte care transcende genurile și încadrările, la fel cum prietenia sa cu Mabel transcende speciile.
Memoir, eseu despre frumusețea naturii și declarație de dragoste făcută literaturii, U de la uliu este o lecție despre curajul de a-ți forța limitele, dar și despre cât de important este să respecți adevărata natură a ființei. A oricărei ființe.
„O carte unică și frumoasă, de o onestitate emoțională aproape dureroasă. Un limbaj descriptiv care nu are seamăn în literatura modernă.” (Costa Book Award)
„Un volum inedit în care autoarea îmbină memoir-ul cu descrierile de peisaje, informațiile istorice cu cele despre șoimărit, o carte care nu seamănă cu nimic din ce am mai citit.” (Los Angeles Times)
„Penele de pe pieptul ei sunt de culoarea ziarului decolorat de soare, a hârtiei pătate de ceai, și fiecare are un model închis la culoare spre capăt, în forma unui vârf de lance, ca o frunză. Așadar, de la gât până la picioare pare acoperită de un șuvoi de picături de ploaie. Aripile au culoarea stejarului vechi pătat, penele de dedesubt au conturul de culoarea tecului palid, cele de deasupra sunt încrucișate și strânse frumos pe spate. Și are o aură gri ciudată, pe care mai degrabă o simți decât o vezi, un soi de lumină argintie, cum e cea a cerului ploios reflectat în suprafața unui râu. Arată ca nouă. Arată de parcă lumea nu o poate atinge. De parcă tot ce există și se vede s-ar rostogoli ca picăturile de apă de pe penajul ei lucios și des. Și, cu cât petrec mai mult timp cu ea, cu atât mă minunez mai mult cât de reptiliană este. Luciul ochilor ei palizi și rotunzi. Pielea galbenă, cerată, din jurul ciocului ei negru ca bachelita. Felul în care își șerpuiește capul mic dintr-o parte în alta, ca să se concentreze asupra obiectelor îndepărtate. Jumătate din timp pare bizară ca un șarpe, un obiect meșterit din metal, solzi și sticlă. Dar apoi îi surprind inefabilele caracteristici aviare, trăsături familiare care o transformă în ceva apropiat și demn de iubire. Își scarpină bărbia pufoasă cu un picior ciudat, cu gheare; strănută când resturi de puf rătăcite îi intră în nări. Iar când mă uit din nou, nu mai pare nici pasăre, nici reptilă, ci o creatură rezultată din milioane de ani de evoluție, gata de o viață pe care încă nu a trăit-o.”
Helen Macdonald este scriitoare, poetă, ilustratoare și naturalistă, cercetător afiliat al Departamentului de Istoria și Filozofia Științei al Universității Cambridge. Fost bursier al Jesus College, Cambridge, a lucrat ca șoimar profesionist și s-a implicat în numeroase proiecte europene de cercetare și protejare a păsărilor de pradă. După ce a debutat ca poetă, în 2001, cu volumul Shaler's Fish, a publicat în 2006 Falcon, o istorie culturală a șoimăritului. A devenit cunoscută după publicarea volumului U de la uliu (H is for Hawk, 2014), un memoir despre suferința provocată de moartea tatălui său și încercarea de a o depăși prin adoptarea și îmblânzirea unui uliu porumbar. Cartea a devenit bestseller foarte rapid, câștigând în anul apariției Samuel Johnson Prize și Costa Book Award, iar drepturile de publicare au fost vândute în peste 30 de țări. Cea mai recentă carte a sa, Vesper Flights, a apărut în 2020 și este o colecție de eseuri scrise pentru rubrica ei din New York Times Magazine despre relația oamenilor cu natura. Cartea a fost aleasă Amazon Best Book of August 2020 și a fost nominalizată la Goodreads Choice Awards 2020.
„Animalele nu există pe lume ca să ne învețe pe noi tot felul de lucruri, dar asta e ceea ce au făcut întotdeauna și cele mai multe lucruri pe care le învățăm de la ele sunt cele pe care credem că le știm despre noi.” (Helen Macdonald)
U de la uliu, de Helen Macdonald, inițiază alături de Iernile sufletului, de Katherine May, colecția de memoirs a imprintului ORION.
U de la uliu, de Helen Macdonald (fragment în avanpremieră)
Cam pe-atunci și-a făcut loc în mine un soi de nebunie. Privind în urmă, cred că nu am fost cu adevărat nebună. Mai degrabă nebună dinspre nord-nord-vest. Întotdeauna am putut deosebi un uliu de un bâtlan*, dar câteodată eram șocată de cât de asemănători erau. Știam că nu sunt cu adevărat nebună pentru că mai văzusem oameni afectați de psihoză, iar acea nebunie era la fel de clară precum gustul sângelui în gură. Genul de nebunie pe care îl aveam eu era diferit. Era tăcută și foarte, foarte periculoasă. Era o nebunie menită să mă țină zdravănă la cap. Mintea mea se chinuia să clădească o punte peste gol, să facă o lume nouă și locuibilă. Problema era că nu avea cu ce să lucreze. Nu aveam niciun partener, nici copii, nici casă. Nici un serviciu de la nouă la cinci. Așa că se agăța de orice putea. Era disperată și interpreta greșit lumea. Am început să observ conexiuni ciudate între lucruri. Lucruri lipsite de importanță au început să capete semnificații extraordinare. Îmi citeam horoscopul și-l credeam. Premoniții. Senzații puternice de déjà vu. Coincidențe. Amintiri ale unor lucruri care nu se întâmplaseră încă. Timpul nu mai curgea înainte. Era o chestie solidă, de care te puteai rezema și simțeai cum te împinge înapoi; un fluid dens, pe jumătate aer, pe jumătate sticlă, care curgea în ambele sensuri și care făcea ca amintirile să plutească înainte și evenimentele noi înapoi, astfel încât lucrurile noi de care mă loveam păreau atunci amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Câteodată, de câteva ori, am simțit că tata e așezat lângă mine, în timp ce stăteam în tren sau într- o cafenea. Asta îmi oferea alinare. Totul mă alina. Pentru că asta era nebunia normală a suferinței. Am aflat asta din cărți. Am cumpărat cărți despre suferință, despre pierdere și doliu. Se revărsau pe biroul meu în teancuri instabile. Ca un bun universitar, credeam că în cărți sunt răspunsurile. Oare era reconfortant să mi se spună că toată lumea vede fantome? Că nimeni nu mai mănâncă? Sau că nimeni nu se poate opri din mâncat? Sau că suferința vine în etape care pot fi numărate și fixate precum gândacii în insectar? Am citit că, după negare, vine suferința. Sau furia. Sau vinovăția. Îmi aduc aminte că îmi făceam griji cu privire la etapa la care ajunsesem. Voiam să clasific procesul, să-l ordonez, să-l fac să fie logic. Dar nu avea niciun rost și nu recunoșteam deloc niciuna dintre aceste emoții.
Au trecut săptămâni. S-au schimbat anotimpurile. Au venit frunzele, diminețile s-au umplut de lumină, s-au întors drepnelele, țipând pe lângă casa mea din Cambridge, pe cerul începutului de vară, și am început să mă gândesc că sunt bine. Suferință normală, așa o numesc ei. Asta era. O revenire lentă și fără evenimente la viață, după o pierdere. O să se vindece repede. Încă mai zâmbesc amar când mă gândesc cu câtă ușurință am crezut asta, pentru că mă înșelam așa de tare. O nevoie nevăzută își croia drum prin mine. Mi-era foame de concret, de dragoste, de orice ar fi putut opri pierderea, iar mintea mea nu avea niciun scrupul în a încerca să recruteze pe oricine, orice, care să mă ajute. În iunie m-am îndrăgostit, previzibil și devastator, de un bărbat care a luat-o la sănătoasa când a realizat cât de defectă eram. Dispariția lui m-a făcut de piatră. Deși acum nici nu-mi mai pot aminti fața lui și, deși știu nu doar de ce a fugit, ci și că, teoretic, ar fi putut fi oricine altcineva, mai am încă o rochie roșie pe care n-o s-o mai port niciodată. Asta e.
Apoi, lumea însăși a început să jelească. Cerurile s-au rupt și a plouat întruna. Știrile erau pline de inundații și de orașe inundate; sate pierdute pe fundul lacurilor; valuri rapide de inundații peste autostrada M4, care au izolat traficul de vacanță; caiace pe străzile din Berkshire, niveluri crescute ale mării; descoperirea potrivit căreia Canalul Mânecii s-a format prin ruperea zăgazurilor unui lac imens în urmă cu milioane de ani. Iar ploaia a continuat, îngropând străzile sub vreo doi centimetri de bulboane de apă, rupând prelatele magazinelor, transformând River Cam într-un șuvoi maroniu, plin de crengi rupte și arbuști îmbibați de apă. Orașul meu era apocaliptic. „Vremea nu mi se pare deloc ciudată”, îmi aduc aminte că-i spuneam unui prieten sub o copertină de cafenea, în timp ce ploaia lovea asfaltul din spatele scaunelor noastre cu o asemenea violență, încât ne sorbeam cafelele într-o ceață rece.
În timp ce ploaia cădea și apele se ridicau, și eu mă chinuiam să-mi țin capul deasupra lor, a început ceva nou. Mă trezeam încruntată. Visam ulii, din nou. Am început să visez întruna ulii. Iată un alt cuvânt: răpitor, care înseamnă „pasăre de pradă”. Din latinescul raptor, care înseamnă „hoț”, de la rapere, care înseamnă „a apuca”. Fură. Apucă. Uliii din vis erau ulii porumbari și mai ales unul anume. Cu câțiva ani înainte lucrasem la un centru pentru păsări de pradă chiar la granița unde Anglia trece în Țara Galilor, un tărâm cu pământ roșu, exploatări miniere, păduri umede și ulii porumbari sălbatici. Uliul, o femelă adult, se lovise de un gard în timp ce vâna și își pierduse cunoștința. Cineva o ridicase, inconștientă fiind, o pusese într-o cutie de carton și ne-o adusese. Avea vreo fractură? Era rănită? Ne-am strâns într-o cameră întunecată cu cutia pe masă și șefa și-a băgat mâna stângă înmănușată înăuntru. O încleștare scurtă și apoi, în penumbră, cu creasta ridicată și cu penele de pe pieptul ei dungat umflate ca o bezea în semn de agresivitate și frică, a apărut o femelă bătrână de uliu porumbar. Bătrână pentru că picioarele îi erau încovrigate și prăfuite, ochii îi erau de un portocaliu aprins și era frumoasă. Frumoasă ca o faleză de granit sau un nor de furtună. Umplea complet camera. Avea un spate masiv, cu pene cenușii decolorate de soare, era la fel de musculoasă ca un pitbull și teribil de intimidantă, chiar și pentru angajații care-și petreceau zilele îngrijind acvile. Atât de sălbatică, și de terifiantă, și de reptiliană. Cu grijă, i-am desfăcut aripile mari și late, în timp ce-și rotea gâtul ca să se uite la noi, fără să clipească. Ne-am plimbat degetele de-a lungul oaselor înguste ale aripilor și umerilor ei ca să verificăm dacă era ceva rupt, de-a lungul oaselor ușoare ca fluierele, goale pe dinăuntru, fiecare având formațiuni osoase de susținere crescute în consolă, ca interiorul aripii unui avion. I-am verificat clavicula, picioarele groase, și degetele solzoase, și ghearele negre de doi centimetri și jumătate. Și vederea părea să fie în regulă: am ținut pe rând un deget în fața fiecărui ochi arzător. Clanț, clanț, a făcut ciocul ei. Apoi și-a întors capul ca să se holbeze la mine. Am privit-o fix în ochii de pe ciocul ei negru, curbat, în pupilele negre imobile. Atunci, în clipa aceea, mi-am dat seama că acest uliu porumbar era mai mare decât mine și mai important. Și mult, mult mai bătrân: un dinozaur scos din Forest of Dean. Penele ei aveau un miros distinct preistoric; mi-a rămas în nări, piperat, ruginit, ca furtuna cu ploaie.
Nu era nimic în neregulă cu ea. Am dus-o afară și i-am dat drumul. Și-a deschis aripile și într-o secundă a dispărut. A zburat razant, peste un gard viu, în neant. Parcă ar fi găsit o fisură în aerul umed din Gloucestershire și ar fi alunecat direct prin ea. Ăsta era momentul pe care îl tot derulam în cap. Ăsta era visul recurent. De atunci încolo, uliul a devenit inevitabil.
* Referire la o expresie devenită comună în limba engleză, I could tell a hawk from a handsaw, devenită populară datorită piesei Hamlet de William Shakespeare, unde se pare că, în loc de handsaw, ar fi fost folosită inițial forma heronshaw, o variantă dialectică a substantivului heron („bâtlan“). Expresia a intrat în uz în această formă coruptă, deși, în timp, s-a pierdut înțelesul lui heronshaw, însă a ajuns o expresie populară ce desemna perceperea corectă a realității (este folosită de Hamlet ca apărare împotriva acuzațiilor că și-ar fi pierdut mințile). Traducerea cea mai corectă în limba română aparține versiunii lui Leon Levițchi și Dan Duțescu: „Nu sunt nebun decât dinspre nord-nord-vest; când bate vântul dinspre sud știu să deosebesc un uliu de un bâtlan“, Opere complete, Vol. 5, Ed. Univers, București, 1986 (n. ed).
U de la uliu, de Helen Macdonald, Editura Nemira, 2021, trad. Andreea Călin, col. „ORION”
Scrie un comentariu