• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

O saga amuzantă, cu personaje interesante, despre „Trilogia Ghisha”, de Leigh Bardugo

O saga amuzantă, cu personaje interesante, despre „Trilogia Ghisha”, de Leigh Bardugo

De mai multă vreme aveam chef să citesc un roman de aventuri care să mă țină în fotoliu câteva ore bune. Mi-au atras atenția câteva titluri din noua colecție a Editurii Trei „Young Fiction” și am ales de acolo Regatul umbrelor de Leigh Bardudo. O alegere inspirată, după cum s-a dovedit, cu excepția unui mic aspect pe care nu l-am remarcat când am luat cartea, și anume faptul că face parte dintr-o trilogie. Și acum am rămas în suspans până la apariția următorului volum. Care sper să fie cât mai curând.

 

Regatul umbrelor, un personaj negativ diabolic de atrăgător

 

Regatul umbrelor e un fantasy pentru adolescenți care are tot ce-i trebuie unei povești de succes: o iubire cu (multe) obstacole, magie, suspans și un personaj negativ diabolic de atrăgător. Doi prieteni orfani, Alina și Mal, care au crescut împreună la orfelinatul unui duce mărinimos, se trezesc în mijlocul luptei pentru putere care se dădea în ținutul lor de sute de ani. Inițial o ființă costelivă și timidă, Alina se dovedește a fi înzestrată cu o putere ce o ajută să intre în lumea elitei din regat, Grisha, și o transformă în egala celui mai puternic dintre ei, cel căruia i se uitase numele și i se spunea, pur și simplu, Întunecatul. Un fel de vrăjitori înzestrați fiecare doar cu anumite aptitudini și organizați în caste cu ierarhii foarte bine definite, Grisha sunt de mai multe feluri: Sfâșie-Inimi (soldați), Vindecători, Furtunoși, Inferni, Iscă-Valuri sau Fabrikatori. Și toți erau conduși de acest personaj misterios și atrăgător, ce năștea în toți un amestec de fascinație și frică, Întunecatul. 

Puterile Alinei încep să iasă la iveală în momentul când garnizoana în care ea era ucenic cartograf, iar Mal soldat-iscoadă, trebuie să străbată Falia Umbrei (sau Nemarea), un ținut pustiu ce străbătea de la un capăt la altul regatul Ravka, teritoriu al beznei absolute și al volcrelor, niște monștri-păsări de o voracitate înspăimântătoare.

 

Singurul răspuns a fost un fâlfâit de aripi, căci o altă volcră s-a năpustit asupra mea. M-am lăsat repede pe spate, evitându-i cu greu ghearele, și am întins cuțitul în față cu mâini tremurânde. Volcra s-a repezit iarăși spre mine, cu flăcările Grisha strălucindu-i în ochii orbi, de culoarea laptelui, cu gura deschisă înțesată de șiruri de dinți ascuțiți și diformi, de culoare neagră.

Adaptate la bezna absolută în care trăiau, volcrele au, se pare, un singur punct slab: nu suportă lumina. Și aici intervine super-puterea Alinei. În momentul în care Mal este în pericol de a fi mâncat de o volcră, o lumină orbitoare țâșnește din interiorul ei alungând toți monștri și salvându-l pe prietenul ei și pe toți ceilalți. Alina se dovedește a fi o Invocatoare a Soarelui, singura Grisha a cărei putere o poate egala pe cea a Întunecatului, fiindu-i, în același timp, complementară: în timp ce Întunecatul are puterea de a aduce întunericul (printre altele), ea o are pe cea de a aduce oriunde lumina. Lumină și întuneric, bine și rău, cruzime și milă, alb și negru, toate contrariile se unesc în cuplul format de cei doi.

Câștigându-i încrederea și convingând-o de faptul că, unindu-și puterile, ei doi vor putea pune capăt războaielor cu ținuturile învecinate și vor învinge Falia, Alina se lasă cu totul pe mâna acestui personaj misterios, urmându-l în palatul său unde începe pregătirea pentru a dobândi înțelepciunea Grisha și antrenându-se în fiecare zi pentru a-și putea controla și folosi puterea abia descoperită. Ajunși aici, acțiunea pare a se transforma dintr-un roman fantasy de aventuri, într-un fel de romance. Orfană singuratică și ignorată de toată lumea (mai puțin de prietenul ei Mal, pe care-l iubește în secret, dar care se pare că are ochi pentru toate celelalte fete mai puțin pentru ea), Alina nu poate rezista farmecului celui mai atrăgător și misterios bărbat din regat care nu face nici un secret din faptul că este favorita lui. Și tocmai în momentul în care deja începeam să mă simt ca într-un roman din saga Amurg (fata neîndemânatică fără nici un talent devine iubita celui mai frumos și mai puternic personaj masculin), totul se schimbă. De aici nu mai spun ce se întâmplă, vă las să descoperiți singuri ca să nu stric (de tot) suspansul.

Ca de obicei în astfel de romane, personajele negative sunt cele mai interesante, iar Întunecatul nu face excepție, cu atât mai mult cu cât, până la finalul volumului, nu reușești să te convingi că ar fi în totalitate rău.

Mă uitam țintă la el, oscilând între frică și fascinație. E prea tânăr, mi-am spus în sinea mea. Întunecatul îi conducea pe Grisha dinainte să mă nasc eu, dar bărbatul care stătea în jilțul de pe platformă nu părea să fie cu mult mai în vârstă decât mine. Avea o față frumoasă, cu trăsături pronunțate, păr des și negru, ochi limpezi și cenușii, ce străluceau precum cuarțul. Se spunea că cei mai puternici dintre Grisha trăiau mai mult, iar Întunecații erau cei mai puternici dintre toți.

Având aparența unui tânăr, are, după mărturiile sale, 120 de ani și și-a petrecut viața încercând să repare greșeala făcută de stră-stră-străbunicul său, Ereticul Negru, din prea multă lăcomie: crearea Faliei Umbrei, singurul loc în care și cei mai puternici Grisha, chiar și el, erau neputincioși. Întunecat, puternic, misterios, irezistibil, uneori aparent intangibil, alteori de o umanitate înduioșătoare („S-a uitat la mine. Părul îi era încă ciufulit și, în lumina intensă a dimineții, era mai frumos și mai uman decât îl văzusem vreodată”), are puterea de atracție a tuturor demonilor romantici. Ce-l face diferit față de alte „eminențe cenușii” (sau negre, cum vreți), din alte romane asemănătoare (cum ar fi, de exemplu, Sauron din Stăpânul inelelor sau Valdemort din Harry Potter), este faptul că, prin ambiguitatea și fărâmele de umanitate pe care le întrezărești în el, Întunecatul e un personaj de care te poți îndrăgosti. Și de care te și îndrăgostești până la urmă. 

Mie mi-a plăcut să particip la aventurile și intrigile din Regatul umbrelor. E un roman care în mod sigur va plăcea împătimiților genului fantasy, adolescenți sau nu, pentru că reușește să ofere ceea ce trebuie să găsim, până la urmă, în orice poveste bună: certitudinea că „există ceva bun în lumea asta și că merită să te lupți pentru el” (presupun că nu trebuie să spun cărui personaj îi aparține replica asta, nu? smiley).

 

Regatul furtunilor, un pezevenghi simpatic

Un fantasy cu accente de basm rusesc, al doilea volum din Trilogia Grisha, Regatul furtunilor are ceva mai multă acțiune decât primul. Alina începe să fie din ce în ce mai puternică, Mal din ce în ce mai dezorientat de puterea ei și de noul statut pe care-l câștigă, vremurile când erau doar doi prieteni (apoi iubiți) orfani devin amintire, iar Întunecatul, deși lipsește mare parte din roman, e, practic, tot timpul prezent. Însă acum locul celui mai interesant personaj a fost luat de un corsar simpatic, șiret ca un vulpoi și la fel de constant ca un cameleon, care aduce un plus de umor romanului (pe lângă ironia savuroasă a Alinei). E interesant cum se combină în roman planul real (o curte regală plină de intriganți, conducători incapabili și aroganți versus oameni sărmani care se luptă pentru supraviețuire), cu cel mitic (personaje fabuloase din vechi basme rusești, creaturi fantastice, arhetipuri literare). Sper ca în ultimul volum să fie acordat mai mult spațiu Faliei și creaturilor sale, precum și istoriei Întunecatului. Nu știu dacă e o serie care va face istorie, însă cărțile sunt amuzante și ușurele, au destulă acțiune cât să te țină în priză și destulă mitologie cât să fie interesante.

 

 Regatul luminilor, în realitate răul nu e complet negru

După doi ani am terminat trilogia „Grisha” de Leigh Bardugo și concluzia e că nu mă pot obișnui deloc cu trilogiile astea întinse pe câțiva ani. În afara personajelor principale nu am reușit să țin minte mai nimic despre celelalte, nu mai știam cine cu cine ține, cine pe cine a trădat, pe cine a iubit, cine e de încredere, cine nu. În rest, mi-a plăcut cum au fost scrise cărțile, mitologia din spate e interesantă, personajele bine construite, iar dialogurile sunt presărate cu o ironie jucăușă savuroasă. Cele mai interesante personaje nu sunt protagoniștii Alina și Mal, orfani ce au crescut împreună, care se iubesc, dar iubirea lor e imposibilă (bla, bla, bla), ci alți doi: Întunecatul, un fel de demon romantic, seducător, misterios și irezistibil de diabolic, și pezevenghiul de Nikolai, corsar, prinț și, în cele din urmă, rege. Mi-a plăcut felul în care au fost construite personajele astea două, amestecul de rău și slăbiciune din Întunecat, singurătatea lui, foamea lui de putere combinată cu dorința de a găsi o stabilitate în cineva asemănător lui, relația lui complicată, tristă și înduioșătoare cu mama lui, Baghra, un alt personaj simpatic al cărții, și, totodată, seriozitatea și dispoziția mereu jucăușă a vulpoiului Nikolai. Pe lângă mica telenovelă, eterna luptă dintre bine și rău, salvarea lumii ș.a.m.d., romanul are și câteva idei profunde: obsesia nemuririi și a puterii și efectele sale devastatoare asupra firii umane, tentația demiurgică – eterna dorință a omului de a crea viață și de a învinge moartea – sau inegalitățile unui sistem social împărțit într-o clasă elitistă, a privilegiaților, și mulțimea oamenilor obișnuiți, desconsiderați și considerați limitați. Cred că ar ieși un desen animat foarte frumos din trilogia asta.

 

Trilogia „Grisha”: Regatul umbrelor, Regatul furtunilor, Regatul luminilor, de Leigh Bardugo, Ed. Trei, 2013, 2014, 2015, trad. Laurențiu Dulman, col. „Young Fiction”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Fidelități”, de Diane Brasseur (fragment)

Editura Nemira publică două titluri noi în colecția Damen Tango, ambele romane de debut: „Fidelități”, scris de autoarea franco-elvețiană Diane Brasseur, și „Eleganța”, semnat de Kathleen Tessaro.

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern ), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

Povești care te bântuie, despre „Chemarea monstrului”, de Patrick Ness

Am citit cu mare plăcere „Chemarea monstrului”, care este, în primul rând, o poveste foarte frumoasă, o poveste în dulcele stil clasic cum n-am mai citit demult.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu