• „A fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta” - Petre Ţuţea

„Toamna”, de Ali Smith (fragment în avanpremieră)

„Toamna”, de Ali Smith (fragment în avanpremieră)

Toamna. Anotimpul cețurilor și al rodniciei. Doi vechi prieteni – Daniel, un centenar, și Elisabeth, născută în 1984 – privesc atât în viitor, cât și în trecut, în vreme ce Marea Britanie este divizată de o vară istorică, de evenimente care se întâmplă o dată într-o generație. Iubiri se nasc, iubiri se sting. Speranța își dă mâna cu lipsa de speranță. Anotimpurile se succed, ca întotdeauna.

Meditație luminoasă asupra semnificației abundenței și a recoltei, Toamna este primul roman din Cvartetul anotimpurilor al lui Ali Smith, o carte ce aruncă o privire atentă asupra vremurilor noastre, o poveste de neuitat despre înaintarea în vârstă, timp și iubire.

„Ali Smith are o minte sclipitoare. Toamna este un roman teribil de emoționant în evaluarea sa ludică, surprinzătoare și emoționantă a ceea ce înseamnă să fii viu în vremuri sumbre.” (The New York Times) 

„Plin de inteligență, melancolie, durere, bucurie, înțelepciune, mici acte de iubire și de mirare în fața frumuseții anotimpurilor.” (The Boston Globe)

„Frumos, subtil... Plin de compasiune și tinzând, în ciuda unor aspecte uneori triste, către speranță.” (The New York Times Review Book) 

Ali Smith, scriitoare și jurnalistă scoțiană, s-a născut în 1962 la Inverness. A studiat la Inverness High School, apoi limba engleză și literatura la University of Aberdeen în perioada 1980–1985. A câștigat Premiul Bobby Aitken Memorial pentru poezie acordat de universitate în 1984. Din 1985 până în 1990 a făcut un doctorat (nefinalizat) având ca temă modernismul american și irlandez la Newnham College, Cambridge. Smith s-a mutat de la Cambridge la Edinburgh în 1990 și a ținut prelegeri de literatură scoțiană, engleză și americană la University of Strathclyde. A părăsit universitatea în 1992.

În timpul doctoratului, Ali Smith a scris câteva piese care s-au jucat la Edinburgh Festival Fringe și Cambridge Footlights. În 1995 a debutat cu o colecție de povestiri, Free Love and Other Stories, care a câștigat Saltire First Book of the Year Award și Scottish Arts Council Book Award. Smith este autoarea multor scrieri de ficțiune, printre care se numără Hotel World (2001), roman finalist la Premiul Orange și la Premiul Man Booker și câștigător al Scottish Arts Council Book of the Year Award; Accidental (The Accidental, 2005), câștigător al Whitbread Award și finalist la Premiul Man Booker și la Premiul Orange; Fata întâlnește băiatul (Girl Meets Boy, 2007), Era să fiu eu (There But For The, 2011), Cum să fii și una, și alta (How to Be Both, 2014), finalist la Premiul Man Booker și câștigător al Baileys Women's Prize for Fiction, Goldsmiths Prize, Saltire Society Scottish Fiction Book of the Year Award și al Premiului Costa pentru roman; Toamna (Autumn, 2016), finalist la Premiul Man Booker și Iarna (Winter, 2017), primele două romane dintr-o proiectată tetralogie dedicată anotimpurilor.

Scrie articole pentru The Guardian, The Scotsman, New Statesman și Times Literary Supplement.

Ali Smith locuiește în Cambridge, Anglia.

 

Toamna, de Ali Smith (fragment în avanpremieră) 

 

Mai rău de‑atât nu se putea, era cel mai rău cu putință. Din nou. Asta‑i chestia cu lucrurile. Se duc de râpă, mereu au făcut‑o, mereu o vor face, e în firea lor. Un om bătrân, foarte bătrân e lepădat pe plajă de valuri. Arată ca o minge de fotbal spartă, genul ăla de minge străveche de piele, cu șiret, în care dădea cu piciorul lumea acum o sută de ani. Marea a fost aspră. I‑a smuls cămașa de pe el; golaș precum în ziua nașterii mele, 
astea sunt cuvintele ce‑i vin în cap, un cap pe care‑l simte dureros când îl mișcă. Deci să nu miște capul. Și ce are în gură, nămol? E nisip, i‑a intrat sub limbă, îl simte, îl aude scrâșnind când i se ating dinții, cântându‑și cântecul de nisip: mă prefir mărunt, dar voinic sunt, în soare vesel mi‑e cântul, mă suflă departe vântul, un mesaj de pui în sticlă și s‑arunci sticla îți vine, sticla‑i făcută din mine, sunt bobul cel mai greu de adunat 
adunat
cuvintele cântecului se prefiră, curg și dispar. E obosit.
Nisipul din gură și din ochi e ultimul grăunte din gâtlejul clepsidrei.
Daniel Gluck, ți s‑a sfârșit până la urmă norocul.
Întredeschide un ochi cu pleoapa lipită. Însă...
Daniel se ridică în șezut pe nisip și pietre
… asta să fie? chiar? moartea?
Își umbrește ochii cu palma. Lumina e puternică.
Lumina soarelui. Totuși, e nespus de rece.
Se află pe un țărm nisipos, cu pietre, vântul șuieră aspru, soarele‑i sus pe cer, da, însă nu vine dinspre el pic de căldură. Și e și‑n pielea goală. Nu‑i de mirare că l‑a luat frigul. Se uită în jos și vede că bătrânul său trup e tot bătrânul său trup, cu genunchii anchilozați.
Și‑a imaginat că moartea distilează persoana, că înlătură putreziciunea și lasă totul imaterial, ușor precum norii. S‑ar părea că totuși carcasa cu care te alegi pe țărmul ăsta, la sfârșit, este aceeași pe care‑o aveai și înainte.
De‑aș fi știut, își spune Daniel, mă asiguram că plec de pe lume pe la douăzeci, douăzeci și cinci de ani.
Doar oamenii buni mor de tineri.
Ori poate (cugetă acoperindu‑și cu o palmă fața astfel ca oricine l‑ar vedea, dacă îl vede cineva, să nu se simtă ofensat de priveliștea sa scobindu‑se în nas sau uitându‑se la ceea ce a cules din nări – e nisip, arată minunat de aproape, cu nenumăratele culori ale unei lumi pulverizate; apoi și‑l îndepărtează de pe buricele degetelor) acesta este sinele meu distilat. Dacă așa stau lucrurile, atunci moartea e o cruntă dezamăgire.
Mersi că m‑ai luat, moarte. Scuzele mele, dar trebuie să revin la viață.
Se ridică. Nu‑l mai doare, adică nu‑l mai doare prea tare.
Și acuma ce?
Acasă. Dar încotro?
Se rotește în semicerc. Mare, țărm, nisip, pietre. Ierburi înalte, dune. Dincolo de dune e un platou. Apoi copaci, o lizieră și iarăși marea.
E o mare stranie, calmă.
Apoi își dă brusc seama că vede neobișnuit de bine.
Văd, adică, nu doar pădurea, nu doar copacul acela, nu doar acea frunză de pe ramură. Văd codița frunzei prinsă de creangă.
Se poate concentra asupra căpșorului greu de semințe de la capătul oricărui fir de iarbă de pe dunele acelea aproape de parcă ar întrebuința zoomul unui aparat de fotografiat. S‑a uitat cumva la propria mână și‑a văzut nu doar palma, deslușit, și nu doar un fir de nisip pe dosul palmei, ci câteva grăunțe de nisip delimitate atât de clar, încât le vede marginile, și toate astea (cu mâna dusă la frunte) fără ochelari?
Prea bine.
Își scutură nisipul de pe tălpi, brațe și piept, apoi și‑l curăță de pe mâini. Urmărește cum nisipul își ia zborul, praf subțire purtat de vânt. Întinde mâna și‑și umple pumnul. Ia te uită. Atât de multe.
Cor:
Câte lumi poți ține într‑o palmă.
Într‑un pumn de nisip.
(Repetă.)
Își desface degetele. Nisipul se scurge.
Acum, că s‑a ridicat, îi e foame. E cu putință să fii flămând și mort? Cum să nu, sunt doar atâtea năluci lihnite care înfulecă inimile și mințile oamenilor. Se rotește, închizând cercul, înapoi spre mare. N‑a mai pus piciorul pe o barcă de mai bine de cincizeci de ani, iar aia nici nu era o barcă adevărată, era un soi de șalupă‑bar oribilă, loc de petrecere pe râu. Se așază pe nisip și pietre, dar oasele îl dor, însă nu vrea să folosească un limbaj nepoliticos, e o fată mai încolo, pe plajă, îl dor ca niște... nu, n‑ar vrea să folosească un limbaj nepoliticos...
O fată?
Da, cu un cerc de fete în jur, rotindu‑se toate într‑un dans unduios, parcă din vremurile anticei Elade. Fetele sunt aproape. Și se tot apropie.
Nu se cuvine. Să stea așa, gol.
Își lasă iarăși privirea să cadă, cu noii săi ochi, spre locul unde acum o clipă se afla bătrânul său trup, și știe că‑i mort, că trebuie să fie mort, e mort cu siguranță, fiindcă acum corpul său arată altfel decât ultima oară când și l‑a privit, arată mai bine, e un corp mai degrabă arătos. Și i se pare foarte familiar, foarte asemănător cu propriul corp din tinerețe.
E o fată prin apropiere. Fete. Îl încearcă o panică dulce, intensă, amestecată cu rușine.
Se repede către dunele cu iarbă înaltă (poate s‑alerge, și încă cum!), ițește capul de după o tufă ca să verifice că nu‑l vede nimeni, că nu vine nimeni, apoi se ridică și‑o tulește (iarăși fără să i se taie răsuflarea!) către copacii din zare.
În codru va găsi adăpost.
Poate va găsi și ceva cu care să se acopere. Dar ce bucurie! Uitase cum se simte când simți. Să simți, fie și propriu‑ți trup despuiat lângă frumusețea altcuiva.
E un pâlc de copaci. Se strecoară printre ei. Perfect, sol umbrit, covor de frunziș, frunzele căzute sub (tinerele și frumoasele sale) picioare sunt uscate și ferme, iar pe crengile mai joase stăruie încă o puzderie, sunt de un verde intens, și uite, părul i s‑a făcut iarăși negru pe brațe și de la piept în jos către pântec, are păr des și gros, ah, nu doar părul i se îngroașă, totul i se îngroașă, ca să vezi.
E paradisul, ce mai încoace‑încolo.
Nu vrea, mai ales, să supere pe nimeni.
Își poate face un pat acolo. Poate zăbovi un timp, până ce‑și vine în fire. Fir‑ar! (Glumele, bogăția săracului; bătrânul John Keats, săracul, bine, sărac mai e cum e, dar bătrân nu prea‑l poți numi. Poet al toamnei, iarnă italiană, cu câteva zile înainte de moarte se pusese pe bancuri de ziceai că se sfârșește lumea. Bietul amărât. Pentru el chiar se sfârșise.) Ar putea să se acopere cu frunzele ca să‑i fie cald la noapte, dacă există noapte când ești mort și dacă fata, fetele acelea se apropie, o să se îngroape în ele, ca să nu‑și arate dezonoranta goliciune.
Decență.
A uitat că există ceva fizic în a nu vrea să ofensezi. Îl înconjoară acum aburul dulceag al decenței, care seamănă surprinzător cu felul în care ți‑ai imagina că ar fi când sorbi din nectarul florilor. Ciocul păsării colibri pătrunzând în corolă. Abundența. Dulceața. Ce rimează cu nectar? O să‑și facă un surtuc verde din frunze, și – de îndată ce‑i trece prin minte asta, un ac și‑o papiotă cu ață de culoare aurie îi apar în mână, ca să vezi. E mort de‑a binelea. Altfel n‑are cum. Poate că până la urmă nu‑i așa de rău să fii mort. O îndeletnicire prea puțin apreciată în această lume modernă, occidentală. Cineva ar face bine să le spună. Cineva ar trebui trimis înapoi la ei. În zadar. Bizar. Cobzar. Sens contrar. Colecționar.

Toamna, de Ali Smith, Ed. Litera, 2018, col. „Clasici contemporani Litera”, trad. Bogdan Perdivară



Articole asemănătoare

Editura Litera la Bookfest 2018 - Noutăți și reduceri

Anul acesta, la Salonul Internațional de Carte Bookfest – ediția a XIII, Editura Litera vine în întâmpinarea preferințelor de lectură ale cititorilor cu titluri din toate domeniile și pentru toate vârstele. La standul Editurii Litera, Pavilionul B2, vor fi disponibile peste 1000 de titluri din care 400 noi.

Concurs de Crăciun (încheiat)

Concurs de Crăciun ce are ca premiu un set format din două căni drăguțe și un pachet de ceai „Fit for the Day” din partea Joie de Vivre și romanul „Cântecul păsărilor” de Sebastian Faulks din partea Editurii Litera.

„Sub punte”, de Sophie Hardcastle (fragment)

Un fragment din romanul „Sub punte”, de Sophie Hardcastle, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Actual”.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. maria 20-10-2018 22:17

    felicitari pentru articol.apreciez

    Raspunde