„Sufletul lumii”, de Camelia Cavadia (fragment în avanpremieră)

Povești adevărate dintr-o lume fantastică. 

„Sufletul lumii este o carte-­univers, în care realul se amestecă cu fantasticul, urbanul cu ruralul, lumile interioare ale personajelor cu lumile exterioare, înmuiate când în lumină, când în întuneric. Însă poate cel mai pregnant dintre personajele create de Camelia Cavadia în această carte este prezența. Există o stare de prezență extraordinară în aproape fiecare dintre povestiri, o ancorare profundă în aici și acum, indiferent dacă timpul prezent este unul pământean sau unul mai degrabă nepământean, magic, aflat între lumi poate, iar cei care o experimentează, fie că sunt orășeni sofisticați, trăitori în aglomerări urbane mari, fie oameni simpli, de la țară, sunt nevoiți să-­și trăiască la o intensitate teribilă emoțiile, să stea cu ele, să le consume până la capăt. E o carte pe care o citești cu sufletul la gură și cu ochii măriți, care te poartă prin povești magice, când înspăimântătoare, precum cele spuse la căldura focului de bunica, când luminoase și atinse de aripi hieratice.” (Petronela Rotar, scriitoare)

„Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-­l mai recunoaștem când ni se arată. Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare.” (Camelia Cavadia)

Născută pe 10 mai 1969, la București, Camelia Cavadia a absolvit liceul de filologie-­istorie Zoia Kosmodemianskaia și este licențiată în filosofie și jurnalism. Are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este co-­fondator al Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul Vina, care avea să fie desemnat cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry (Franța), un an mai târziu. În 2016, a apărut cel de al doilea roman, Măștile fricii, lansat ulterior și în Marea Britanie, iar în 2018 romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți”.

Sufletul lumii, de Camelia Cavadia (fragment în avanpremieră)

Pune-ți o dorință!

 

Cristinei, omul care m-a adus la suprafață ori de câte ori era să mă scufund

 

Am coborât din mașină și am descărcat bagajele. Erau parcă mai multe decât încărcaserăm și, cu siguranța, mult mai grele decât îmi lăsaseră impresia la plecare. Ca să fie tacâmul complet, drumul era mult mai abrupt decât înțelesesem sau îmi imaginasem eu. O vreme am urcat în liniște, fiecare dintre noi străduindu-se să îndure cu stoicism greutatea pe care o căra și dificultatea drumului.

— Mai e mult? am întrebat după primele zece minute de urcat, deși n-aș fi vrut să fiu eu prima care dă dovadă de slăbiciune.

— Nițel, a zis Dan, fără a mă lămuri cu adevărat.

— Îmi aduceam aminte că e mai aproape, a mormăit și Ileana, printre gâfâituri.

Nu mă puteam lauda cu cine știe ce condiție fizică, deși nu mă plângeam niciodată când trebuia să merg kilometri întregi pe jos, să urc sau să cobor scări în neștire. Cu toate astea, drumul ăsta pieptiș îmi cam punea capac.

— Mai e mult? a repetat Nina întrebarea care părea să ne chinuie pe toți, după alte cinci minute de urcare.

— Nu cred, a răspuns Dan, de data asta, în mod evident nesigur. Ileana ar trebui să știe mai bine.

— Am fost aici când eram copil și nu mi s-a părut cine știe ce drumul, dar ce mai țin eu minte de atunci?

Chiar dacă gâfâiau la fel de tare ca noi, Iulia și Teonia urcau cu fermitate, fără a se plânge de nimic. E drept că noi, ăștia mari, eram încărcați ca niște hamali, cu genți, plase și plăsuțe, dar chiar și așa, mă uimea rezistența fetelor, pentru care drumul părea să fie mai degrabă o plăcere decât o corvoadă.

Am făcut o pauză ca să ne tragem sufletul, lăsând jos calabalâcul pe care-l căram cu noi. Gențile cu haine, sacoșele cu fructe, legume, carne, cărți, un aragaz de voiaj și două butelii ce păreau de jucărie, paletele de bedminton, pungile cu cosmetice — toate umpleau cărarea și ne puneau într-o postură oarecum caraghioasă, de-a dreptul ridicolă. Păream niște intruși parașutați într-o liniște pe care simpla noastră prezență o perturba dramatic. Însă, parcă nu vedeam nimic din ce era în jur, nimic nu ne bucura, singurul gând fiind să ajungem naibii odată.

— Poteca asta ne va duce-ntr-o poveste! a rostit Iulia entuziasmată, iar primul lucru la care știu că m-am gândit a fost capacitatea copiilor de a lua doar ceea ce le place din realitate. Poveste, nepoveste, să ne ducă naibii undeva.

Ideea de a merge într-un loc atât de retras, fără apă curentă și electricitate, departe de civilizație și beneficiile ei, ne-a încântat atât de tare, încât am știut din primul moment că o vom pune în practică imediat ce vom avea ocazia. Chiar dacă unora li se părea periculos, deloc înțelept, o prostie, inconștiență de-a dreptul ca trei femei singure și cu doi copii după ele, să meargă într-un loc atât de izolat pentru nu mai puțin de trei săptămâni, nouă ni s-a părut cea mai fascinantă idee din lume. N-am avut nici cea mai mică îndoială că va fi o experiență absolut încântătoare, nu ne-am temut de niciun fel de problemă care-ar fi putut apărea, pur și simplu niciun gând nu ne-a umbrit proiecția acestei vacanțe pe care-o vedeam perfectă. Până acum, când drumul ăsta interminabil, bolovănos și abrupt ca încăpățânarea unui bou proptit cu putere pe picioarele din spate, ne punea față în față cu o realitate pe care nici măcar n-o luaserăm în calcul. Fiecare pas ne depărta de ceea ce știam și ne propulsa într-un nicăieri a cărui dimensiune ne era complet necunoscută. Poate de aceea preferaserăm s-o-mbrățișăm ca atare, ca pe ceva menit pur și simplu, fără alte întrebări. Însă acum, aici, în mijlocul unei cărări care nu știm când se va termina, dar, mai ales, la al cărei capăt habar n-avem ce ne așteaptă — DACĂ ne așteaptă ceva — îndoielile scot capete curioase, ca niște melci după ploaie.

Drumul geme sub greutatea genților, pungilor, plaselor, proviziilor și, mai nou, a scepticismului ce începe să crească sub forma unor greutăți invizibile, așezate peste bagajele înșirate pe drum. E chiar pustietate aici — îmi spun, de parcă abia acum aș înțelege cu adevărat unde suntem și ce-am ales să facem. Pădurea asta adăpostește probabil animale: urși, capre sălbatice, mistreți, habar n-am ce… Înțeleg grozăvia deciziei luate atunci și… mă apucă râsul. Pufnetul meu atrage priviri contrariate — e drept ca nici eu nu-nțeleg prea bine de ce râd — însă el devine contagios, ca o leapșă ce trece imediat de la unul la altul, fără ca măcar să fie nevoie să ne-atingem. Râdem până ne dor băierile trupului, până ce râsul nostru intră în pădurea ce străjuiește de-o parte și de alta drumul, molipsind fiecare copac, fiecare pasăre cuibărită în coroana lui, fiecare vietate, vierme, gâză, râmă ascunsă-n rădicinile pământului. Toată pădurea râde cu noi — sau poate de noi, dar ce mai contează ? Strângem bagajele lăbărțate de jos și pornim să cucerim drumul, de data asta, cu mai puțină-ncrâncenare. Eu, una, mă încurajez spunându-mi că fiecare pas ne duce mai aproape de obiectivul final, cu toate astea n-am nicidecum sentimentul că mă apropii de destinație, dimpotrivă. Fiecare pas e unul făcut într-un necunoscut ce-mi lasă impresia că se-nchide-n urma mea. Dacă n-am privit nicio clipă în spate, e pentru ca mă aștept ca drumul să fi dispărut cu totul, să se fi șters, ca și când n-ar fi fost, iar pașii să se poată așterne doar înainte, nicidecum înapoi.

Parcurgem restul cărării într-o ușoară stare de confuzie, combinată cu o sfârșeală oarecum plăcută și singurul lucru de care mai sunt conștientă acum e fiecare mușchi din corp, chiar și a celor pe care nu știam că-i am. Întreg organismul e pus în mișcare, ca un tren greu de oprit. Urcăm așa încă un sfert de oră, dilatat la maximum între axele unui timp de nemăsurat. De la un moment încolo, noțiunea timpului se topește, devenind o simplă senzație de trecere, ușoară ca o părere ce vine și pleacă, aproape fără s-o simți. Ceea ce este și ceea ce ar putea fi e totuna. Surprind în sfârșeala asta ceva ce-am mai trăit sau poate ceva ce-am visat mereu să trăiesc, însă în transparența luminii e ceva atât de difuz, încât îmi e dintr-odată prea greu a gândi și a crede. Durerea din picioare, suflul aproape pierdut, bubuiala inimii se simt ca și cum n-ar fi ale mele, ci ale drumului însuși, ale penumbrei ce se țese de la un copac la altul.

Căsuța simplă, dar cochetă, în care urma să locuim, s-a ivit când nu ne mai așteptam. Ca răsplată c-am răzbit, părea că râde din toate încheieturile. O adevărată bijuterie, căsuța avea prispă, un antreu și o cameră spațioasă, gătită cu ștergare țesute în culori aprinse, atârnate deasupra icoanelor și a ferestrelor larg deschise. În mijlocul camerei trona un pat mare, iar cele două lavițe strașnice erau acoperite cu paturi groase, de lână. Soba văruită-n alb îmblânzea aspectul auster al camerei, emanând promisiunea unei tainice călduri. Ne-a luat destulă vreme până am orânduit bagajele multe și pestrițe cu care reușiserăm să umplem curtea, mai apoi casa, și-abia am apucat să pregătim ceva de-ale gurii înainte ca întunericul să se lase ușor. Dan urma să-nnopteze cu noi, pentru a se convinge că suntem (cât de cât) în siguranță și a ne face trecerea spre sălbăticie mai ușoară, dar noi simțeam că adevărata vacanță va începe abia după ce vom rămâne singure. Bucuroasă că știu s-aprind lămpile cu gaz, am potrivit lumina la o intensitate blândă. Cu toate paturile stivuite, lavița pe care am dormit împreună cu fiică-mea Iulia continua să fie tare pentru oasele obișnuite cu așternuturi moi. Ileana a dormit în patul uriaș cu familia ei: Dan și fata lor, Teonia. Nici ei nu s-au acomodat prea bine, perpelindu-se permanent de pe-o parte pe alta. Dintre toți, Nina a dormit cel mai chinuit, dar și cel mai caraghios totodată, pe-un pat improvizat, care-o făcea deseori ba să stea cu capul în jos și picioarele-n sus, ba invers. Până când, în sfârșit, toropeala ne-a răpus, printre sforăiturile lui Dan și chicotelile fetelor, eu, Ileana și Nina am uneltit fel de fel de planuri. Unele erau de neconceput la lumina zilei, așa că le-am pitit cât de bine am putut în intimitatea nopții, ce permitea orice fel de gând, oricât de imposibil sau straniu ar fi fost. Cu toate că nu dormiserăm cine știe ce, dimineața ne-a găsit pline de prospețime și gata de aventură.

— Sunteți sigure ca vreți să rămâneți singure, aici? Nu-i târziu să vă răzgândiți și să vă-ntoarceți acasă cu mine, ne-a momit Dan.

— Absolut sigure! i-am garantat, nerăbdătoare să-l vedem plecat. L-am urmărit coborând dealul pe care îl urcaserăm atât de greu, până ce trupul i-a dispărut după primul dâmb. N-am zăbovit nicio secundă-n plus, dornice să gustăm cât mai curând din promisiunea acestei libertăți zemoase. În lumina aceea confuză, estompată pe la margini de ramurile copacilor rânduiți de-o singură parte a bătăturii casei, cerul se vedea azuriu, ca o pensulă nehotărâtă ce-și muiase vârful în două culori deodată. Dinspre pădure se-auzea nu numai gâlceava păsăretului, ci și un susur repetitiv, de apă în cascadă.

— Un râu?

— Să mergem să vedem!

Era un izvor cu apă rece și clară ca o minte proaspătă, trezită după un somn lung și odihnitor. Locul de unde aveam să luăm apa pentru mâncare și să spălam vasele în fiecare zi. O apă ce-n trecerea ei acoperea, fără să știe, nevoile noastre esențiale.

De cealaltă parte a căsuței, un deal lipsit de orice constrângere se arăta dimineților, amiezii și serii în culori ce se schimbau de la o oră la alta, ca niște pânze scoase de artiști la expoziție. Nu doar lumina îl făcea să pară în fiecare clipă altul, ci însăși vibrația ce cobora de pe creste până la poalele lui. Lumina punctată a soarelui îl înnobila într-o strălucire atât de simplă, încât părea de neatins. Când am pus prima oară piciorul pe deal, m-așteptam să m-afund în el ca într-un nor. Pământul s-a ținut, însă, ferm sub greutatea tălpilor noastre zvelte și ne-a lăsat s-așternem pe el pleduri, ca să stăm tolănite la soare. Dealul era, altfel, așa de-abrupt, încât trupurile arătau mai degrabă a păpuși de lemn sprijinite-n proptele.

Trebuie că arătam, desigur, extrem de caraghioase, cum stăteam înțepenite acolo. Era nevoie să ținem mușchii încordați și să-nfigem cu putere călcâiele în pământul acoperit de iarbă. Era de ajuns să ne uităm una la alta pentru-a ne apuca râsul. Și râdeam așa până rămâneam fără suflare, cu lacrimile șiroindu-ne pe obraji. Roșii la față, sufocate de râs și epuizare, ne bucuram împreună cu fetele, strivind între pleoape frumusețea simplă a întregului peisaj.

Sufletul lumii, de Camelia Cavadia, Editura Trei, 2022