• „Cine gândește puțin, se înșală mult” - Leonardo da Vinci

„Spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești”: 10 cărți despre alimentație

„Spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești”: 10 cărți despre alimentație

Alimentația e unul dintre subiectele pe care ai impresia că le cunoști intuitiv, fără nevoie de prea mare aprofundare, doar că, odată ce începi să citești cărți care tratează subiectul, îți dai seama că nu știai mai nimic și că ar trebui să te documentezi serios. De-a lungul timpului am citit și adunat numeroase cărți care abordează subiectul din diferite perspective, atât pentru uzul personal, cât și profesional. De la abordarea culturală, la cea medicală sau la cea gastronomică, putem vorbi despre mâncare, de preferabil la masă, mult și bine. Suntem animale culturale care, în timp, și-au rafinat extrem de mult gusturile și modalitățile de a găti, dar care, poate ca o consecință, au „uitat” ce e bine să mânânce (spre deosebire de alte animale pentru care aici nu e loc de confuzie, este o informație înscrisă în codul genetic). Mai jos am adunat 10 cărți pe tema asta, o listă subiectivă care poate fi, evident, adăugită și pe care sper s-o găsiți utilă. 

 

Prima oară când am simțit că, de fapt, habar nu am ce mănânc, a fost când am citit Dilema omnivorului. Patru feluri de mâncare: o istorie naturală, de Michael Pollan, o excelentă analiză jurnalistică a felului în care este produsă mâncarea pe care o mâncăm în zilele noastre. Analiza lui Michael Pollan urmărește trei secțiuni diferite de alimentație: mâncarea industrială (atât carne, cât și vegetale), mâncarea organică și mâncarea pe care o putem procura direct din natură (vânat și cules). Una dintre primele concluzii la care ajungi citind cartea este că felul în care arată mâncarea noastră azi pare a avea foarte puțin de-a face cu materia primă din care este produsă. De exemplu, noi ajungem să vedem mai degrabă produsele prelucrate, cum ar fi cerealele la cutie sau alimentele congelate și pregătite pentru a fi „preparate” direct la microunde. Cartea oferă atât o privire contemporană asupra fabricării mâncării, cât și una istorică și evoluționistă. Excelent documentată și analizată, este o carte care te va face cu siguranță să te uiți de mai multe ori pe o etichetă a unui aliment înainte de a-l cumpăra. Vei căuta nu doar ingredientele, ci și proveniența lor și te vei uita nu doar la ce scrie, ci și la ce nu scrie. E un capitol în carte care mi-a plăcut în mod deosebit („Marele organic” și, mai cu seamă, sub-subcapitolul „Supermarketul organic”), în care este evidențiat rolul extraordinar al poveștilor în marketingul alimentar modern. 

Așadar, analiză istorică, sociologică, gastronomică, culturală, evoluționist-biologică, antropologică, contemporană - toate palierele astea se regăsesc în carte, cu precizarea că studiul este reprezentativ pentru SUA (însă se vor găsi destule similitudini și cu alte culturi contemporane). În prima și a doua parte, Pollan dezvoltă felul în care sunt cultivate și procesate alimentele vegetale, în special porumbul, care a devenit o cereală omniprezentă în alimentația noastră (lucru deloc benefic), dar și alte alimente vegetale, în a treia se concentrează pe carne (studiind fermele industriale de porci, dar și afaceri locale care încearcă să facă o agricultură și o creștere a animalelor cât mai aproape de natural), iar în partea a patra încearcă să înțeleagă ce și cum se mai poate mânca din lumea naturală (culesul e mai ușor, cu vânatul e mai dificil). Este o carte de referință, o cercetare bogată și documentată (pentru cine se teme de grosimea volumului adaug că, în primul rând, se citește foarte ușor, și, în al doilea, există ediția prescurtată pentru tinerii cititori). Mai pe scurt, dar cu același gen de informații, mai poate fi consultat capitolul „Hrana” din volumul Mai uman, de Steve Hilton, și, pentru cine are stomacul tare sau deja a renunțat la a consuma carne, De ce mâncăm animale, de Jonathan Safran Foer

Pentru a ilustra cât de bine amestecă Pollan informațiile legate de hrană cu cele legate de cultură, dar și stilul lejer al scriiturii, las un scurt fragment despre cina unei familii americane obișnuite: 

Un vicepreședinte de marketing de la General Mills mi-a zugrăvit o dată un tablou al stării actuale a cinei americane în familie, realizat grație unor camere video, pentru care antropologii consultanți ai companiei au plătit diverse familii ca să le permită să le instaleze deasupra mesei din bucătărie și din sufragerie. Mami, sentimentală, poate, cu gândul la cinele din copilăria sa, încă gătește un fel de mâncare și o salată pe care, de obicei, sfârșește prin a le mânca ea însăși. În acest timp, copiii și Tati, dacă este prin preajmă, își aleg fiecare altceva pentru sine, fiindcă Tati ține regim de carbohidrați, adolescentul devine vegetarian, iar fetița de opt anișori înfulecă o porție strictă de pizza, cu care psihiatrul spune că este cel mai bine să se răsfețe (altminteri, va căpăta tulburări de alimentație mai târziu în viață). Așadar, cam într-o jumătate de oră, fiecare membru al familiei dă o raită prin bucătărie, scoate o singură porție din frigider și o pune în cuptorul cu microunde. (Multe dintre aceste gustări au fost util proiectate să fie „gătite” în siguranță de un copil de opt ani.) După bipul cuptorului cu microunde, fiecare mesean își duce mâncarea la masa din sufragerie, unde se poate intersecta cu un alt membru al familiei, stând împreună la masă câteva minute. Familiile care mănâncă astfel se numără printre cei 47% dintre americanii care declară în sondaje că încă mai iau masa în familie în fiecare seară. 

 

Firesc, după ce afli că tot ce știai despre mâncare este greșit, ai vrea să te îndrepți către o carte care să te învețe, simplu și pe scurt, cam care e treaba cu alimentația. Am găsit două. Prima dintre ele este Totul despre ce mâncăm, ed. DK, o enciclopedie care prezintă cam tot ce ai nevoie să știi despre fiecare tip de aliment, băutură, nutrient ș.a.m.d. Este foarte organizată și concisă, fiecărui subiect îi sunt alocate două pagini, iar informația este prezentată atât prin text, cât și prin imagine. De la felul în care se digeră diferitele alimente, la calitățile fiecăruia, aditivi, procesare, diete, bio și/sau organic, pe scurt, cam tot ce ai vrea să știi, prezentat succint. Mie mi-a plăcut mult cartea, chiar am citit-o din scoarță-n scoarță la apariție, dar, evident că nu am ținut minte tot, așa că, atunci când am nevoie de o informație, o deschid la pagina care mă interesează. Aici, mai de folos decât citatele sunt ilustrațiile, așa că las mai jos câteva poze. 

 

 

Cea de-a doua carte de educație alimentară este, teoretic, pentru copii. Practic, la fel ca multe dintre cărțile de azi pentru copii, merge foarte bine să fie citită de oricine vrea să știe mai multe despre subiect. Este vorba de ABC de nutriție, de dr. Mihaela Bilic, nutriționistă cunoscută la noi prin mai multe cărți pe tema asta scrise de-a lungul anilor. Organizată în trei părți, „Mâncarea, hrană pentru corp” (De ce mănânci?, Cum mănânci?, Ce și cât mănânci? Când mănânci? etc.), „Principalele categorii de nutrienți” (Apa, Glucidele, Proteinele, Grăsimile, Vitaminele etc.) și „Marile familii de alimente” (Făinoasele și dulciurile, Legumele și fructele, Carnea și peștele, Piramida alimentară etc.), are o grămadă de informații utile, completate de ilustrații. Drept să spun, mie volumul ăsta mi se pare mai potrivit pentru a începe educația alimentară pentru că, fiind scris de un medic nutriționist, toate informațiile sunt organizate astfel încât să te învețe ce înseamnă să mânânci bine. La fel, e mai util să vă arăt imagini din carte pentru ilustrare, așa că aveți câteva mai jos. 

 

 

Continuăm tot cu volumul unui medic nutriționist, de data asta nu unul care să vizeze educația alimentară într-un sens didactic, ci care face educație oarecum malgre soi. Este vorba despre Medicină, nutriție și bună-dispoziție, dr. Simona Tivadar, și spun că educă malgre soi pentru că este o carte care, în principal, ironizează comportamentele aberante și nesănătoase, așa că ține de tine dacă vrei sau nu să înveți ceva din ea. Volumul adună mai multe articole și postări despre nutriție pe rețelele sociale ale Simonei Tivadar și e nevoie de un anumit umor ca să „guști” stilul autoarei. Fiind destinate să apară ca postări sau articole pe net, sunt scrise într-un stil lejer și bășcălios, așa că sunt ușor de citit și autoarea chiar mi-a recomandat când mi-a dat autograf pe carte că e cel mai bine să le citesc în locul în care până și regele se duce singur, știți voi care. Sunt și informații valoroase în carte, nu e doar bășcălie, așa că poți extrage și ceva folositor din texte. Sau le poți citi, în locul unde, teoretic, cu toții mergem singuri, ca pe niște pastile zilnice amuzante. Mai jos, câteva mostre din umorul acid al autoarei, ca să nu vă cadă greu la stomac dacă luați cartea fără să știți ce conține: 

 

...să-ți faci din mâncare o religie și să fii dispus să te închini la altarul propriului stomac sperând că există un Dumnezeu al mațelor și că el se va milostivi și o să te ducă în raiul digestiei fără deșeuri și, concomitent, al nemuririi, asta e prostie pură. 

Sătulă peste cap de frivolitățile vieții mondene, evenimente, lansări de creme miraculoase și chiloți feșăn, orice vedetă se întoarce din când în când la adevărata ei vocație: cercetarea științifică și studiul în bibliotecă. Noi [oamenii de știință], lipsiți de sensibilitate și empatie, pândim aceste activități și le perturbăm, deși scopul lor e nobil, vizând bunăstarea omenirii și având ca recompensă personală doar voluptatea cercetării. 

Cum am ajuns oare de la ritualul acela aproape sacru la a ciuguli covrigi sau un pumn de fructe uscate? Cum am ajuns să credem că putem sări peste mesele zilei și să îndesăm seara în corpurile noastre, chinuite de statul ore în șir în aceeași poziție, toată hrana care ne construiește și ne dă viață? Deși ne îngrășăm și ne îmbolnăvim de boli ale civilizației, părem incapabili să ne întoarcem la orarul străvechi al mesei, când săracul sau bogatul, tânărul sau bătrânul, simplul țăran sau avocatul școlit la Paris, toți oamenii se așezau în miezul zilei la masă. Iar masa de prânz era cea mai importantă masă a zilei, momentul de răgaz care făcea ca ziua să renască după-amiaza cu forța unui nou început.

 

Și, că tot am menționat locul unde mergem cu toții singuri, ajung la un volum al cărui titlu nu m-ar fi făcut în vecii vecilor să citesc cartea, dar am citit-o la recomandarea extrem de entuziastă a mai multor membri ai clubului de carte. Cartea se cheamă Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului, e scrisă de Giulia Enders, cercetător în microbiologie, și este, după cum, deloc subtil, devoalează titlul, o carte vrea să arate că „mersul nostru la toaletă este o capodoperă” și care-ți descrie, cu lux de amănunte, ce se întâmplă în intestinele tale. În ambele. Pe toată lungimea. Am zis că e cu lux de amănunte? 

Șarmul discret al intestinului este scrisă fix cum ar trebui să fie scrisă orice carte de popularizare a științei, adică accesibil și amuzant, foarte bine structurată și complexă, pentru că nu e vorba doar despre intestine, este vorba de întreg sistemul digestiv, care începe de la gură, continuă cu esofagul, stomacul, intestinele, dar are legătură și cu creierul și cu alte organe importante din corp, dar și cu alte funcții, cum ar fi imunitatea. Unul dintre cele mai interesante și utile lucruri din carte este că imunitatea nu este o treabă care să depindă de câte suplimente alimentare luăm și câte sucuri de fructe bem, este o chestiune foarte complexă care are o strânsă legătură cu ceea ce și cum mâncăm, cu cât timp stăm la masă și, în general, cu întregul nostru stil de viață.

Sunt o grămadă de informații utile în carte, multe dintre ele lucruri de care ne lovim zilnic, pe care nu ne-am gândit vreodată să le punem sub semnul întrebării, dar n-ar fi rău s-o facem. Există chiar și un fragment care vorbește despre, mă scuzați, consistența „scaunului” (nu, nu ăla de sufragerie), și în care se discută diferitele consistențe în detaliu (biluțe tari, cârnat tare sau moale, bile moi, bucăți pufoase sau apos)  și cu ilustrații (desene, nu fotografii, ceea ce face totul mai... digerabil, ca să zic așa). Vă spun drept, n-am mai râs demult așa la o carte (hint: se râde și mai mult dacă o citești împreună cu altcineva) și volumul ăsta, atât prin umor, cât și prin conținut, a urcat repede în topul cărților mele preferate despre corpul uman. Chiar cred că e o carte care ar trebui citită de toată lumea, pentru că este de interes general și asta s-a văzut și în succesul ei neașteptat, întrucât a fost un bestseller mondial încă de la apariție. 

 

Dacă am vedea mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, am putea să privim și cum se transformă în burtă un nod de celule într-un om. Am înțelege dintr-o dată că, grosso modo, ne dezvoltăm din trei „tuburi”. Primul tub trece prin noi și se înnoadă la mijloc. Este sistemul vascular, din care apare inima, ca principal nod vascular. Al doilea tub se formează aproape paralel pe spatele noatru, alcătuiește o bășică, care merge până la cel mai înalt punct al corpului și rămâne acolo. Este sistemul nervos din măduvă, din care se formează creierul și din care nervii se răspândesc peste tot prin corp. Al treilea tub ne străbate corpul de sus în jos. Este tubul intestinal. 

Tubul intestinal ne configurează lumea noastră internă. Formează muguri, care se umflă tot mai departe, la dreapta și la stânga. Din acești muguri apar plămânii. Un pic mai jos, tubul intestinal se umflă din nou și formează ficatul. Formează, de asemenea, și vezica biliară și pancreasul. Dar, cel mai important, acest tub intestinal devine din ce în ce mai plin de surprize. Participă la complexele operațiuni de construcție din gură, formează un esofag care poate să „danseze break-dance” și un mic sac stomacal, în care să putem stoca mâncarea timp de câteva ore. În cele din urmă, tubul intestinal își creează capodopera, de la care a preluat și numele: intestinul. 

Cele două „capodopere” ale celorlalte tuburi - inima și creierul - au fost întotdeauna foarte respectate. Inima este socotită vitală, pentru că pompează sânge în corp, creierul este admirat pentru că poate concepe în fiecare secundă structuri uimitoare. În schimb, intestinul sunt de părere cei mai mulți dintre oameni, nu face nimic altceva decât cel mult să se ducă la toaletă. În rest, stă, probabil, degeaba în burtă sau dă, din când în când, câte un pârț.  Nu se cunosc mari aptitudini ale acestuia. Am putea spune chiar că-l subestimăm un pic - sincer vorbind, nu doar că îl subestimăm, ci, adesea, chiar ne e rușine de tubul nostru intestinal. 

 

Închei secțiunea cărților despre alimentație scrise de doctori cu o apariție recentă în limba română, este vorba despre Taci și înghite. De ce aproape tot ce ni s-a spus despre alimentație este greșit, de Tim Spector. Așa cum este evident încă de la titlul, extrem de comercial, spre deosebire de cel al precedentei, este o carte care demitizează tot felul de cunoștințe false legate de alimentație, arătând că totul este contextual și depinde, în foarte mare parte, de metabolismul diferit al fiecăruia.

Autorul a mai semnat câteva titluri de succes și studiază de ani buni nutriția și alimentația, iar în volumul de față dezvoltă numeroase subiecte de interes, de la faptul că recomandările nutriționale nu sunt valabile pentru toți și că recomandarea făcută prietenei, soțului, mamei, șefului etc., poate să nu funcționeze la fel de bine și în cazul tău, la mituri precum: micul dejun este cea mai importantă masă a zilei (nu pentru toată lumea), grăsimile sunt nocive (nu mereu, nu toate și nu oricând), trebuie să bem mai multă apă, trebuie să mâncăm mai puțină sare, sportul te ajută să slăbești, toate alimentele procesate sunt nocive, suplimentele ne fac mai sănătoși etc. etc. Concluzia la toate cele enumerate și nu numai (sunt mai multe subiecte abordate în carte), este că totul depinde de context și că generalizările sunt periculoase. Mi-au plăcut mult și subiectele abordate și felul în care au fost tratate, dar și organizarea în capitole scurte și concentrate. La fel, și aici poți citi câte un capitol pe zi, ca să asimilezi cum trebuie informația și să ai timp s-o „digeri”.

 

Mănâncă mai puține grăsimi. Redu consumul de zahăr. Mănâncă de cinci ori pe zi. Mănâncă mai multe legume cu amidon, nu sări niciodată peste mese, mănâncă puțin și des, bea cel puțin opt pahare de apă pe zi, bea mai puțină cafea, mai puțin alcool. Consumă mai puțină carne și produse lactate, mănâncă mai mult pește, folosește uleiuri vegetale în loc de unt, ține evidența numărului de calorii și consumă băuturi carbogazoase dietetice. Ne-am obișnuit să ni se spună cum, când și ce ar trebui să mâncăm. Aceste mesaje provin din cele mai diverse surse: recomandări la nivel național, mijloace de comunicare în masă, reclame, etichetele alimentelor sau ambalajele cerealelor pentru micul dejun, plus afișele și broșurile din spitale și cabinelete medicilor. Având în vedere câte sfaturi primim, ar trebui să fim cu toții sănătoși, zvelți și protejați de bolile asociate alimentației. Dar, începând din anii 1980, incidența alergiilor alimentare și cea a diabetului au crescut enorm în majoritatea țărilor, iar cazurile de demență s-au înmulțit în mod inexplicabil. În pofida noilor metode de tratament, incidența afecțiunilor cardiace și cea a cancerului sunt în creștere, iar curba speranței de viață, după o recentă ascendență, s-a plafonat și dă semne de declin. Copleșiți de atâtea posibilități și inundați de informații derutante, mulți dintre noi vor o soluție simplă și rapidă. Chiar și persoanele cele mai cinice pot ajunge să dea crezare unor recomandări nefondate, cu mesaje simpliste. Ne lăsăm vrăjiți de pretinsele „beneficii” ale unor stiluri de viață precum veganismul, dieta ketogenă, dieta bogată în grăsimi și săracă în carbohidrați, dieta paleo, consumul de alimente minim procesate, alimentația fără gluten sau fără lecitină, ori mitul suplimentelor de vitamine. Încrederea și fermitatea susținătorilor și adepților acestor diete pot fi extrem de convingătoare

 

Cartea se încheie cu un capitol intitulat „Ce să mâncăm” și pare oarecum paradoxal că trebuie să ni se spună ce să mâncăm. O informație pe care orice animal o are înscrisă în codul generic, la noi e mereu pusă cu semnul întrebării la final. Însă evoluția noastră nu e doar biologică, ci și culturală, și la fel și hrana noastră. Și așa trecem către următoarea secțiune a articolului, cea a cărților care privesc alimentația din punct de vedere cultural. 

 

Încep cu Istoriile alimentației. Ce va să zică a mânca?, de Jacques Attali, apărută recent și în original (2019) și în traducere română (2020), o istorie alternativă a omenirii, cum au apărut multe în ultimii ani, una scrisă din perspectiva hranei. Attali pornește de departe, de la tranziția de la animal la om, ajunge până în prezent și face și câteva considerații despre viitor. Așadar, o privire exhaustivă asupra felului în care alimentația ne-a determinat și biologic și cultural. Având o întindere temporală așa de mare, evident că nu poate fi vorba de aprofundarea subiectului, iar capitolele și, mai ales, subcapitolele, sunt foarte scurte (uneori un subiect este tratat într-o pagină-două). Dar nu este o carte care-și propune să aprofundeze, ci una care dorește mai degrabă să ofere un tablou general și să traseze câteva direcții, chiar și cu riscul generalizării și simplificării.

De la ce și cum mâncau strămoșii noștri pre-umani, până la mâncarea de bebeluși de azi, beneficiile alăptării, criza alimentară, ospețele și posturile medievale, zahărul care ucide, mâncarea procesată etc., subiectele deschise sunt extrem de diverse, iar bibliografia generoasă de la final te poate ajuta să aprofundezi și singur ceea ce ți s-a părut interesant și demn de a mai fi cercetat. Este și o istorie anecdotică, ce prezintă obiceiuri din toate culturile lumii, cu date și privire comparativă, extrem de utilă și interesantă. 

 

Alimentația se află, mai mult decât orice altă dimensiune a activității umane, în centrul istoriei. Atunci, pentru a înțelege și acționa asupra viitorului, trebuie să putem răspunde la toate enigmele care o străbat: va rămâne oare masa un loc de întâlnire, de conversație, de creație, de rebeliune, de reglare socială? Sau vom deveni niște autiști narcisici, indiferenți, care mănâncă singuri, în tăcere, oricând, produse industriale? (...) Vom fi asasinați de propria noastră hrană? (...) Vom ști să reflectăm corect la frontiera dintre uman și restul viețuitoarelor? Se vor putea hrăni sănătos, fără a distruge planeta și viața, zece miliarde de oameni? Ce se va întâmpla cu țăranii din lume, din ce în ce mai rari? Vom mai avea mult timp posibilitatea sau dorința de a ne hrăni cu ființe vii? (...) Vom cunoaște curând o rebeliune alimentară sau o revoltă a foamei, ca acelea care, în trecut, au zdruncinat istoria civilizațiilor?

 

Tot o privire culturală asupra alimentației, dar, de data asta, mai aprofundată, oferă și volumul A History of Food in 100 Recipes, de William Sitwell. Fix cum zice titlul, autorul ia la rând 100 de rețete și le analizează cronologic, cultural, istoric, gastronomic, antropologic etc. Cartea are și ilustrații color, iar capitolele sunt destul de sintetice și foarte frumos organizate (da, îmi place organizarea).  Este o istorie pasiona(n)tă a felurilor de mâncare și a bucătarilor care le-au dat naștere, bucătari care se dovedesc a fi extrem de imaginativi, îndrăzneți, curioși, extravaganți și foarte pretențioși atunci când vine vorba de mâncarea lor. Adică cam cum sunt și chef-i de azi.

De la rețete egiptene de pâine, la cheesecake cu miere (la origine, se pare, o rețetă din Grecia și Roma antică), la ciocolata caldă, sandvișuri, sos olandez, bouillabaisse sau meat fruit. Deși are și rețete, cartea nu se limitează la ele, acestea sunt doar un pretext pentru o abordare mai generală a mâncării din punct de vedere cultural. De exemplu, capitolul despre sos olandez are o rețetă care ocupă fix trei rânduri, iar în cele două pagini care-i sunt dedicate este dezvoltat un cu totul alt subiect, și anume felul în care bucătăria modernă franceză a devenit modelul prin excelență al gastronomiei mondiale, totul pornind de la o carte de bucate, La Cuisinière Cordon Bleu, de Marthe Distel, pe care autoarea a scris-o cu intenția de a le ajuta pe femeile franceze să gătească mai bine, astfel încât soții lor să prefere să mănânce acasă decât să piardă vremea cu alți bărbați prin restaurante în care găteau chef-i celebri. 

Din păcate, ăsta e un volum mai vechi, așa că nu mai e disponibil prin toate librăriile, motiv pentru care o să mai pun aici ca să compenseze unul oarecum asemănător, care este de găsit în librării, și anume, Istoria gustului, coordonat de Paul Freeman. Conceput sub formă de album, este o istorie a gastronomiei mondiale, cu ilustrații alb-negru și color, organizată tot cronologic (pornește din preistorie și ajunge la noua gastronomie contemporană). Este o bună introducere în subiect, mai ales dacă nu ai citit prea mult pe tema asta. Nu are rețete, dar are tot contextul cultural din jurul mâncării, acoperind numeroase spații culturale și subiecte. 

 

Pentru că am vorbit un pic mai sus și de chef-i celebri, această listă nu ar fi completă fără a-l menționa măcar pe unul dintre ei, așa că-l voi menționa chiar pe preferatul meu, nu atât datorită rețetor, cât scriiturii. Este vorba de Anthony Bourdain ale cărui cărți le-am descoperit anul trecut și care mă fascinează de atunci. Am început cu Kitchen confidential și acum citesc Crud, ambele memorii ale lui cu amintiri din viață și, mai ales, din restaurantele în care a gătit.

Citindu-l pe Bourdain am reușit să înțeleg și eu de ce în extrem de popularele emisiuni cu bucătari de azi, bucătarii ăia se poartă așa de mizerabil cu concurenții și felurile lor de mâncare. Incredibil, dar lumea gastronomiei nu este deloc una unde curge lapte și miere și înțelegere între oameni. Din contră. Sunt la mijloc pasiuni, dependențe, orgolii, dușmănii și prietenii, păreri ireconciliabile și, mai ales, cuțite. Iar felul în care descrie Bourdain lumea restaurantelor este demn de cel mai bun thriller cu mafioți sau pirați.

 

Am fost deseori martorul unui comportament nasol în acel prim an în P-town. Eram impresionat. În comparație cu prietenii mei de la College și năzbâtiile lor penibile, tipii ăștia erau niște maeștri criminali și atleți sexuali. Tâlhari la drumul mare, corsari, pungași - pentru mine, un umil spălător de vase, erau niște prinți. Viața de bucătar însemna aventură, să-ți croiești calea jefuind, prădând și ascultând rock-and-roll, cu o nonșalantă lipsă de respect față de moralitatea convențională. 

 

Nu sunt rețete aici (deși sunt feluri de mâncare), ci altceva e interesant, și anume culisele restaurantelor, tot ce se află după acele uși rabatabile de după care ies minunatele feluri de mâncare pe care le așteptăm cu nerăbdare să ne răsfețe simțurile atunci când mergem la restaurant. Și, personal, dincolo de asta, mi-a plăcut foarte mult stilul infatuat și extrem de incorect politic al lui Bourdain. E o lipsă de limite aici, un hybris cu atât mai irezistibil cu cât simți că te duce pe marginea prăpastiei (ca orice hybris). Am în plan ca următoarea carte de Bourdain pe care o citesc să fie chiar una de rețete, deși sunt absolut convinsă că nu voi găti nici o rețetă de acolo (eu iau cărțile de rețete doar pentru poze; și voi, la fel?), este vorba despre Appetites: A Cookbook, un volum care pare la fel de extravagant ca și autorul său. 

 

Și am ajuns astfel la ultima carte din această listă care este chiar una de rețete, dar nu doar de rețete, este și o carte de educație culinară, și anume, Sare, grăsime, acid, căldură, de Samin Nosrat, un volum care pornește de la ideea că cele 4 ingrediente esențiale ale oricărui fel de mâncare sunt chiar cele 4 din titlul cărții. Așa că e împărțit în o parte introductivă, să-i spunem didactică, în care prezintă fiecare astfel de ingredient și cum se regăsește în diferitele alimente sau cum le poate influența gustul, urmat de o parte în care propune și rețete propriu-zise (de la salate și dressinguri, la garnituri, supe și dulciuri).

Cartea are și ilustrații, dar nu fotografii, ci ilustrații grafice, ceea ce o face tare prietenoasă, și este apărută în urma succesului avut de mini-seria cu același nume de pe Netflix. Pe lângă rețete, sunt și tot felul de lecții de gătit practice, de genul: „Cum crăpi un pui în câțiva pași simpli”, „Șase feluri de a găti legume”, „Cum să transformi usturoiul într-o pastă fină” sau „Cum toci pătrunjelul” (doar nu credeați că e simplu) și o grămadă de alte mici sfaturi de gătit. E o enciclopedie și o apologie a gătitului, practic, de la rețete, sfaturi, zone culinare specifice, și poate fi un cadou bun pentru un prieten bucătar amator, genul care îți ține la masă discursuri despre cum nu e același lucru dacă pui într-o mâncare sare grunjoasă sau extrafină. 

 

A fost o listă eclectică și diversă, sper că v-am făcut poftă să deschideți măcar una dintre cărți și, dacă da, sper să fie cea de care chiar aveți nevoie. Până la „emisiunea” viitoare, mâncați cu măsură și citiți necumpătat! Poftă bună și spor la citit!

 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Deserturi pentru zile fericite”, de Guillemette Auboyer și Ève-Marie Briolat

„Deserturi pentru zile fericite” mi-a plăcut mai întâi datorită felului în care au fost organizate rețetele: Arome de toamnă, Christmas time, Din pasiune pentru ciocolată, Pentru îndrăgostiți, Paște fericit!, Arome estivale, Delicii de odinioară, Bunătăți pentru micul dejun și Ceaiul de la ora cinci.

Cel mai bun cheesecake făcut acasă

„Cartea regală de bucate” a Principesei Margareta este foarte interesantă combinație între povești despre oameni și mâncăruri speciale, o carte frumos ilustrată și o rețetă foarte bună și ușoară a celui mai bun cheesecake făcut în casă: New York Cheesecake.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu