• „Neștiutoriu gândul omului spre ce menește” - Miron Costin

„Spre țărmul ocrotit”, de Wallace Stegner (fragment în avanpremieră)

„Spre țărmul ocrotit”, de Wallace Stegner (fragment în avanpremieră)

Când două cupluri tinere se întâlnesc pentru prima dată în timpul Marii Crize, descoperă rapid că au multe lucruri în comun: Charity Lang și Sally Morgan sunt amândouă însărcinate, în vreme ce soții lor Sid și Larry lucrează amândoi în cadrul catedrei de engleză a Universității din Wisconsin. Ca urmare, imediat între ei ia naștere o prietenie pe viață, care devine tot mai complexă pe măsură ce împărtășesc câteva zeci de ani de dragoste, loialitate, vulnerabilitate și conflict.

La distanță de trei decenii, soții Morgan vizitează reședința de vară a prietenilor lor, în Vermont, pentru ceea ce știu că va fi ultimul lor weekend cu Charity. În timpul vizitei, Larry rememorează toți acești ani, cartea devenind astfel o reflecție profundă asupra dragostei și prieteniei, o investigare a luptei celor două cupluri pentru a face față încercărilor și tragediilor vieții de zi cu zi.

Numit „decanul scriitorilor occidentali”, Wallace Stegner este câștigător al Premiului Pulitzer și al National Book Award. Spre țărmul ocrotit a fost finalist la National Book Critics Circle Award, devenind, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai importante și mai prețuite romane americane ale secolului XX.

„O carte superbă... Nimic din aceste vieți nu este pierdut sau irosit, suferința devine o binecuvântare ce îmbogățește viețile protagoniștilor, iar viața însăși, o experiență luminoasă.” (The New York Times Book Review)

„... o dramă umană credibilă, ale cărei dimensiuni trec dincolo de sfârșitul poveștii și rezonează în inima cititorului.” (Publishers Weekly)

„O poveste magnifică... plină de înțelepciune.” (The Washington Post Book World)

 

Spre țărmul ocrotit, de Wallace Stegner (fragment în avanpremieră)


Plutind în sus printr‑o învălmășeală de vise și amintiri, unduindu‑mă ca un păstrăv prin cercurile ridicărilor precedente, ies la suprafață. Deschid ochii. Sunt treaz.

Bolnavii de cataractă văd pesemne așa când li se scot bandajele după operație: fiecare detaliu apare pregnant, de parcă l‑ar vedea pentru prima oară, deși e familiar totodată, cunoscut dinaintea perioadei de orbire, lucrul amintit și lucrul văzut contopindu‑se ca într‑un stereoscop. 

Este categoric foarte devreme. Lumina nu e decât un crespuscul ce se prefiră pe la marginile storurilor. Dar văd, ori îmi amintesc, ori ambele, ferestrele fără perdele, căpriorii goi, pereții de scândură cu nimic pe ei în afară de un calendar, care cred că era aici și ultima oară când am fost noi, acum opt ani. 

Ceea ce vădea cândva o austeritate spartană arată ponosit acum. Nimic n‑a mai fost reîmprospătat sau adăugat de când Charity și Sid au lăsat casele de vacanță în grija copiilor. Ar trebui să am senzația că m‑am trezit din somn într‑un motel sordid din vremurile grele de odinioară, dar nu simt așa. Mi‑am petrecut prea multe zile și nopți frumoase în această cabană ca să mă las deprimat de ea acum.
Descopăr chiar, când ochii mei deslușesc mai bine prin lumina difuză și ridic capul de pe pernă ca să privesc în jur, ceva extraordinar de liniștitor la această cameră, o căldură chiar și în întunecime. Asocieri, probabil, dar și culoare. Nuanța pereților și a tavanului din lemn de brad s‑a îndulcit de‑a lungul anilor, amintind de aceea a mierii, de parcă întreaga cabană ar fi fost impregnată cu ardoarea oamenilor care au construit‑o spre a le fi adăpost prietenilor lor. Iau asta ca pe un semn; și, fără să uit de ce suntem aici, nu pot alunga senzația de duioasă familiaritate în care tocmai m‑am trezit. 

Aerul îmi pare la fel de familiar ca încăperea. Un iz de șoareci tipic pentru cabanele de vară, plus o vagă reminiscență de sconcși, deloc neplăcută, emanând de sub casă, însă în jurul acestor mirosuri și prin ele percep un aer tare, ca la două mii de metri înălțime. Iluzie, desigur. Ceea ce miroase a altitudine este latitudine. Canada se află doar la vreo douăzeci de kilometri spre nord, iar învelișul de gheață, care și‑a lăsat vestigiile pretutindeni în această regiune, nu a dispărut complet, ci doar s‑a retras. Ceva în aer, chiar și în august, spune că va veni înapoi. 

De fapt, dacă am putea uita că suntem muritori, ceea ce era cândva mai simplu aici decât în majoritatea locurilor, am putea crede într‑adevăr că timpul este circular, și nicidecum liniar și progresiv, așa cum cultura noastră are ambiția să demonstreze. Văzuți din perspectivă geologică, suntem fosile în devenire, sortiți să fim îngropați și în cele din urmă expuși din nou, spre consternarea unor creaturi din ere ulterioare. Priviți din punct de vedere geologic sau biologic, nu merităm atenție ca indivizi. Nu ne diferențiem prea mult unii de alții, fiecare generație repetă generația părinților ei, operele pe care le făurim pentru a dăinui după noi nu sunt cu mult mai trainice decât niște mușuroaie de furnici, și sunt incomparabil mai puțin rezistente decât niște recife de corali. Aici, orice lucru revine la începuturile sale, se repetă și se reînnoiește pe sine, iar prezentul abia poate fi deosebit de trecut. 

Sally doarme încă. Mă dau jos din pat încetișor și pășesc desculț pe dușumeaua rece. Calendarul, când trec prin dreptul lui, insistă că nu este cel pe care mi‑l amintesc eu. Arată, corect, că anul este 1972 și luna este august.

Ușa scârțâie când încep s‑o deschid. Aer curat, lumină cenușie, lacul cenușiu dedesubt, cerul cenușiu printre molizii canadieni ale căror coroane se înalță cu mult deasupra verandei. Nu o dată în trecut, vara, am tăiat împreună cu Sid câțiva dintre acești copaci care cresc ca buruienile, ca să lăsăm să pătrundă mai multă lumină în cabana de oaspeți. Dar tot ce‑am făcut noi a fost să distrugem niște specimene, fără să fi descurajat vreodată specia în sine. Molizilor canadieni le place acest țărm abrupt. Aidoma altor specii, se agață de teritoriul lor.

Mă întorc în casă, îmi iau hainele de pe un scaun, aceleași haine pe care le‑am purtat la plecarea din New Mexico, și mă îmbrac. Sally doarme în continuare, extenuată după zborul lung cu avionul și drumul de cinci ore cu mașina de la Boston. O zi prea grea pentru ea, deși nici n‑a vrut să audă când i‑am propus să ne oprim pe parcurs. Fiind chemată aici, trebuia neapărat să ajungă.

Timp de un minut rămân să ascult cum respiră, întrebându‑mă dacă să mă încumet să plec și s‑o las singură. Doarme însă profund, și e de presupus că deocamdată nu se va trezi. Nici nu va trece nimeni pe‑aici la o asemenea oră. Acest segment matinal al zilei îmi aparține. Pășind în vârful picioarelor, ies pe verandă și rămân expus la ceea ce, din câte‑mi spun toate simțurile, ar putea fi la fel de bine 1938 sau 1972.

Nimeni nu s‑a trezit în complexul de vacanță al familiei Lang. Nu se vede nici o lumină printre copaci, iar în aer nu miroase a foc de surcele. O iau pe cărarea ca un covor moale sub tălpi și, lăsând în urmă magazia de lemne, ies pe drum, iar acolo întâlnesc cerul, luminându‑se vag spre răsărit, și luceafărul de dimineață ca o lampă aprinsă. În vale, sub molizii de lângă casă, am crezut că e înnorat, însă aici, în aer liber, văd bolta cerului pală și imaculată.

Pașii mă poartă pe cărare până la poartă și prin ea. Imediat după poartă, drumul se bifurcă. Îl ignor pe cel care duce spre Ridge House și aleg în schimb drumul de țară îngust care urcă în jurul dealului spre dreapta. John Wightman, a cărui casă se află la capătul uliței, a murit acum cincisprezece ani. N‑o să mai poată protesta că umblu pe făgașurile lui. Este un drum pe care am mers de sute de ori, un tunel de vegetație ce se pierde frumos printre copaci, forfotind în această dimineață de păsărele și mici vietăți sperioase care fojgăiesc prin frunzișuri, drumul meu preferat dintotdeauna. 

Roua a udat totul. Aș putea să mă spăl pe mâini între ferigi, iar când rup o frunză de pe o creangă de arțar mă aleg cu un duș pe cap și pe umeri. Prin pădurea de foioase de la picioarele dealului, prin brâul de cedri unde terenul este mlăștinos din cauza izvoarelor, printre molizii și brazii de pe povârniș, pășesc cu mintea ageră, regalându‑mi ochii. Văd în noroi urme de raton, un adult și doi pui, și ierburi înalte îndoite ca niște portițe de crochet din cauza umezelii, și ciuperci pălăria‑șarpelui, portocalii cu puncte albe, având în acest anotimp calota turtită sau chiar concavă, cu apa stagnând în scobitura de pe margini, și pădurici miniaturale de brădișor, tămâiță‑de‑câmp și fereguță. Există cotloane adânci ca niște grote cafenii, tărâmul iepurilor și al șoarecilor, sub poalele largi ale molizilor.

M‑am udat la picioare. Departe în pădure, aud o presură încercând timid un ciripit pe care parcă l‑ar fi uitat. Mă uit în stânga, pe costișă în sus, să văd dacă nu pot întrezări cumva Ridge House, dar nu văd decât copaci.

În cele din urmă ies din pădure pe coama dealului, de unde se vede întregul cer, imens și plin de lumina care a stins stelele. Marginile firmamentului sunt încărcate de coline. Deasupra muntelui Stannard, văzduhul e auriu incandescent, și, în timp ce contemplu, soarele saltă subit deasupra culmii și mă pironește de sus cu strălucirea lui.

De data asta n‑am revenit la Battell Pond pentru distracție. Am venit din afecțiune și solidaritate familială, ca membri adoptați ai clanului, și fiindcă am fost chemați și eram așteptați. Dar nu pot să fiu sumbru acum, așa cum n‑am putut nici când m‑am trezit din somn în vechea cabană de oaspeți acum ponosită. Dimpotrivă chiar. Mă întreb dacă m‑am simțit vreodată mai viu, mai capabil în cuget și mai împăcat cu mine însumi și cu lumea mea decât mă simt acum, de câteva minute, pe umărul acestui deal cunoscut, în timp ce privesc cum soarele urcă, puternic și încrezător, și văd dedesubt satul neschimbat, lacul ca un bazin de mercur, nuanțe diverse de verde pe fânețe și pajiști, în pădurile de arțari și de brazi negri, toate ridicându‑se și încălzindu‑se, pe măsură ce umbrele alungite se scurtează. 

Aici a fost, aici este locul unde în cea mai frumoasă perioadă din viața noastră prietenia și‑a avut casa, iar fericirea – cartierul general. 

Când intru în cabană, o găsesc pe Sally așezată în capul oaselor, cu storurile de lângă pat – cele la care poate să ajungă – ridicate, pentru a lăsa să pătrundă o fâșie de soare înăuntru. Bea o cană de cafea din termos și mănâncă o banană din coșul cu fructe pe care ni l‑a lăsat Hallie când ne‑a condus la culcare aseară.

 

Spre țărmul ocrotit, de Wallace Stegner, Editura Litera, 2019, trad. Irina Negrea, col. „Clasici moderni Litera”



Articole asemănătoare

Concurs: „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara [încheiat]

Împreună cu prietenii de la Editura Litera am organizat un concurs la care puteți câștiga unul dintre cele trei exemplare ale romanului „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara, nominalizat anul trecut la Man Booker Prize.

Lecturile anului 2018 de la Litera și Litera Mică

Anul literar 2018 începe la Editura Litera cu volumul cinci din celebra serie „Lupta mea” de Karl Ove Knausgård: „Mai sunt și zile cu ploaie”, iar Litera Mică își surprinde cititorii cu o ofertă foarte bogată de cărți cu subiecte din universul copilăriei și al adolescenței.

Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din „Distanţa dintre noi”, de Jhumpa Lahiri, roman ce va apărea la Editura Nemira în septembrie 2015. Volumul a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu