• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

„Soldatul iernii”, de Daniel Mason (fragment în avanpremieră)

„Soldatul iernii”, de Daniel Mason (fragment în avanpremieră)

Roman premiat cu Northern California Book Award. Best of 2018 pentru New York Times, Washington Post, San Francisco Chronicle, NPR.

Viena, 1914. Lucius are 22 de ani și e student la medicină când Primul Război Mondial cuprinde Europa. Dintr-un eroism romanțios, se înrolează în armată și ajunge într-un spital improvizat, într-o vale din Carpați. Toți ceilalți doctori au fugit, a mai rămas doar misterioasa asistentă Margarete. De la ea, Lucius trebuie să învețe repede și brutal meseria de medic în cele mai neprielnice condiții.
Într-o zi, un soldat inconștient, având buzunarele pline cu desene stranii, e adus mai mult mort decât viu. Ca să-l salveze, Lucius va lua o decizie care va schimba pentru totdeauna viața doctorului, a pacientului și a asistentei.
O poveste de război care ajunge din sălile de bal ale Vienei imperiale în pădurile de pe Frontul de Est, din sălile de operație improvizate în sate până pe câmpurile de luptă călcate de copitele cavaleriei.

„Pe fundalul disoluției Europei atât de bine cercetat și atât de meticulos descris, Mason găsește câteva suflete pierdute și le ghidează spre o pace relativă.” (New York Times)

Daniel Mason este medic și autor al romanelor The Piano Tuner și A Far Country. Cărțile lui au fost traduse în douăzeci și opt de limbi și au fost adaptate pentru operă și teatru. Bursier din partea National Endowment for the Arts, este în prezent asistent la catedra de psihiatrie de la Universitatea Stanford, unde predă cursuri de științe umaniste și de medicină. Locuiește în San Francisco Bay Area împreună cu familia sa.

 

Soldatul iernii, de Daniel Mason (fragment în avanpremieră)

 

În seara aceea au făcut vizita la lumina felinarului. 
De la amvon, ea i-a făcut o scurtă prezentare, vorbind cu concizia și autoritatea unui feldmareșal: acesta era noul medic militar, pe nume Krzelewski, venit tocmai de la Viena; procedurile nu vor fi modificate, vizitele se vor face tot de două ori pe zi, atunci când nu aveau răniți noi de îngrijit; la fel ca până acum, orice întrebare va fi adresată infirmierilor sau ei personal.
Porniră din capătul de lângă ușă al naosului, din Secția Fracturi și Amputări. Frânghii de tracțiune atârnau de grinzile tavanului și pe jos fuseseră montate eșafodaje din lemn, cu contragreutăți. Li se alătură unul dintre infirmieri, Zmudowski, tot polonez, un bărbat cu barbă mare și roșie. Din cauza frigului din biserică, și el era îmbrăcat cu palton, la fel ca Margarete. Mergea foarte aproape în urma ei, parcă dorind s-o protejeze atunci când ea îngenunche lângă primul soldat, un cavalerist austriac, strivit sub greutatea calului care căzuse peste el cu o săptămână în urmă. Ea îi amputase piciorul deasupra genunchiului și îi pusese la loc osul de la încheietura fracturată. Examină rănile și i le arătă lui Lucius. Era clar mândră de suturile făcute, iar el, care nu văzuse niciodată vreun membru amputat – cu atât mai puțin la lumina slabă a unui felinar –, se prefăcu a-i aprecia opera cu un aer cunoscător. Trecură la următorul pacient, tot un austriac, din regimentul de pușcași din Graz, cu o rană de glonț în umăr. Ea doar îi stabilizase osul fracturat în poziția normală și suturase orificiul prin care ieșise glonțul. Ce altceva să fi făcut cu o fractură de umăr? Însă se vindeca foarte bine, spuse ea cu mult drag. Nu-i așa că și Lucius era de aceeași părere?
– Foarte bine, sigur că da.
Ea își plecă din nou ochii, încercând să-și ascundă mândria pe care o simțea. După care:
– Nu cumva mai devreme v-am auzit vorbind nemțește?
El încuviință cu un semn din cap.
– În cazul acesta, vă rog să-i spuneți că l-am văzut jucând cărți. Ceea ce este foarte bine. Dar nu trebuie să-și folosească brațul, dacă nu vrea să i se redeschidă rana. Ducem lipsă de fire de sutură. Data următoare voi fi nevoită să îl cos cu ațe din haina lui.
Lucius traduse și soldatul dădu supărat din cap. Apoi Lucius o întrebă pe Margarete în poloneză:
– Nu mai avem fire de sutură?
– Nu. Dar bărbații sunt ca niște copii mici. Sunt capabili să mănânce chiar găina care face ouă, cum se zice. Nu se pot abține. Așa că trebuie să fim foarte severi.
Și merseră mai departe.
– El este Brauer, Pan Doctor Locotenent. Este originar din Viena. A venit la noi cu degerături la ambele picioare. Acesta este Czerny, din Regimentul 14 de Pușcași Maghiari – a venit la noi cu o rană de glonț în femurul stâng, pe care i l-am amputat acum o săptămână. Acesta este Moscowitz, tot din Viena, croitor, cu ambele picioare amputate, după cum puteți vedea. El este Gruscinski, polonez; a fost adus cu o cangrenă foarte urâtă la labele picioarelor, dar Domnul a fost de partea lui, în ciuda obiceiului pe care-l avea de a-și satisface nevoile trupești folosind uleiul de balenă. El este Kirschmeyer, lovit de un obuz. Acesta este Redlich, profesor din Viena. Nutrește convingerea că o maimuță a născut o femeie…
– Hm! exclamă bărbatul, strâmbându-se când se întoarse cu fața în sus. Nu tocmai. Ți-am spus că a fost un proces, un proces îndelungat de evoluție și selecție naturală…
– Desigur, domnule profesor. O maimuță, domnule doctor, vă puteți imagina așa ceva? În fine, dânsul a fost împușcat de cazaci. În spate. Lângă noadă.
Trecură mai departe.
– Caporalul Sloboda, dintr-un regiment ceh de infanteriști pe biciclete, tot cu amputare din cauza degerăturilor. Tarnowski – brațul stâng amputat. Vai de mine, ai grijă, domnule caporal, ține piciorul în sus, pentru asta ne-a dat Domnul frânghiile! Acesta este Sattler, austriac, se roagă în permanență, chiar prea des. A, da: rană la piept; și el a fost în pragul morții până când a intervenit Duhul Sfânt.
Se opriră la capătul naosului.
– Iar acesta… începu ea, lăsându-se în genunchi, este sergentul Czernowitzski, alt polonez, deși nu sunt prea mândră de el. I-am amputat piciorul și brațul. Arată-i domnului doctor, sergent. Vedeți că se vindecă bine? Însă noi nu i-am îngrijit doar rănile fizice, Pan Doctor, ci și pe cele spirituale. Vedeți dumneavoastră, când a ajuns la noi, sergentul Czernowitzski nu prea știa cum se cuvine să se adreseze unei călugărițe-infirmiere. Dar a învățat! A învățat că infirmiera nu este o femeie șoară, căreia să-i poți face tot felul de aluzii murdare. Nu-i așa, sergent?
– Chiar așa este, soră, murmură bărbatul, cu ochii plecați.
– Spune-i domnului doctor că întrebarea „Mai ai nevoie și de altceva, soldat?“ este cât se poate de inocentă.
– Așa este, soră! Este o întrebare medicală. 
Lângă sora Margarete, Zmudowski se străduia din răsputeri să pară serios.
– Corect – o întrebare medicală, spuse ea. Și cum răspundem noi, soldat, atunci când ni se pune această întrebare medicală?
– Suntem cuviincioși, soră! Înțelegem că Domnul ne-a dat darul vieții și Îi răspundem prin respect și fapte bune.
Cu un zâmbet de satisfacție, ea i se adresă lui Lucius.
– Vedeți, domnule doctor, cât de politicos este acum? 
Când își dădu seama că sergentul nu-i mai poate auzi, el șopti:
– Pare foarte supus. Aș vrea să vă întreb…
O lumină stranie se aprinse în ochii femeii.
– După cum v-am spus mai devreme, domnule doctor, Domnul le-a oferit morfină copiilor Lui. Dar le-a dat și înțelepciunea de a nu o folosi.
Îi zâmbi din senin și acum Lucius îi văzu dinții micuți. Își aduse aminte de urletele isterice ale unui soldat din Cracovia, în timpul unei crize de narcotice. Probabil că ea îi sesizase  îngrijorarea, pentru că se grăbi să adauge:
– Sunt singură, Pan Doctor. Deci, ori morfina, ori pușca Mannlicher.
Făcu o pauză lungă. Apoi se uită la Zmudowski și amândoi izbucniră în râs.
– Glumesc, Pan Doctor Locotenent! Încă n-am împușcat niciun pacient.
Altă pauză.
– Niciun pacient din Lemnowice. Vai, domnule doctor, și asta a fost o glumă! Nu mai fiți atât de speriat! De când ați venit parcă sunteți un condamnat la moarte în fața ștreangului.

Merseră mai departe. Înainte pe un rând, înapoi pe celălalt. Aveau noroc, îi spuse ea: în timpul vizitelor se mai întâmpla să descopere una sau două amputări care începuseră să se infecteze, dar se părea că Domnul îi cruțase în seara aceasta.
– Da, spuse el.
Da, aveau noroc, își zise, întrebându-se dacă nu venise momentul să se spovedească. Norocul acesta avea să continue, cu condiția să nu i se ceară lui să intervină în vreun fel.
Însă nu își mărturisi nepriceperea. Și continuă să meargă printre răniți: înapoi pe al doilea rând, înainte pe al treilea. Intrară în Secția de Boli interne, improvizată în spatele unui paravan micuț, în încercarea înduioșătoare de a împiedica răspândirea microbilor care provocau frigurile, tusea și dezinteria. Puschmann, Mlakar – amândoi bolnavi de pneumonie. Nadler: amigdale îngrozitor de inflamate. Kulik, domnule doctor, sărmanul Kulik: diaree cronică de când mama lui îl otrăvise intenționat la cina dată în cinstea plecării pe front, sperând că astfel îi va amâna prezentarea la post. 
Și tot așa… Da, sărmanul Kulik, își spuse Lucius. Numai că mama lui încercase să-l ferească de război.
Altarul – zona Traumatismelor craniene. Primii doi bolnavi erau în comă și aveau drenuri prin care un lichid gălbui se scurgea în ploștile de alături. Margarete se opri în dreptul celui de-al treilea și se întoarse cu fața spre Lucius.
– Nu știm cum îl cheamă. După uniformă, credem că este austriac. Însă nu am găsit niciun act asupra lui. L-au găsit pe drum și ni l-au adus acum două zile. A avut cel puțin trei fracturi craniene, dar membrana i-a rămas intactă.  Szökefalvi obișnuia să spună că există opinii divergente referitor la momentul în care ar trebui făcută Trepanația . Că sunt unii care zic că ar trebui făcută imediat, la cel mai mic semn de mărire a presiunii în interiorul craniului, în vreme ce alții sunt de părere că orice intervenție chirurgicală nu ar face decât să înrăutățească situația. Așa că am așteptat. Numai că nu s-a mai trezit de ieri. Nu știu ce să fac.
Acum se uită la soldatul în comă. Așteaptă un răspuns de la mine, își spuse Lucius. Și iar începu să-i bată inima mai repede, simțindu-se iar la facultate, când îl chema profesorul în fața amfiteatrului. Însă niciodată, înaintea profesorilor legendari ai Vienei, nu se simțise la fel de speriat ca în fața acestei infirmiere. Își aminti de bătrânul lăcătuș italian pe care îl examinase pe vremuri, în calitate de Praktikant. O săptămână mai târziu, i se găurise țeasta ca să i se scadă presiunea intracraniană cauzată de tumoare. Procedeul i se păruse barbar chiar și atunci. Acum nici nu putea să se gândească la instrumentele pe care le-ar fi folosit Margarete.
Se așeză în genunchi lângă bolnav. Chipul soldatului era scofâlcit și avea o culoare nesănătoasă. Obrajii îi erau acoperiți cu țepii rari ai bărbii nerase. Respirația îi era neregulată. Tifonul cu care-i fusese bandajat capul avea acum culoarea gălbenușului de ou. Și Lucius se uită multă vreme la el împietrit de groază, nu doar pentru că nu știa ce anume să facă, ci mai ales pentru că, dacă ar fi făcut ceva, ar fi înrăutățit și mai mult situația.
– Puteți să-l examinați, domnule doctor!
Dar el nu se grăbi să o facă.
– Pan Doctor Locotenent?
Acum încerca să-și amintească ce anume trebuie făcut în cazul unui examen neurologic. Ținea minte în mare ce scria în manual, numai că nu mai știa ordinea operațiilor. Aprecierea capacității de orientare… apoi starea nervilor cranieni, apoi tonusul muscular, apoi…
Margarete șopti de lângă el:
– De obicei, Szökefalvi îi controla la ochi.
Recunoscător întunericului care-i ascundea roseate din obraji, Lucius se aplecă și îi ceru rănitului să deschidă ochii. Soldatul nu reacționă în niciun fel. Iar Lucius șovăi din nou.
– Când am spus că puteți să-l examinați, m-am referit la faptul că îi puteți atinge, domnule doctor.
Se auzea o inflexiune nouă în vocea ei, un amestec de neliniște și iritare sau poate nerăbdare.
– Poate că la Viena se cere mai multă prudență. Dar aici, dacă avem de gând să-i facem o gaură în craniu, n-ar trebui să ne temem să-i atingem pleoapele. Sau poate că Pan Doctor Locotenent are alte metode?
– Nu… nu, zise Lucius tulburat.
Ridică încet pleoapele soldatului cu degetul mare și arătătorul. Nici nu apucă să ceară, că Margarete îi și oferi o lumânare aprinsă. Și-ar fi dorit să se răstească la ea, să-i spună că știa ce-s alea reflexe pupilare. Creierul inflamat apasă pe trunchiul cerebral și comprimă al treilea nerv cranian, care controlează dilatarea pupilei. Citise despre asta și văzuse asemenea cazuri atunci când făcuse disecții pe cadavre de oameni și de porci. Mișcă lumânarea înainte și înapoi, după care anunță, pe un ton pe care și l-ar fi dorit plin de autoritate:
Nervus oculomotorius pare intact.
Ea nu-i răspunse.
Nervus oculomotorius pare intact, repetă el. Fapt care contrazice ipoteza unei hernii avansate a creierului.
– Da, Pan Doctor, spuse Margarete într-o doară.
O-cu-lo-motorius. Ce cuvânt frumos. Faceți gaura aia sau mai așteptați? O rafală înghețată de vânt pătrunse prin gaura peticită din tavan și aduse cu ea fulgi strălucitori de zăpadă. Sora Margarete se apropie mai mult de el și îi spuse în șoaptă ca să nu o audă ceilalți.
– Szökefalvi ar aștepta, domnule doctor.
Lucius dădu din cap. Rănitul întins pe jos icni scurt, apoi începu din nou să respire superficial. Se ridicară amândoi în picioare. Iar Margarete spuse, pe un ton aproape amabil:
– Poate ar fi mai bine să-i examinez eu pe ceilalți răniți cu traumatisme cerebrale? Apoi încheiem vizita și dumneavoastră vă veți putea odihni. Nu obișnuim să-i deranjăm atât de târziu pe muribunzii din transept.
– Bine, soră, fu el de acord.
Nu i-a mai pus nicio întrebare după aceea. Mai erau șapte răniți, toți sosiți de curând. O dată sau de două ori, Lucius a zis ceva ce-și amintea din manualele studiate, însă vorbele lui parcă nu făceau altceva decât să-i sublinieze ignoranța. Așa că nu a mai spus nimic.
Se făcuse aproape zece când au terminat.
– Mulțumesc, îi zise ea lui Zmudowski.
Infirmierul îl salută militărește pe Lucius, apoi se îndepărtă. Și Zmudowski fusese martor la nepriceperea lui, dar avusese milă de el și nu-i arătase ce părere are. 
Lucius și Margarete rămaseră singuri în prezbiteriu, în fața mesei de operații. Lucius observă abia acum că masa aceea era făcută din strane. Margarete îl măsura din priviri, estimându-și opțiunile, deși majoritatea probabil că-i păreau deja destul de proaste. După vreo două secunde, începu să vorbească. Iar din tonul ei, Lucius își dădu seama că luase o decizie.
– Ne vom descurca!
El o așteptă să continue, știind cât de multe dezvăluia neîntrebând-o ce anume voia să spună.
Apoi ea adăugă:
– Poate acum o să-mi spuneți ce ați pățit la mână.

 

Soldatul iernii, de Daniel Mason, trad. Ruxandra Toma, Ed. Nemira, 2019, col. „Babel”



Articole asemănătoare

Lucruri care nu ar trebui uitate, despre „Cântecul păsărilor”, de Sebastian Faulks

În ciuda dimensiunilor, „Cântecul păsărilor”, de Sebastian Faulks este o carte care se citește repede și cu plăcere. Scris pe două planuri narative distincte (unul trecut, care cuprinde evenimente de dinainte de Primul Război Mondial și din timpul războiului, și unul contemporan, care se petrece în Anglia anilor '70), creează o atmosferă specifică fiecărei perioade istorice și te prinde destul de tare.

Autobiografia lui Edward Snowden – o mărturie care a schimbat lumea. Exclusiv la Nemira

Editura Nemira publică „Dosar permanent”, autobiografia controversatului Edward Snowden, americanul care a dezvăluit lumii întregi pericolele sistemelor de supraveghere a comunicațiilor și internetului, și a fost inculpat de spionaj de către SUA.

„Cavalerul celor Şapte Regate”, de G.R.R. Martin (fragment în avanpremieră)

Pe 6 octombrie are loc lansarea internaţională a unui volum de povestiri scrise de George R.R. Martin – „Cavalerul celor Şapte Regate” – ca prequel pentru seria fantasy „Cântec de gheaţă şi foc”, iar ediţia românească tradusă la Editura Nemira apare în librării simultan cu ediţia în limba engleză.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu