• „Teama de ridicol determină în noi cele mai mari laşităţi” - André Gide

„Singura poveste”, cel mai recent roman al lui Julian Barnes apare la Editura Nemira (fragment în avanpremieră)

„Singura poveste”, cel mai recent roman al lui Julian Barnes apare la Editura Nemira (fragment în avanpremieră)

Singura poveste, cel mai recent roman al scriitorului britanic Julian Barnes, premiat cu Man Booker Prize pentru Sentimentul unui sfârșit, apare în colecția Babel a editurii Nemira, în traducerea lui Radu Paraschivescu. 

Cartea va fi disponibilă la standul editurii Nemira de la Salonul de carte Bookfest (30 mai-3 iunie).

„Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea.” (Julian Barnes)

O vară din anii ’60, undeva la sud de Londra. Când se întoarce de la facultate, Paul îi face pe plac mamei și se duce la tenis. Acolo e Susan: caldă, încrezătoare, ironică, soție și mamă a doi copii. Evident, iubirea lor este unică și irepetabilă. Peste zeci de ani, el privește înapoi la povestea lor și la eșecul ei, știind că memoria ne joacă feste și ne surprinde.

„Un roman profund emoționant și o analiză a suferinței din iubire (…). Revizitând fluxul și refluxul unei pasiuni, Julian Barnes pune în lumină legătura dintre un om bătrân și propriul lui sine.” (Publishers Weekly)

„O poveste a devastării emoționale totale.” (The New Statesman)

„O rafiantă perspectivă asupra Iubirii.” (The Guardian)

Nu aveam nicio definiţie nouă a iubirii. N-am stat să examinez cu adevărat ce era şi ce-ar putea atrage după sine. M-am supus pur şi simplu primei iubiri în toate privinţele ei, de la atinsul cu pleoapa pe obraz la absolutism. Nu conta nimic altceva. Bineînţeles că exista şi „«restul vieţii», atât prezentă (cursurile de la facultate), cât şi viitoare (loc de muncă, salariu, poziţie socială, ieşire la pensie, viaţă de pensionar, moarte). Aţi putea spune că mi-am suspendat partea asta a vieţii. Dar nu-i aşa: ea era viaţa mea, iar restul, nu. Toate celelalte puteau şi trebuiau sacrificate, cu sau fără premeditare, când şi după cum găseam de cuviinţă. Deşi «sacrificiu» implică pierdere. Or, n-am avut niciodată sentimentul pierderii.

 

 

Singura poveste, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră) 

 

Ai prefera să iubeşti mai mult şi să suferi mai mult sau să iubeşti mai puţin şi să suferi mai puţin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.

Poţi să argumentezi – pe bună dreptate – că nu este o întrebare adevărată. Fiindcă nu avem de ales. Dacă am avea, atunci ar exista şi întrebarea. Cum nu avem, ea nu există. Cine poate controla cât de mult iubeşte? Dacă poţi s-o controlezi, atunci nu e iubire. Nu ştiu cum altfel ai putea să-i spui, dar iubire nu.

Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste.  Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea.

Dar iată şi prima problemă. Dacă asta e singura ta poveste înseamnă că ai spus-o şi ai tot spus-o cel mai des, deşi ai făcut-o – ca în cazul de faţă – numai pentru tine. De aici şi întrebarea următoare: oare repovestirile astea te aduc din ce în ce mai aproape sau te îndepărtează din ce în ce mai mult de cele întâmplate? Nu prea ştiu. Un mod de-a verifica ar fi dacă, pe măsură ce trec anii, ieşi mai bine sau mai rău din poveste. Dacă ieşi mai rău, s-ar putea să însemne că eşti mai sincer. Există, pe de altă parte, pericolul să devii antieroic când priveşti în urmă: faptul că te arăţi într-o lumină mai proastă decât cea reală poate fi o formă de laudă de sine. Aşa că va trebui să fiu foarte atent. Mă rog, cu timpul, am învăţat s-o fac. Sunt la fel de grijuliu acum pe cât eram de neglijent atunci. Sau poate c-am vrut să spun nepăsător. E cu putinţă ca un cuvânt să aibă două antonime?

(...)

Dar să nu uiţi niciodată, tinere conaş Paul. Fiecare are povestea lui de dragoste. Fiecare. Poate c-a fost un fiasco, poate că s-a fâsâit, poate că nici n-a început propriu-zis, poate c-a fost doar o închipuire – dar asta n-o face cu nimic mai puţin adevărată. Uneori, dimpotrivă, o face mai adevărată. Vezi câteodată doi oameni care par sătui până peste cap unul de celălalt şi nici nu poţi să-ţi închipui că ar avea ceva în comun sau de ce trăiesc încă împreună. Dar nu e vorba doar de obişnuinţă, de complezenţă, de convenţii sau de altceva de genul ăsta. E fiindcă au avut şi ei cândva o poveste de dragoste. Fiecare o are. E singura poveste.

Nu răspund. Mă simt dojenit. Nu dojenit de Susan. Dojenit de viaţă.

 

În seara aceea, m-am uitat la părinţii mei şi am fost atent la tot ce şi-au spus. Am încercat să-mi imaginez c-au avut şi ei o poveste de dragoste. Cândva, demult. Dar n-am ajuns nicăieri. Pe urmă am încercat să-mi imaginez că fiecare dintre ei avusese o poveste de dragoste, dar separat, fiecare înainte de căsnicie, fie – şi mai palpitant – în timpul ei. Dar nici aşa n-am reuşit mare lucru, aşa c-am renunţat. În schimb, m-am trezit întrebându-mă dacă, la fel ca Joan, o să mă prefac şi eu cândva ca să înşel curiozitatea altora. Cine știe?

Apoi am revenit şi am încercat să-mi închipui cum ar fi putut fi pentru ai mei în anii de dinainte să mă nasc. Mi-i imaginez pornind împreună, unul lângă altul, de mână, fericiţi, încrezători, plimbându-se pe un câmp cu iarbă moale, mătăsoasă. Totul este înverzit, perspectiva e largă; nu pare să existe grabă. Apoi, pe măsură ce viaţa se desfăşoară în felul ei firesc, cotidian, neameninţător, în câmpie începe să se deschidă un şanţ, iar verdele capătă pete cafenii. Ceva mai departe – după un deceniu sau două –, pământul se ridică de o parte şi de alta, iar ei nu mai văd ce e dincolo. Acum nu mai e scăpare, nu se mai pot întoarce. Există doar cerul de deasupra şi nişte ziduri şi mai înalte de pământ maroniu, care ameninţă să-i îngroape.

Orice s-ar întâmpla, nu aveam de gând să stau în şanţuri. Sau să cresc câini.

 

Singura poveste, de Julian Barnes, Ed. Nemira, 2018, col. „Babel”, trad. Radu Paraschivescu



Articole asemănătoare

„Sala de bal”, de Anna Hope (fragment)

Apărut în toamna lui 2016, romanul „Sala de bal” al scriitoarei britanice Anna Hope se bucură de un binemeritat succes internațional.

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Humanitas Fiction

„Povestiri de iarnă”, de Karen Blixen, „Căpitanul Mihalis”, de Nikos Kazantzakis, „Micuța Bijou”, de Patrick Modiano, „Medeea și copiii săi”, de Ludmila Ulițkaia, „Laur”, Evgheni Vodolazkin, „Tarantula” de Bob Dylan și o ediție de colecție „Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde, sunt doar câteva dintre romanele pregătite de Editura Humanitas Fiction pentru toamna literară 2014.

„Spre văi de jad şi sălbăţie”, de Veronica D. Niculescu (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din „Spre văi de jad şi sălbăţie”, de Veronica D. Niculescu, un roman despre plecări, pierderi şi gol, scris cu tandreţe şi presărat cu surprize.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu