• „Cine gândește puțin, se înșală mult” - Leonardo da Vinci

„Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James (fragment în avanpremieră)

„Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James (fragment în avanpremieră)

Jamaica, 1976. Șapte oameni înarmați pătrund în casa lui Bob Marley, trăgând cu mitralierele la foc automat. Superstarul reggae supraviețuiește, dar atacatorii nu sunt prinși. În Scurtă istorie a șapte crime, Marlon James prezintă cu măiestrie acest eveniment aproape mitic. Derulându-se pe trei decenii și întinzându-se pe mai multe continente, romanul este cronica vieții unor personaje memorabile – copii de mahala, lorzi ai drogurilor, jurnaliști, prostituate, asasini profesioniști și chiar agenți CIA. Palpitant și inventiv, ambițios și fascinant, Scurtă istorie a șapte crime este unul dintre cele mai remarcabile și extraordinare romane ale secolului XXI.

Născut pe 24 noiembrie 1970, Marlon James este un scriitor jamaican. A publicat trei romane: John Crow's Devil (2005), The Book of Night Women (2009) și A Brief History of Seven Killings (2014), pentru care a primit în 2015 Man Booker Prize. A vrut să renunțe la a mai scrie literatură după ce primul său roman a fost refuzat de 78 de ori. James a declarat că următorul său roman va fi o serie fantasy, iar prima carte se va numi Black Leopard, Red Wolf
Pentru mai multe detalii privind viața și opera sa, puteți citi un articol din The Guardian: Man Booker winner Marlon James: ‘I was the nerd, I wasn’t into sports, assumed gay'

 

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James (fragment în avanpremieră)

 

Sir Arthur George Jennings 

Ascultaţi-mă. 
Morţii nu încetează niciodată să vorbească. Poate din cauză că moartea nici nu e moarte, ci doar un fel de exmatriculare. Ştii de unde vii şi te întorci mereu de acolo. Ştii încotro mergi, chiar dacă ţi se pare că nu mai ajungi niciodată şi eşti pur şi simplu mort. Mort. Pare ceva definitiv, dar e un cuvânt căruia îi lipseşte gerunziul. Dai de oameni morţi de mai mult timp decât tine, care merg întruna, chiar dacă nu se îndreaptă nicăieri, şi îi asculţi cum urlă şi şuieră, pentru că toţi suntem nişte spirite sau ni se pare că suntem spirite, dar de fapt toţi suntem morţi. Spirite care se furişează în interiorul altor spirite. Uneori, o femeie se furişează în interiorul unui bărbat şi se tânguie precum amintirea actului dragostei. Gem şi bocesc tare amândoi, dar pe fereastră se aude ca un şuier sau şoaptă de sub pat, şi copiii mici cred că e un monstru acolo. Morţilor le place foarte mult să stea întinşi sub cei vii din trei motive. (1) În majoritatea timpului noi stăm întinşi. (2) Partea de jos a patului seamănă cu capacul unui sicriu, dar (3) Deasupra ei există greutate, o greutate umană în care poţi intra şi pe care o poţi face şi mai grea, şi asculţi bătăile inimii, în timp ce o priveşti cum pompează, şi auzi şuieratul nărilor, atunci când plămânii lor împing aerul, şi eşti invidios până şi pe cea mai slabă suflare. Eu nu am nicio amintire despre coşciuge. 
Dar morţii nu încetează niciodată să vorbească şi uneori cei vii aud. Asta voiam să spun. Când eşti mort, vorbirea e doar o digresiune şi un ocoliş, nu poţi decât să rătăceşti şi să cutreieri o vreme. Ei bine, cel puţin asta fac ceilalţi. Ce vreau eu să spun e că morţii învaţă de la morţi, dar asta e ceva complicat. Eu aş putea să mă ascult pe mine însumi, în timp ce susţin în continuare faţă de oricine vrea să asculte că nu am căzut, ci am fost împins peste balconul hotelului Sunset Beach din Montego Bay. Şi nu pot să spun ţine-ţi fleanca, Artie Jennings, pentru că în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, trebuie să-mi adun la loc capul ca un dovleac zdrobit. Şi chiar în timp ce vorbesc acum, parcă aud cum suna ce spuneam atunci, pricepeţi ce vreau să zic, exaltaţilor? În sensul că viaţa de apoi pur şi simplu nu e o scenă animată, un bairam meseriaş, Daddy-Q, îi vezi pe spilcuiţii ăia de la intrare? Ei n-ar pricepe deloc, şi n-am altceva de făcut decât să-l aştept pe bărbatul care m-a ucis, dar el nu vrea să moară, îmbătrâneşte tot mai mult şi îşi schimbă soţiile cu unele tot mai tinere, prăseşte o grămadă de băieţi înceţi la minte şi distruge complet ţara asta. 
Morţii nu încetează niciodată să vorbească şi uneori cei vii aud. Uneori, dacă îl prind exact când ochii încep să-i zvâcnească în somn, el îmi şi răspunde, vorbeşte până când nevastă-sa îi trage o palmă. Dar eu prefer să-i ascult pe cei morţi mai de mult. Văd bărbaţi în pantaloni spintecaţi şi pardesie afurisite care vorbesc, dar pe gură le iese sânge şi, Dumnezeule mare, revolta aia a sclavilor a fost ceva atât de oribil şi bineînţeles că regina aia a fost extraordinar de utilă încă de când ponosita Companie a Indiilor de Vest a început să intre în declin, în comparaţie cu cea de Est, dar de ce sunt atât de mulţi negri care adorm atât de nepotrivit oriunde consideră ei de cuviinţă şi încurcă totul mi se pare că mi-am pierdut jumătatea stângă a feţei. A fi mort înseamnă a înţelege că mortul nu a dispărut, eşti în pustietatea tărâmului morţilor. Timpul nu se opreşte. Te uiţi la el cum avansează, dar tu eşti nemişcat, ca un tablou cu un zâmbet de Mona Lisa. În acest spaţiu, un gât tăiat de trei sute de ani sau o moarte subită a bebeluşului de acum două minute e acelaşi lucru. 
Dacă nu eşti atent cum dormi, o să ajungi aşa cum au ajuns să mă găsească pe mine cei vii. Eu, zăcând pe pardoseală, cu capul ca un dovleac zdrobit, piciorul drept răsucit la spate şi cele două braţe îndoite într-un mod în care braţele n-ar trebui să se îndoaie, şi de sus, de la balcon, arăt ca un păianjen mort. Sunt şi sus, şi jos, iar de sus mă văd aşa cum m-a văzut ucigaşul meu. Morţii trăiesc din nou o mişcare, o acţiune, un ţipăt, şi se află din nou acolo, aşa, pur şi simplu, un tren care nu s-a oprit decât când s-au terminat şinele, pervazul de la etajul 16 al acelei clădiri, portbagajul maşinii care a rămas fără aer. Trupurile băieţilor ska explodează ca nişte baloane înţepate, cincizeci și șase de gloanţe. 
Nimeni nu cade în modul ăsta fără să fie împins. Ştiu. Şi mai ştiu cum se simte asta şi cum trebuie să arate, un trup care cade până jos luptându-se cu aerul, agăţându-se de tufe de nimic şi rugându-se ca măcar o dată, Isuse Christoase, nemernic sclifosit şi corcit ce eşti, măcar o dată aerul să ofere o priză. Şi aterizezi într-un şanţ de un metru şi jumătate adâncime sau pe o pardoseală de marmură aflată mai jos cu cinci metri, şi încă mai lupţi când podeaua vine spre tine şi te zdrobeşte, pentru că s-a plictisit să mai aştepte după sânge. Suntem în continuare morţi dar ne trezim, eu ca un păianjen strivit, el ca un gândac de bucătărie ars. Eu nu am nicio amintire despre coşciuge. 
Ascultaţi-mă. 
Oamenii vii aşteaptă şi văd, pentru că se amăgesc că au timp. Oamenii morţi văd şi aşteaptă. O dată am întrebat-o pe profesoara de la şcoala de duminică: dacă raiul e locul vieţii eterne şi iadul opusul raiului, atunci ce înseamnă că e iadul? Un loc pentru băieţi roşii mizerabili ca tine, a spus ea. Încă mai trăieşte. O văd, la Casa pentru Bătrâni Eventide, din ce în ce mai bătrână şi mai stupidă, fără să mai ştie cum o cheamă şi vorbind cu un glas scrâşnit atât de încet că nu o aude nimeni că se teme de venirea nopţii din cauză că atunci îi atacă şobolanii degetele bune de la picioare. Văd mai mult decât atât. Dacă priveşti suficient de atent, sau poate doar puţin la stânga, vezi o ţară care e aşa cum am lăsat-o. Nu se schimbă niciodată, de fiecare dată când ajung printre oameni, ei sunt exact aşa cum i-am lăsat, îmbătrânirea nu are nicio importanţă. 
Bărbatul care a fost părinte al naţiunii, care mi-a fost mie părinte mai mult decât propriul meu tată, a plâns ca o proaspătă văduvă atunci când a auzit că murisem. Înainte să dispari nu-ţi dai seama niciodată când visele oamenilor intră în legătură cu tine, iar apoi nu-ţi mai rămâne nimic de făcut decât să te uiţi la ei cum mor în alt mod, încet, membru cu membru, organ cu organ. Insuficienţă cardiacă, diabet, boli care ucid lent, cu nume care par lente. E doar trupul care se îndreaptă spre moarte cu nerăbdare, bucată cu bucată. El va apuca să vadă cum e transformat în erou naţional, iar când va muri va fi singura persoană care crede că a eşuat. Aşa se întâmplă atunci când personifici speranţele şi visele printr-o singură persoană. Ea devine un simplu instrument literar. 
Aceasta este povestea a şapte crime, a unor băieţi care nu au însemnat nimic pentru o lume care se învârte la nesfârşit, dar fiecare dintre ei emană, în timp ce trece pe lângă mine, mirosul dulce şi puturos al celui care m-a ucis. 
Primul ţipă cât îl ţin bojocii, dar ţipătul se opreşte brusc la poarta dinţilor lui, pentru că i-au băgat în gură un căluş care are gust de vomă şi piatră. Şi cineva i-a legat mâinile strâns la spate, dar el şi le poate mişca deoarece toată pielea i s-a jupuit şi sângele unge frânghia. Dă din amândouă picioarele, deoarece dreptul e legat de stângul, loveşte pământul care se înalţă la un metru şi jumătate, apoi la doi, iar el nu se poate ridica deoarece plouă cu noroi, ţărână din ţărână şi pietre. O piatră îl pocneşte peste nas şi alta îi intră în ochi ca un glonţ şi i-l scoate, el ţipă, dar ţipătul i se opreşte drept în cerul gurii şi apoi se întoarce ca un reflux, ţărâna e un torent care creşte şi tot creşte, iar el nu-şi mai vede degetele picioarelor. Apoi o să se trezească şi o să fie tot mort, şi n-o să-mi spună cum îl cheamă. 

 

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Ed. Litera, 2016, trad. și note Ciprian Șiulea, col. „Clasici contemporani Litera”

© foto Marlon James



Articole asemănătoare

Adevăruri incomode, despre „Zelotul: Viața și epoca lui Isus din Nazaret”, de Reza Aslan

Asemenea altor cărți care încearcă să prezinte sau să imagineze viața de om a lui Isus Hristos, sunt convinsă că și Zelotul lui Reza Aslan va indigna numeroși credincioși, mai ales dintre cei care se ghidează după vechea formulă „crede și nu cerceta”.

Joie de Vivre, Salon du The

În etern fascinantul cartier Cotroceni, am descoperit o ceainărie micuță și intimă unde am băut cel mai bun ceai de fructe: Joie de Vivre, Salon du The.

Alexandru Macedonski și imaginația clasică

Deși Macedonski e considerat a fi primul poet modern și chiar unul dintre factorii activi ai răspândirii modernismului în literatura română, acest modernism afișat poate fi înțeles mai degrabă ca o dorință a poetului de a fi cu orice preț modern, prin această apartenență făcând o notă discordantă cu poezia romantică a epocii reprezentată de Eminescu.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu