• „Am descoperit 1000 de căi pentru a nu produce un bec” - Thomas Edison

Scriitorul și cititorul, despre „Tony & Susan”, de Austin Wright

Scriitorul și cititorul, despre „Tony & Susan”, de Austin Wright

Mi-a plăcut foarte mult romanul lui Austin Wright, Tony & Susan, mai ales pentru jocurile intertextuale între scriitor și cititor. De fapt, asta mi-a plăcut cel mai mult din tot romanul. Apoi, un al doilea motiv, a fost încercarea autorului de a actualiza condiția eroului din tragedia greacă într-un roman modern (ideea de soartă oarbă, de justiție și nedreptate, eterna pendulare între hybris și respectarea limitelor). Mi s-a părut că i-a ieșit destul de bine. Un al treilea motiv pentru care l-aș recomanda este că, dincolo de intertextualitate și actualizarea unor vechi teme literare, este un thriller ce se citește pe nerăsuflate, deși te pune în niște situații incomode ca cititor.

Un fragment anume, de pe la mijlocul romanului, mi s-a părut foarte interesant prin problematica adusă în discuție și anume aceea a relației între scriitor și cititor. Susan, cea din titlul romanului, primește de la fostul ei soț, Edward, un roman pe care este rugată să-l citească. Lectura romanului se derulează pe parcursul a trei seri, seri în care o urmărim pe Susan citind, trăind și reflectând atât la scris și literatură, cât și la viața reală. Sunt situații în care orice cititor se poate recunoaște, de la încercarea de a sta cât mai mult treaz pentru a mai citi câteva pagini, la dificultatea de a face trecerea de la carte la viață, la așteptările pe care ni le nasc anumite situații din cărți, anumite jocuri naratoriale sau propriul orizont de așteptare, până la inevitabila identificare pe care cititorul o face cu personajul, chiar și involuntar. În acest caz, tot romanul este bântuit de o întrebare scrisă printre rânduri: „Ce-aș fi făcut eu dacă aș fi fost Tony?”.

Faptul că cele două nume din titlu aparțin unui personaj din roman și unui personaj din romanul din roman (cum ziceam, Susan, e cititoarea, iar Tony e eroul principal al romanului din roman) arată simbioza dintre cititor și narațiune. Iar această simbioză, ca și distanța care există între realitatea vieții și realitatea artei este continuată magistral în Animale de noapte (Nocturnal Animals), ecranizarea făcută de Tom Ford. Mai jos, fragmentul de care vă ziceam și pe care l-am tot recitit, gândindu-mă uneori și la conceptul de „moarte a autorului” teoretizat de Roland Barthes, o celebră interpretare în teoria literară care conferă o importanță tot mai mare cititorului în actul lecturii. 

 

Trezește-te! Lumină, pătrat, fereastră, trapa din podea închide mintea care bate în retragere. Gol fără gânduri, după care altă minte, sclipitoare și superficială, o întâmpină cu date temporale: „Bună dimineața, Susan, suntem în ziua cutare a săptămânii, ora cutare, îmbracă-te și respectă-ți programul pentru această zi”.

Această minte este dominată de ordine și de disciplină. Cu toate astea, o vreme, lumea care se retrage încă o orbește, la fel ca liniile de promoroacă de la ferestre, unde totul este conectat, mințile lui Edward, Tony, Susan, una ducând la alta și înapoi, aceleași și interschimbabile. Pe măsură ce amețeala se stinge, reapar diferențele, și Susan devine din nou cititoare, iar Edward, scriitor. Însă ea păstrează o viziune curioasă a lui Susan ca scriitoare, ca și cum nu ar exista nici o diferență.

Acest lucru este suficient de interesant ca să o facă să zăbovească în bucătărie după micul dejun, cu câte o farfurie în fiecare mână, străduindu-se să analizeze logic ce înseamnă asta. Se examinează. Vede cuvinte. Vorbește singură tot timpul. Asta o face scriitoare?

Gândește. Dacă scrisul este așezarea gândurilor în limbaj, atunci toată lumea scrie. „Fă deosebirea!” Cuvintele pe care le pregătește pentru a le rosti reprezintă vorbirea, nu scrisul. Cuvintele care nu sunt destinate vorbirii reprezintă reverii. Dacă Susan este scriitoare, atunci asta este pentru alte cuvinte, ce nu sunt nici rostire, nici reverie, cuvinte ca acestea de acum: obiceiul ei de a generaliza. Stilul ei de a alcătui reguli, legi și descrieri. Face acest lucru tot timpul, alcătuindu-și gândurile în cuvinte stocate pentru o folosire ulterioară. Face o altă generalizare: păstrarea cuvintelor pentru utilizarea ulterioară reprezintă scrisul.

Aspirațiile de scriitoare ale lui Susan au fost întotdeauna modeste: scrisori, un jurnal redactat cu intermitențe, amintiri despre părinți. Câte-o scrisoare, când și când, către editorul vreunei reviste privind drepturile femeilor. Cândva a dorit mai mult, neîndoielnic, tot astfel cum tânjește să fie compozitoare, patinatoare, judecătoare la Curtea Supremă. A renunțat la fiecare fără regrete, ca și cum nu abandona scrisul, ci altceva, mai puțin important.

Trebuie să facă distincția între scriitoarea care a refuzat să devină și scriitoarea care a fost mereu. Sigur nu a refuzat scrisul, ci următorul pas, acela al distribuției: adaptările și publicitatea necesară pentru a-i determina pe alții să citească – un proces amplu, ce se rezumă într-un singur cuvânt: publicarea. În timp ce-și face de lucru prin casă în această zi luminoasă, dar care se întunecă treptat și amenință cu ninsoarea, Susan gândește că este mare păcat, pentru că, renunțând la publicare, a renunțat la șansa de a participa la conversația despre scris, de a citit consecințele cuvintelor ei în alte cuvinte din lumea mare. Și vanitatea ei are de suferit – gândul îi zboară la Edward (care a declanșat totul) – căci ea știe că mintea ei este superioară minții lui, și dacă ea și-ar fi consacrat anii exercitării acestui meșteșug, ar fi putut să scrie un roman la fel de bun ca al lui.

Și totuși, ea de ce nu a scris? Alte lucruri au avut prioritate. Care anume? Soțul, copiii, predarea limbii engleze la colegiu? Susan are nevoie de un alt motiv. Ceva din procesul de publicare a făcut-o în mod subtil să simtă o repulsie. A văzut asta demult, când Edward se zbătea. Și a simțit-o când a încercat chiar ea să scrie. Necinstea, o anumită falsificare subtilă, necesitatea de a scrie ceva care să fie citit de alții. Un sentiment jenant că mințea. Acesta a otrăvit-o atunci și încă îi otrăvește chiar și cele mai modeste eforturi, scrisorile ei, mesajele ei de pe felicitările de Crăciun, care mint, indiferent ce ar spune ori nu ar spune ea.

Prezența celeilalte persoane, aceasta este cauza. Cealaltă persoană, cititorul, contaminează ceea ce scrie ea. Prejudecățile, gustul, simpla alteritate a cititorului, care controlează ceea ce poate spune ea, ca un producător de la Hollywood sau un analist de piață. Totuși, chiar și scrierea nepublicată din sufletul ei are o neconcordanță între sine și propozițiile prin care ea o poate exprima. Propozițiile simplifică. Dacă nu, totul devine confuz, iar ea se adâncește în viciul suplimentar al obscurității. Ea creează o propoziție limpede prin salt, exagerare, distorsionare și acoperirea elementelor lipsă, de parcă ar da cu un strat de vopsea. Asta îi dă iluzia unei clarități sau a unei profunzimi pe care o preferă adevărului și, curând, uită că nu acesta este adevărul.

Necinstea intrinsecă a scrierii corupe și amintirile. Susan își scrie amintirile în formă narativă. Însă narațiunea nu sclipește ca amintirea, este construită peste timp, cu celule pentru păstrarea fasciculelor luminoase care vin. Ea transformă amintirile într-un text, eliberând mintea de nevoia de a săpa și de a căuta. Edward cel amintit este un astfel de text, iar Arnold de la început și căsătoria ei au fost înstăpânite prin multe scrieri, demult. Obligată acum să recitească aceste texte vechi, ea nu se poate abține să nu le rescrie. Le rescrie acum, cât de drastic poate, făcând tot posibilul să readucă o iluzie de amintire vie, pentru că narațiunea tradițională este complet moartă.

Tony & Susan, de Austin Wright , Ed. Litera, 2017, trad. Gabriel Stoian, col. „Buzz Books”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Lecturile anului 2018 de la Litera și Litera Mică

Anul literar 2018 începe la Editura Litera cu volumul cinci din celebra serie „Lupta mea” de Karl Ove Knausgård: „Mai sunt și zile cu ploaie”, iar Litera Mică își surprinde cititorii cu o ofertă foarte bogată de cărți cu subiecte din universul copilăriei și al adolescenței.

Cu ocazia Zilei Naționale a Norvegiei, Editura Litera declară 17 mai Ziua Literaturii Norvegiene

Marți, 17 mai, sărbătorim împreună cu iubitorii de carte: Ziua Literaturii Norvegiene și opera scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård!

Editura Litera la Gaudeamus 2016

Bestsellerurile momentului, colecții noi, cărți premiate și ecranizate își așteaptă cititorii la standul Editurii Litera de la Gaudeamus 2016.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu