• „Marile lucruri sunt întotdeauna mici” - proverb chinezesc

„Scriitori și cititori”

„Scriitori și cititori”

Nu știu ce anume m-a făcut să evit un an de zile Prietenul, de Sigrid Nunez, poate cuvintele „sinucidere”, „depresie”, „moarte”, din descriere? Deși tot acolo erau „prietenie”, „literar”, „dragoste”, care ar fi trebuit să le îmblânzească. Cert este că, odată ce-am început-o, n-am mai putut-o lăsa din mână, devenind repede una dintre plăcerile literare ale lui 2020. 

O carte despre doliu și depresie, da, dar și despre prietenie și iubire și, mai ales, despre literatură și cărți din diferite perspective: a scriitorului, a cititorului, a profesorului de literatură (sau, mai nou, de creative writing) și a editorului, literatura sub forma cărții și literatura sub forma catharsisului, literatura ca scop și literatura ca mijloc.

Este o carte lejeră, care se citește ușor și care reușește să rămână luminoasă în ciuda temelor întunecate enumerate pe coperta 4. Dintre multiplele fragmente și subiecte pe care le deschide, aș vrea să menționez aici (și, astfel, să vă fac, poate curioși s-o citiți), pe cel referitor la relația dintre scriitor și cititorii săi. Odată cu numeroasele platforme online (de la Goodreads, la grupurile de cititori de pe Facebook sau blogurile/vlogurile de cărți ș.a.) relația dintre scriitor și cititorii săi s-a schimbat în mod fundamental. Chiar și în urmă cu doar 10-20 de ani, succesul unei cărți era „măsurat” prin cronicile de carte din jurnale sau reviste de profil, rubrici semnate, de obicei, de critici literari sau jurnaliști cu studii filologice, și, evident, de cifrele de vânzări. Iar dacă un cititor voia să aducă la cunoștința autorului părerea sa despre carte o putea face doar printr-o scrisoare sau, eventual, la o lansare. Cititorii discutau mai mult între ei, în grupuri restrânse de prieteni sau în grupuri dedicate lecturii (cursuri și seminarii, cafenele literare, emisiuni specializate etc.)

Lucrurile sunt destul de diferite acum. Ca și în cazul oricărui alt subiect, și despre cărți poate discuta oricine, oricum, oricând. În ciuda unor viziuni pesimiste, se citește mai mult decât în orice alt moment, pentru că se publică mult mai mult și mai divers, iar noi suntem tot mai mulți. Este bună această „democratizare” a lecturii? Până la urmă oricine poate cumpăra orice carte și, din moment ce a dat bani pe ea și a și citit-o, își poate exprima părerea, ca despre orice alt produs, chiar dacă nu are la bază niște studii care să i-o susțină, nu? Trăim într-o societate de consum, iar produsele culturale sunt destinate tot consumului, chiar dacă asta schimbă în mod fundamental celebra dispută între „arta pentru artă” și „arta cu tendință” (cu alte cuvinte, între o artă ce rămâne fidelă scopului său fundamental, de a promova și exprima frumosul, și arta care încearcă să răspundă unor nevoi ale societății și individului). 

Este un fragment mai lung, însă cred că este destul de interesant ca să merite atenție. Sublinierile cu bold îmi aparțin, le-am făcut ca să atrag atenția asupra discuțiilor literare pe care le poate deschide fragmentul; cele cu italice sunt din carte, aparțin scriitorului pomenit în narațiune, sunt gândurile pe care i le atribuie naratoarea într-un fel de dialog imaginar pe care-l are cu el. 

 

Mă apuc să enumăr diversele tale motive de nemulțumire, care nu diferă prea mult de ce mi-e dat să aud zilnic de la alți profesori: că nici măcar studenții de la școlile de top nu fac diferența între o propoziție bună și una proastă, că nimeni din industria editorială nu mai pare să se sinchisească de cum se scrie, că literatura e pe moarte, cărțile sunt pe moarte, iar prestigiul scriitorului a decăzut într-atât încât e un mare mister de ce se apucă de scris orice neica nimeni, cu tot cu bunică-sa, în ideea că asta-i calea spre glorie. 

Îi spun că tu nu mai credeai că ficțiunea are vreun rost - în ziua de azi, când niciun roman, indiferent de cât de plin de idei ar fi sau cât de genial ar fi scris, nu poate avea vreun efect semnificativ asupra societății, când e imposibil până și să ne imaginăm ceva asemănător cu ceea ce-l făcuse pe Abraham Lincoln să-i spună lui Harriet Beecher Stowe, când se întâlniseră în 1862: Așadar dumneata ești mica autoare a cărții de la care a pornit acest mare război. 

Asta dacă Abraham Lincoln o fi spus într-adevăr așa ceva. 

Atunci îmi amintesc de interviu. 

Tare ciudat că am uitat de el, chiar și temporar. Interviul care, acum îmi dau seama, a fost probabil ultimul pe care l-ai dat, pentru numărul inaugural al unei reviste literare din Midwest. 

Interviul în care profețeai că va urma un val de sinucideri printre scriitori. 

Și când credeți că se va întâmpla asta?

Curând. 

Țin minte că mă mirasem că nu-mi pomeniseși de acel interviu, care poate că mi-ar fi scăpat total dacă nu mi l-ar fi trimis alt prieten. 

N-am pomenit de el din jenă. Mi-am dat seama mai târziu cum o să sune - melodramatic, plin de văicăreli. Aveam niște pahare la bord. 

Țin minte că intervievatorul pusese întrebarea obișnuită despre public, dacă scriai cu un anume tip de cititor în minte. La care tu te-ai pornit pe tema relației dintre scriitor și cititor și cât de mult se schimbase acea relație. Ca tânăr scriitor, ți se spusese: Niciodată să nu presupui că cititorul tău e mai puțin inteligent decât tine. Un sfat pe care ți l-ai asumat total. Scriai cu acel scriitor în minte, ai răspuns, cineva la fel de deștept - sau chiar mai deștept, de ce nu! - decât tine. Cineva care are curiozitate intelectuală, care e obișnuit să citească, care iubește cărțile la fel de mult ca tine. Care iubește ficțiunea. Apoi cu apariția internetului ți-a dat ocazia să te întâlnești cu reacțiile unor cititori adevărați, printre care ai descoperit cu bucurie câțiva care semănau, mai mult sau mai puțin, cu cititorul din mintea ta. Dar erau și alții - nu doar unul sau doi, ci destui dacă te apucai să-i numeri - care citiseră sau înțeleseseră greșit, uneori chiar total greșit, afirmațiile tale. Ceea ce era destul de deranjant când cititorul detestase cartea, dar asta nu era în niciun caz o regulă. Ca și alți scriitori, te-ai pomenit afurisit sau lăudat frecvent pentru niște lucruri care nu-ți trecuseră niciodată prin cap, pe care nu le exprimaseși și nici nu le-ai fi exprimat vreodată și care reprezentau, practic, opusul lucrurilor în care credeai cu adevărat. 

Toate astea te-au zdruncinat, ai zis. Pentru că, deși știai că ar trebui să te bucuri pentru fiecare exemplar vândut, că ar fi trebuit să fii recunoscător pentru orice cititor care ar fi putut, la urma urmei, să aleagă alte câteva milioane de cărți în loc de a ta, ți-era realmente dificil să te bucuri de cititorii care înțelegeau totul greșit, ai fi preferat ca astfel de cititori să-ți ignore cartea și să citească altceva

Dar n-a fost dintotdeauna așa?

Ba fără îndoială că da. Doar că pe vremuri, scriitorul nu era obligat să știe, problema nu era atât de strigătoare la cer. 

Dar atunci ce ne facem cu „Încrede-te în poveste, nu în povestitor” și cu criticii, a căror misiune e să salveze opera de scriitor?

Dar să știi că Lawrence nu s-a referit la „criticii” autoproclamați. Arată-mi și mie comentariul unui consumator care să fi salvat o carte de autorul ei. 

Mă rog, dă-mi voie să fac puțin pe avocatul diavolului: să zicem că inviți pe cineva la cină, îi pregătești o tocană de vită fantastică, omul o înfulecă și zice: Oau, mmm, asta-i cea mai bună tocană de miel din viața mea! Ei, și? Principalul nu e că i-a plăcut? 

A, vorbeam cumva despre cină? Păi, o să-ți zic o chestie: nu-mi convine deloc dacă eu scriu cuvântul vită și cineva alege să citească miel. Oamenii care vorbesc despre cărți de parc-ar fi niște obiecte ca oricare altele, ca mâncarea, sau niște produse ca aparatura electronică sau o pereche de pantofi, pe care le evaluăm după satisfacția consumatorului - tocmai aici e buba naibii, ai zis. Nici măcar studenții tăi, viitorii scriitori, nu păreau să judece vreodată o carte în funcție de adecvarea la intențiile autorului, ci-i interesa doar dacă era genul de carte pe gustul lor. Așa că dădeai peste lucrări cu afirmații de genul „Nu pot să-l sufăr pe Joyce, e foarte plin de el” sau „Nu înțeleg de ce ar trebui să citesc despre problemele albilor”. Și peste cronici ranchiunoase scrise de cititori, care sugerau că dacă o carte nu întărește părerile cu care pornește la drum cititorul - cu care se poate identifica, la care se poate raporta acesta -, atunci nici n-are rost ca autorul s-o scrie. Toate anecdotele amuzante, pe care oamenii le povestesc cu plăcere - membrul clubului de lectură care spune „Când citesc un roman, vreau să se moară în el”, obiecția adusă jurnalului Annei Frank cum că nu se întâmplă mare lucru, după care povestea se întrerupe brusc - pe tine nu te făceau să râzi. O, știai că se vor găsi mulți, inclusiv scriitori, care să te acuze de prețiozitate. Unii ar spune că, până la urmă, singura metodă sigură prin care artistul poate evalua eșecul propriei opere este dacă toată lumea „se prinde” ce vrea să spună. Dar adevărul e că omniprezența lecturii neglijente ajunsese să te oripileze până într-atât încât se întâmplase ceea ce fusese mereu inimaginabil pentru tine: nu-ți mai păsa dacă erai sau nu citit. Și chiar dacă știai că editorul te-ar fi scuipat în ochi pentru asta, erai tentat să-i dai dreptate celui care spusese că nicio carte cu adevărat bună nu putea avea mai mult de trei mii de cititori.

 

E o discuție deschisă, nu cred că e vorba de a găsi un răspuns corect, ci doar de a constata o transformare și de a ne-o păstra vie în minte. Eu cred că menirea artei e de a ne deschide perspective și posibilități noi, nu de a ne închide într-o lume pe care o vedem doar așa cum ne dorim. Asta înseamnă să fii dispus să înveți la orice vârstă și să nu presupui vreodată că le știi pe toate sau că știi mai bine decât alții. Însă cultura presupune (și) o educație.

Poți citi piesele lui Shakespeare fără să știi nimic de autor și de contextul operei sale („moartea autoruluI”, celebra formulă a criticului și teoreticianului literar Roland Barthes se referea chiar la o astfel de lectură, raportată exclusiv la textul pe care-l avem în față, în absența oricăror repere contextuale). Sau îl poți citi pe Shakespeare raportându-te la cărțile celor care i-au studiat opera (de la Jan Kott la Stephen Greenblatt sau Harold Bloom, pentru a menționa doar câțiva dintre cei mai cunoscuți exegeți ai operei sale). La fel, poți citi Hamnet, de Maggie O'Farell, o carte care e pe buzele tuturor de câteva luni încoace, un roman despre viața fiului lui Shakespeare, raportându-te doar la această poveste, sau poți încerca să afli mai multe despre Shakespeare, despre opera și viața sa și despre perioada în care a trăit, dacă astfel simți și vrei să completezi povestea. Și asta e valabil pentru orice autor și orice carte, este o opțiune a cititorului.

Personal, cred că trebuie să ne raportăm în primul rând la text, dar apoi ar trebui să mergem mai departe pentru contextualizare. Mai departe însemnând nu neapărat către critica literară, ci și către istorie sau studii culturale. Însă este o opțiune, nu o rețetă a cum e bine să citești o carte. Deși aș alege oricând „arta pentru artă” „artei cu tendință”, cred că e important să avem o cultură de masă, însă nu cred că toți oamenii care citesc cărți sunt deștepți sau că se deșteaptă făcând asta. Îmi place să cred că ne putem educa pe tot parcursul vieții, că putem să învățăm, dar știu că există și oameni care, fie că citesc sau nu cărți, nu vor să iasă din propria reprezentare a lumii care este făcută după chipul și asemănarea lor. Și cred că ăsta e un lucru trist. Însă viața, ca și cartea lui Sigrid Nunez, este făcută și din lucruri triste. Și cu toate astea nu încetează să fie frumoasă. La fel e și cu literatura. 

 

p.s.1. Pentru contextul editorial la care se referă cartea de față, o carte care are „3000 de cititori” înseamnă o carte care s-a vândut prost. Când vorbim de piața de carte americană, bestsellerurile se numără cu sutele de mii de exemplare (uneori milioane). Pentru piața de carte românească, o carte vândută în 3000 de exemplare este o carte care s-a vândut bine. Nu e chiar un bestseller, dar e o carte care ar merita să fie reeditată. Evident, aici se adaugă și timpul de care a avut nevoie ca să se vândă în 3000 de exemplare. Dacă e vorba de până într-un an, da, e o carte de succes. Dacă e vorba de 10 ani, nu mai e. Dar aici e deja altă cămăruță a bucătăriei editoriale, poate altă dată vorbim mai mult și despre cifre. 

p.s. 2. Aștept și primul cititor care va cere banii înapoi pentru o carte care nu i-a plăcut. Să vezi apoi strategii editoriale și planuri de vânzări impuse prin contract scriitorilor! 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Femeia din Orient Express” – un roman despre călătoria tinerei Agatha Christie spre Bagdad

Editura Nemira lansează Femeia din Orient Express, de Lindsay Jayne Ashford, în colecția Damen Tango.

„Hamnet”, de Maggie O’Farell (fragment în avanpremieră)

„Hamnet”, de Maggie O’Farell, este un portret plin de lumină al căsniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea.

2014 în cărți

Multă ficțiune, literatură română și cărți pentru copii. Cam ăsta a fost pentru mine 2014 în cărți. Am făcut o listă cu cele mai bune cărți de ficțiune și non-ficțiune citite în 2014, dar și cu cele care mi-au plăcut cel mai puțin.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Oana 09-04-2021 08:57

    Interesanta recomandare, big like pentru postare!

    Raspunde