• „Nimeni nu-ţi poate procura un sentiment de inferioritate fără consimţirea ta” - Eleonor Roosevelt

„Sala de bal”, de Anna Hope (fragment)

„Sala de bal”, de Anna Hope (fragment)

Apărut în toamna lui 2016, romanul Sala de bal al scriitoarei britanice Anna Hope se bucură de un binemeritat succes internațional. În Franța, unde a fost publicat de Gallimard, i s-a acordat în 2018 Grand Prix des Lectrices al revistei ELLE.

Pe fundalul verii caniculare a anului 1911, la sfârșitul epocii edwardiene, Sala de bal proiectează o poveste de iubire pe un tărâm potrivnic, bântuit de obsesii periculoase și drame tăinuite — azilul Sharston din Yorkshire, unde o mână de oameni are puterea de a decide cine poartă stigmatul nebuniei și cine îndeplinește criteriile normalității. 

Sala de bal urmărește în primul rând destinul Ellei Fay, o tânără lipsită de protecția și afecțiunea familiei, care, în urma unui incident la filatura unde lucrează în condiții extrem de aspre, e internată în azil. Aici îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, înregistrat cu diagnosticul de „depresiv melancolic”, după decesul fiicei sale, și aflat sub îngrijirea doctorului Charles Fuller, ale cărui idei și experimente precipită deznodământul dramatic al cărții. Anna Hope reușește să dea viața unei realități istorice puțin cunoscute într-un roman intens și subtil, care nu devine nici o clipă sentimental.

O fată sparge geamul halei sufocante în care lucrează, ca să lase lumina și aerul să pătrundă. Gestul ei, mai degrabă simbolic, are consecințe dramatice, disproporționate. În azilul în care e internată, femeile și bărbații au dreptul să se întâlnească doar vinerea, în somptuoasa sală de bal, unde valsează pe dalele lucioase ale pardoselii nesfârșite, în timp ce orchestra de pe scenă interpretează Strauss și Debussy. Anna Hope construiește o poveste neliniștitoare, spusă din trei puncte de vedere, ale celor trei personaje principale — Ella Fay, fata de condiție modestă, de o frumusețe și o putere de care nu e conștientă, John Mulligan, pacientul traumatizat de drama familiei lui, și, contrapus lor, Charles Fuller, medicul obsedat de eugenetică.

Sala de bal este un roman superb, o explorare fină, sfâșietoare și profundă a sentimentelor și dorințelor care supraviețuiesc până și în cele mai vitrege împrejurări.” (Sunday Express

„Anna Hope combină în mod fericit cercetarea istorică cu inteligența emoțională pentru a explora, cu delicatețe și intuiție profundă, tensiunile și încercările inerente condiției umane.” (New York Times

„O poveste de dragoste răscolitoare, plină de sensibilitate.” (Observer

Scriitoare și actriță, Anna Hope s-a născut în 1974 la Manchester. A studiat literatura engleză la Wadham College din Oxford, apoi a absolvit cursurile de actorie ale Royal Academy of Dramatic Art din Londra. După câțiva ani în care s-a făcut cunoscută mai ales pentru roluri din seriale și miniserii de televiziune (ShakespeaRe-Told, Dr Who, Coronation Street), a urmat un masterat de scriere creativă la Birkbeck College din Londra. Un timp a predat ea însăși scriere creativă la universități britanice. Romanul ei de debut, Wake, a fost publicat în 2014 de Doubleday în Marea Britanie și de Random House în SUA. Bestseller internațional, s-a bucurat de atenția criticii, fiind selectat pe lista scurtă la National Book Awards și pe lista lungă la Walter Scott Prize. Cel de-al doilea roman al scriitoarei, Sala de bal (The Ballroom; Humanitas Fiction, 2018), ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste zece țări, a apărut în toamna anului 2016. În prezent, Anna Hope se dedică exclusiv scrisului. 


Sala de bal, de Anna Hope (fragment) 

 

Ospiciul Sharston. 
Auzise de el. Încă din copilărie. Dacă făceai vreo prostie… ospiciul te aştepta. Era pentru ţicniţi. Și, totodată, azil pentru săraci. „Dacă te trimit la Sharston, nu mai ieşi de acolo”. 
Se ridică şi apucă de mână pe una dintre infirmiere, care tocmai trecea pe acolo. 
— Ascultaţi-mă. S-a făcut o greşeală. 
Femeia îşi trase mâna. 
— Taci din gură şi stai jos! 
— Ba nu! Nu m-aţi înţeles. S-a făcut o greşeală. Nu sunt nebună. Am spart o fereastră, atât. Nu sunt nebună.
— Micul dejun s-a terminat. Alinierea! 
Se auzi hârșâitul banchetelor împinse în spate. Zgomotele făcute de câteva sute de femei care se aliniau la uşă. Alte femei în uniformă îşi făcură apariţia şi rămaseră grupate în cadrul uşii. Una dintre ele, mai în vârstă, purta o bonetă ceva mai mică şi o insignă. Se uita în direcţia ei. Acum traversa sala și venea spre ea. Se făcuse o greşeală. În sfârșit îşi dăduseră seama. O cuprinse un tremur de uşurare. 
— Ella Fay? 
— Da. 
— Eu sunt infirmiera-şefă. Vino cu mine. 
Ella ieşi de după banchetă. 
— Noroc, îi ură Clem. 
Ella nu întoarse capul. Merse după infirmieră, ieşi pe coridor şi, când uşile se încuiară, genunchii i se înmuiară de parcă o lovise cineva pe la spate. Se sprijini cu mâna de perete ca să nu cadă. Infirmiera-şefă plescăi nemulţumită din limbă. 
— Eşti gata sau nu? Vino cu mine! 
— Plec de aici? 
Bărbia femeii zvâcni, ca şi cum i s-ar fi aşezat acolo o muscă pe care nu putea s-o izgonească. Nu mai avea nici o însemnătate acum. În scurtă vreme va fi afară. Avea doi şilingi cusuţi în tivul rochiei, şi, de această dată, voia să-i cheltuiască. Să facă ceea ce ar fi trebuit să facă ieri. Să ia trenul. Să plece departe, într-un loc unde pământul se sfârşea şi lăsa loc mării. 
Intrară pe o uşă, apoi pe încă una şi încă una… patru cu totul. De fiecare dată când ajungeau la o uşă, infirmiera cea tăcută o ţinea pe Ella de umeri cât timp şefa căuta printre chei. Ajunseră la o uşă obişnuită, dincolo de care se zărea holul de la intrare, inundat de verdeaţă. Văzu sute de plante şi mii de bucăţele de mozaic pe jos. O duseră pe lângă uşa de la intrare, într-o cameră unde aerul era înăbuşitor. Înăuntru se găseau două scaune, o masă, şi cam atât. 
Infirmiera o împinse pe un scaun, lăsă pe masă hârtiile pe care le adusese şi ieşi, lăsând-o singură. Aici ferestrele nu aveau zăbrele. Afară se vedea o alee cu pietriş. Uşa se deschise şi intră un bărbat. Fredona ceva. Avea părul blond, o mustaţă lungă, răsucită la capete, şi urechi clăpăuge, roz la vârf. Îi aruncă o privire scurtă Ellei, înainte să vină să se aşeze; avea ochi albaștri spălăciți. Întinse mâna şi trase hârtiile spre el. Scrise ceva şi citi mai departe. În tot acest răstimp nu încetă să fredoneze încet. 
Apoi ridică privirea. 
— Sunt doctorul Fuller. Vorbea rar, ca și când ar fi considerat-o surdă. Sunt unul dintre medicii de aici. Sarcina mea e să vă iau în primire. 
— Să mă luaţi în primire? 
— Da. 
Se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi pipăi vârfurile mustăţii cu degetele. Erau aşa de ascuţite, încât te-ai fi putut înţepa în ele. 
— Știi unde te afli? 
— Da. 
— Aha! făcu, aplecându-se uşor spre ea. Continuă. 
Vorbele îi ieşiră pe gură ca un torent. 
— Am spart o fereastră. La torcătorie. Ieri. Îmi pare rău de ce-am făcut. Am s-o plătesc. Dar nebună nu sunt. 
Bărbatul strânse din ochi şi o privi drept în faţă. Dădu scurt din cap, apoi se uită din nou la hârtii şi notă ceva. 
— Numele? 
Ea nu răspunse. 
Bărbatul plescăi din limbă. 
— Cum te cheamă? 
— Ella. Fay. 
— Mulţumesc. Ocupaţia? 
— Nu sunt nebună. 
— Ocupaţia, domnişoară Fay. 
— Torcătoare. 
— Și de câţi ani lucrezi ca torcătoare? 
— De când aveam doisprezece ani. 
Scrise ceva mai mult, scârţâind din stilou. 
— Și înainte de asta? În copilărie ai lucrat? 
— Da.
— De la ce vârstă?
— De când aveam opt ani. 
— Și ce făceai atunci? 
— Bobinaj. 
— Nu mai ţin minte… Ce-i asta? 
— Schimbam mosoarele când se umpleau. Înnodam capetele firelor… cam asta. 
Dădu din cap şi mai scrise ceva. 
— Eşti căsătorită, domnişoară Fay? 
— Nu. 
— Potrivit hârtiilor pe care le am aici, încă locuieşti împreună cu familia, corect? 
— Cu tata. Cu familia lui. Nu a mea. 
— Și mama? 
— A murit. 
Scrise iar, scârţ, scârţ, scârţ. 
— Și unde locuieşte tatăl dumitale? 
În cameră să lăsă tăcerea. Afară, norii alunecau grăbiţi pe cer, de parcă ştiau un loc mai bun de odihnă. Văzu casa în care locuia. Casa unde crescuse. Unde murise mama ei. O casă întunecată, în care nu se simţea niciodată în siguranţă. Tatăl ei, noua lui soţie, copiii lor. Și ea. Ca o bucată de ţesătură de prisos, care nu se potrivea nicăieri, dată mereu deoparte şi lăsată să se destrame. 
— Victoria Street, numărul 53. 
Doctorul dădu din cap, scrise ceva, apoi se ridică şi veni spre ea. Îi apucă încheietura cu degetele şi o strânse puţin. Cu cealaltă mână scoase un ceas de buzunar şi privi cadranul. 
— Limba. 
— Poftim? 
— Scoate limba, îi spuse pe un ton aspru. 
O privi cu atenţie, apoi se duse de cealaltă parte a mesei şi mai scrise ceva. Ella văzu literele cum se deşiră din stiloul lui, mărșăluind de la stânga la dreapta asemenea unui şir de furnici pe care le urmărise odată, într-o după-amiază dogoritoare, pe când traversa aleea ce dădea în Victoria Street. Ea era mică pe atunci și stătea cu spatele sprijinit de o piatră fierbinte. În casă se auzea vocea hârâită a tatălui ei, apoi zgomotul surd al pumnului izbind carnea, iar şi iar. Plânsetul mamei – un sunet grav, animalic. Ea stătea cu ochii la furnici. Păreau să ştie exact încotro se îndreaptă. Se întrebase ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua după ele. Unde ar ajunge? 
— Aici scrie, domnişoară Fay, că ieri-dimineaţă ai spart o fereastră la fabrica unde lucrezi. Doctorul o privea din nou acum, de astă dată cu atenţie sporită. 
— Asta nu înseamnă că sunt nebună. 
— Negi c-ai făcut aşa ceva? 
— Am… 
Cum să-i explice? Cum să-i vorbească despre ceea ce văzuse – femei, şi maşini, şi ferestre prin care nu se zărea nimic. În clipele acelea îi fusese aşa de limpede, dar acum, în faţa bărbatului ăsta, îşi dădea seama că totul se învălmăşise în mintea ei. Scutură din cap şi mormăi: 
— N-am stricat nimic. Doar geamul l-am spart, şi am să-l plătesc. Le-am mai spus. Am să găsesc o cale. 
Doctorul se aplecă şi scrise iar în carnet. 
— Nu sunt nebună, repetă, de astă dată ceva mai tare. Nu ca femeile acelea din sală, în orice caz. 
El continua să scrie. 
Camera se strânse în jurul ei şi se întunecă. Pulsa. Îşi simţea faţa fierbinte. Obrajii îi ardeau. 
— Ce scrieţi? 
Doctorul nu-i dădu nici o atenţie. 
— Ce scrieţi? ridică vocea. 
Însă doctorul nu o luă nici acum în seamă. Nu se auzea decât scârţâitul peniţei pe hârtie. Mobila, grea şi tăcută, era cu ochii pe ea. 
Izbi cu palma în masă chiar în faţa lui. Când văzu că nu ridică privirea izbi din nou, se ridică în picioare şi plesni cu palma în mijlocul hârtiilor, iar stiloul căzu pe jos cu un ţăcănit. Mâna doctorului se mânji de cerneală. Se dădu înapoi, lipindu-se de spătar. Apucă un clopoţel şi sună. Două infirmiere apărură pe loc, ca şi cum aşteptaseră în faţa uşii să fie chemate.
— Din câte se pare, domnişoara Fay are un acces de violenţă. Vă rog s-o duceţi jos. Vom termina evaluarea când se va calma. 
Infirmierele o înşfăcară, dar ea reuşi să o muşte pe una de braţ şi să se elibereze. Apoi… uşa, descuiată, goana de-a lungul holului central, peste florile negre. Uşa grea de la intrare, de asemenea neîncuiată, ea afară pe trepte, aerul proaspăt izbind-o în față, gura deschisă, gata să-l soarbă, să-l tragă adânc în piept, pașii ei grăbiți să traverseze aleea cu pietriş. Șuier de fluiere, ascuţit şi pătrunzător. O infirmieră îndreptându-se spre ea. O întoarcere la stânga, spre celălalt capăt al clădirii. Și iar numai clădiri, și ea îndepărtându-se de ele, luând-o prin iarbă. Un teren de crichet. Copaci înalţi. Plămânii arzându-i pieptul. În partea asta doar câmpuri, cafenii şi noroioase, întinzându-se până în zare, turme de oi şi un drumeag în faţa ei. Vârful unei movile. Doi bărbaţi stând într-o groapă. Unul din ei fluturându-și braţele, strigând. Ea întorcând capul, pentru a vedea infirmierele alergând în urma ei, apropiindu-se. O nouă schimbare de direcție pentru a scăpa de ele, picioarele alunecând pe noroi, o gleznă răsucită, şi prăbuşirea ei cu faţa în jos, urmată de rostogolirea la vale. 
Biciuirea aprigă a noroiului. Imagini în roşu şi negru. O umezeală fierbinte prelingându-i-se între picioare. 
Deasupra ei, o faţă negricioasă de bărbat, cu mâna întinsă, cu palma în sus. 
— Ai păţit ceva? 
Oameni în jur. Toți adunați deasupra ei. Ea în patru labe, scuipând pământul negru din gură. Brațele ei, înhățate și răsucite la spate. O durere sfâşietoare, în vreme ce oameni pe care nu îi putea vedea o trăgeau în sus şi o ridicau în picioare. 
Același bărbat negricios stând acolo, privind-o. Mai de la distanță. Cu o expresie de compasiune, ai fi zis. 
N-avea nevoie de mila nimănui. 
— Ce-i? ţipă, uitându-se la el. Ce te holbezi aşa?

 

Sala de bal, de Anna Hope, Ed. Humanitas Fiction, 2018, trad. Irina Bojin, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

„Băieții străzii”, de Pier Paolo Pasolini (fragment în avanpremieră)

Cenzurat, criticat de specialiști și blamat de publicul larg la apariția sa, „Băieții străzii” de Pier Paolo Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale.

Suntem cu adevărat liberi? despre „Vegetariana”, de Han Khang

Deși incomodă și tulburătoare, „Vegetariana” este o carte ce merită citită. Se citește repede, dar asta nu înseamnă că se citește ușor.

Annie Ernaux, laureata Nobelului literar din acest an, două romane în pregătire în colecția Anansi. World Fiction

Trei dintre romanele lui Annie Ernaux, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2022, se află în pregătire la Editura Pandora M, în cadrul îndrăgitei colecții „Anansi. World Fiction”, coordonată de scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu