• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

Romanul Caterinei sau despre cum pionul devine regină, despre „Regina diavolului”, de Jeanne Kalogridis

Romanul Caterinei sau despre cum pionul devine regină, despre „Regina diavolului”, de Jeanne Kalogridis

Roman istoric și de atmosferă foarte bine documentat, care reînvie multe dintre lucrurile uitate despre lungul Ev Mediu european (cum ar fi importanța culorilor, a materialelor sau a parfumurilor și rolul lor în identificarea statutului social al unui individ, lipsa intimității sau moravurile sexuale aflate în contradicție flagrantă cu morala creștină oficială), Regina diavolului de Jeanne Kalogridis face portretul uneia dintre figurile controversate și întunecate ale istoriei, dar pe care încearcă s-o redea în tonuri mai calde decât cele pe care i le-au hărăzit contemporanii și posteritatea. Pe măsură ce citeam romanul, evoluția Caterinei de Medici la curtea Franței, parcursul ei politic într-o lume dominată de bărbați, mi-a adus aminte de ascensiunea altui „personaj” care m-a fascinat: nașterea reginei în jocul de șah european.

 

Nașterea reginei

Venind din India și preluat de arabi, jocul de șah a ajuns pe meleaguri europene în jurul anului 1000. De-a lungul a cinci secole a evoluat încontinuu, adaptându-se noilor norme culturale europene, timp în care piesele, regulile și culorile s-au schimbat, ajungând, pe la sfârșitul sec. XV-începutul sec. XVI, în forma pe care o știm azi. Dintre toate transformările suferite, cea mai importantă a fost cea a nașterii reginei. Inițial, jocul indian și cel arab nu aveau nici un element feminin pe tablă și era conceput mai degrabă ca o confruntare între două armate. Însă, pe tărâm european, piesele au ajuns să fie concepute mai mult ca o curte regală decât ca o armată. Așa se face că, treptat, locul vizirului arab (ministrul sau generalul indian) a fost luat de o... regină.

Explicațiile sunt variate, mergând de la cele etimologice (arabul firz, desemnând vizirul, a devenit fercia, fierce, apoi vierge,  „fecioară”, ceea ce l-a apropiat de elementul feminin cel mai puternic din cultura europeană creștină, Fecioara Maria), la cele culturale (avântul feminismului și „revoluția psihologică” a sec. XII, care a dat naștere, pe de o parte, cultului Fecioarei Maria și, pe de alta, unui nou tip de iubire, cortezia sau fin` amors; de asemenea influența romanelor curtenești nu este de neglijat).

Apărută pe tabla de șah undeva între sfârșitul sec. XII și prima jumătate a sec. XIII și având posibilități limitate de deplasare, până la finalul sec. XV regina devine piesa cea mai mobilă și cea mai puternică de pe eșichier (se poate deplasa în toate direcțiile, fără a avea un număr limitat de căsuțe pe care să le străbată la o mișcare), precum și cea care, la început, este așezată pe câmpul de culoarea sa (Regina regit colorem). Puternică, dar în continuare vulnerabilă, întrucât poate fi capturată (spre deosebire de rege care, deși e aproape neputincios și trebuie mereu să fie protejat, rămâne piesa cea mai importantă, cea care nu poate fi capturată), ascensiunea reginei pe tabla de șah dă naștere unui paradox greu de trecut cu vederea într-o epocă prin excelență dominată de bărbați: într-un joc, în esență masculin, piesa cea mai importantă e de genul feminin.

 

O inteligență neobișnuită pentru un bărbat și nemaiîntâlnită la o femeie

Născută pe 13 aprilie 1519, într-o vreme de mari tulburări politice și metamorfoze sociale, Caterina de Medici era menită, încă de la naștere, să domnească. Nepoată a marelui Lorenzo de Medici, ea era singura moștenitoare directă a familiei de bancheri. Însă mișcările politice de pe tabla de șah a istoriei au făcut ca destinul său să se împlinească pe alte meleaguri decât cele natale. Căsătorită cu Henric, cel de-al doilea fiu al regelui Franței, Francisc I, Caterina a ajuns, în cele  din urmă, regina acestei țări, rămânând pentru posteritate drept una dintre cele mai malefice femei-conducător, mai ales pentru presupusa contribuție la unul dintre cele mai sângeroase evemimente din istoria Franței, masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu.

Doamna Șerpoaică, Regina Neagră, Văduva neagră, Florentina machiavelică sau Regina diavolului, Caterina era o femeie cu prea multă putere într-o lumea a bărbaților. Același context istoric care a dus la nașterea reginei pe tabla de șah i-a permis Caterinei să-și exercite puterea în calitatea sa de regină, însă, cum vechile obiceiuri mor greu, puterea pe care o avea i-a neliniștit pe contemporani care nu o vedeau deloc cu ochi buni. De aici și până la condamnarea și diabolizarea ei nu mai era decât un pas. Având o lungă tradiție în spate (și o dublă moștenire: greco-romană și iudeo-creștină), natura demonică intrinsecă elementului feminin era departe de a fi fost depășită. Ca funcție socială, regina era necesară; regina învestită cu putere oficială de decizie era însă o idee revoltătoare.

Diabolizarea Caterinei a fost accentuată și de pasiunea pentru astrologie și magie, de credința în puterea talismanelor și a superstițiilor, precum și de faptul că s-a înconjurat de oameni cu o faimă întunecată precum magicianul Cosimo Ruggieri sau astrologul Michel de Nostredame (Nostradamus).

Educația florentină, precum și moștenirea familiei, au înzestrat-o cu o inteligență aparte, cunoștințele ei mergând de matematică, arhitectură sau astronomie, combinată cu un gust estetic desăvârșit, calități ce au avut darul să-l cucerească pe socrul său, Francisc I, și care au cântărit mult în lunga perioadă când ea nu a putut să dea Franței moștenitorii mult doriți și în care toată lumea considera căsnicia ei o mezalianță.

Puternică, inteligentă, străină (beneficiind de faima rea a italienilor, de cunoscuți ucigași și trădători), și, pe deasupra, lipsită de frumusețea rivalei sale Diane de Poitiers, regină regentă într-una dintre perioadele cele mai sângeroase ale Franței... motivele diabolizării sale sunt destul de evidente.  

 

Pionul care devine regină

Surpriza pe care mi-a oferit-o romanul lui Jeanne Kalogridis este cea de-a fi descoperit, pe măsură ce citeam, un alt personaj decât cel la care mă așteptasem pornind de la titlu. Urmând, în linii mari istoria oficială, autoarea americană face o biografie literară a Caterinei de Medicis, căutând să ofere, în același timp, și niște explicații care să facă acțiunile sale dacă nu justificabile, măcar de înțeles. La fel ca și în Eu, Mona Lisa, care mi s-a părut că încerca, într-un mod subtil, să descifreze surâsul enigmaticei florentine, am simțit în spatele rândurilor din Regina diavolului o încercare a scriitoarei de „umanizare”, de „apropiere” a unui personaj istoric negativ prin oferirea unor motivații pe care istoria, în general, nu le consemnează: iubirea și dragostea de mamă.

Într-o lume guvernată de jocurile politice ale bărbaților, Caterina este pionul care vrea să-și controleze destinul, iar inteligența ei și conjunctura istorică i-o permit, într-o oarecare măsură. Pusă pe planul secund în timpul vieții soțului său, adevăratele sale talente politice și diplomatice încep să iasă la iveală odată cu momentul în care devine văduvă. Încă din prima zi eclipsată de rivala sa Diane de Poitiers, cea care, conform codului culorilor de pe tabla de șah (Regina regit colorem) este adevărata regină, întrucât, chiar din ziua cununiei lor, Henric își potrivește culoarea hainelor în funcție de cea a rochiilor ei, Caterina alege să nu joace rolul de soție înșelată și de victimă.

Urmând o tradiție inițiată de tatăl său, Henric nu încearcă să-și ascundă iubirea pentru amanta sa și nici faptul că aceasta este consilierul său cel mai de vază. Deși măcinată de gelozie, micuța florentină nu numai că acceptă situația, dar reușește chiar să-și facă din Diana un aliat, scandalizând și mai mult curtea. La început simplu pion în strategiile puternicilor epocii (în alianța dintre unchiul său, papa Clement al VII-lea, și regele Franței, Francisc I), Caterina reușește, prin răbdare și tenacitate să străbată toate căsuțele eșichierului pentru ca, odată ajunsă la ultima, să-și câștige rolul pe care trebuia să-l aibă de drept: cel de regină.

Regină (1547-1559), regină-regentă (1560-1574) și regină-mamă (1574-1589), Caterina și-a petrecut mai mult de jumătate din viață îndeplinind, în diferite moduri, acest rol. Luând frâiele puterii pentru a-și hotârî singură destinul, descoperă, însă, în cele din urmă, că nimeni nu poate controla toate ițele încurcate ale destinului. Iar cel care încearcă să-și impună voința asupra lumii se trezește într-un rol pe care niciodată nu l-ar fi dorit: cel al manipulatorului manipulat.

Finalul romanului și analogia cu jocul de șah mi-a adus în minte un sonet al lui Jorge Luis Borges, intitulat chiar Șah II, și care mi se pare a ilustra cel mai bine acest caracter iluzoriu al puterii și al dorinței de control. Am ales să reproduc în final atât traducerea în română a sonetului, cât și varianta originală, pentru că fiecare limbă are farmecul său.

Blând rege, cal focos, încrâncenată / Regină, turn direct, pion viclean, / Pe negrul și-albul drumului în van / La pândă stau și poartă luptă-armată. // Nu știu că mâna dinainte care / Așază piesa le-a fixat destinul, / Nu știu c-a lor voință, ferm, hainul / Timp subjugat-a. Vană așteptare. // La fel și jucătorul muritor e. / (Sentința-i a poetului Omar); / Tăblia-i alta; noapte e, ba-i zi. // Pe om, de-l mișcă zeul, jucător e. / Ce zeu pe zeu îl mișcă în zadar, /Stârnind și timp și vis și agonii? (Jorge Luis Borges, Poezii, Ed. Polirom, 2005, pp. 73-74, Șah, II, trad. Andrei Ionescu)

Tenue rey, sesgo alfil, encarnizada / reina, torre directa y peón ladino / sobre lo negro y blanco del camino / buscan y libran su batalla armada. // No saben que la mano señalada /del jugador gobierna su destino, / no saben que un rigor adamantino / sujeta su albedrío y su jornada. // También el jugador es prisionero /(la sentencia es de Omar) de otro tablero /de negras noches y blancos días. // Dios mueve al jugador, y éste, la pieza. /¿Qué Dios detrás de Dios la trama empieza / de polvo y tiempo y sueño y agonías? (Jorge Luis Borges, Ajedrez II)


Regina diavolului: roman despre Caterina de Medici, de Jeanne Kalogridis, Ed. Humanitas Fiction, 2013, trad. Anca Dan, col. „Raftul Denisei”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 21 noiembrie 2013)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Iubiri imposibile, despre „Pan. Victoria”, Knut Hamsun

Am citit cu dificultate cele două microromane ale lui Knut Hamsun. M-a obosit destul de tare stilul scriitorului norvegian și lirismul lui dus la extrem. E posibil să am eu o problemă cu scriitorii nordici, nu e prima oară când constat în literatura nordică o anumită sensibilitate care-mi e întru totul străină și cu care nu rezonez mai deloc.

Curiozitatea care n-a omorât pisica – „Întrebări mari de la cei mici... la care răspund niște oameni foarte importanți”, ed. Gemma Elwin Harris

Volumul constituie o lectură fascinantă atât pentru puștii între patru și doisprezece ani care au trimis întrebările, cât și pentru adulții din viața lor.

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy (fragment în avanpremieră)

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy, este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult „Marele Gatsby”, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu