• „Dragostea este misterul dintre doi oameni, nu asemănarea dintre ei” - John Fowles

„Vânătorul”, de Richard Stark (fragment)

„Vânătorul”, de Richard Stark (fragment)

Richard Stark reconstruiește cu realism atmosfera anilor șaizeci, concentrându-se asupra felului în care funcționau organizațiile criminale și a legăturii acestora cu rețelele de prostituție.

Vânătorul spune povestea lui Parker, un infractor pentru care niciun jaf nu mai pare o misiune imposibilă. Dar atunci când se asociază cu alți patru jefuitori pentru a sustrage banii dintr-o tranzacție cu arme, este trădat și e pe punctul de a-și pierde viața. Pe când ceilalți îl cred mort, Parker își construiește metodic planul de răzbunare, principala lui țintă fiind unul dintre membrii celei mai mari organizații criminale din New York. Dar va putea un singur om să țină piept unui întreg sistem criminal? Urmarea este o vânătoare sângeroasă în care Parker nu ezită să ucidă și să își pună viața în pericol.

 

Vânătorul, de Richard Stark (fragment)

 

Linia de metrou avea capătul la intersecția dintre Rockaway Parkway cu Glenwood Road, în Canarsie. Parker o întrebă pe femeia în vârstă de la ghișeul de schimbat banii în mărunțiș pe unde s-o ia. Farragut Road era la un cvartal distanță, pe dreapta. 
Serviciul de Închirieri Mașini Rockaway era o mică baracă, așezată pe un teren dintre două case. Terenul era nisipos și plin de buruieni, iar pe el se aflau parcate trei taxiuri Checker cam vechi, vopsite în alb. Baraca era mică și fusese construită din scânduri subțiri de culoare albă, iar în partea din față avea o fereastră mare. 
Înăuntru, dispecerul era înconjurat de un grilaj de protecție. Lângă peretele celălalt se afla o canapea murdară și o ușă închisă care dădea în încăperea din spate. 
Parker se aplecă peste grilajul care-i venea până la piept și zise: 
— Îl caut pe Arthur Stegman. 
Dispecerul lăsă deoparte ziarul Daily News pe care-l citea și răspunse: 
— Lipsește momentan. Poate vă pot ajuta eu. 
— Nu poți. Unde-l găsesc? 
— Nu știu sigur. Dacă-mi lăsați… 
— Dă-ți cu presupusul! 
— Poftim?
— Despre locul în care ar putea fi. Dă-ți cu presupusul! 
Dispecerul se încruntă. 
— Ia stai puțin, prietene, vrei să… 
— E acasă? 
Dispecerul își mușcă obrazul câteva clipe, după care răspunse: 
— De ce nu te duci să-l întrebi? Apoi își ridică din nou ziarul. 
— Bucuros, spuse Parker. Unde stă? 
— Nu dăm această informație, replică dispecerul întorcându-se cu scaunul și îndreptându-și atenția spre ziar. 
Parker bătu cu degetul în marginea grilajului. 
— Faci o greșeală, băiete. Sidney a-ntins-o. 
Dispecerul ridică privirea spre el încruntându-se. 
— Ce-nseamnă asta? 
— Pentru tine nimic. Pentru Stegman, multe. 
Dispecerul se încruntă și mai tare analizând situaţia, după care dădu din cap. 
— Nu. Dacă Art ar fi vrut să se vadă cu tine, ți-ar fi zis unde-l găsești. 
— Chiar aici. 
— Pentru asta n-ai nevoie decât de o carte de telefoane. Nu, mulţumesc. 
Bărbatul se întoarse la ziarul lui. Parker scutură furios din cap și se îndreptă cu pași mari spre ușa din spate. În urma lui, dispecerul sări de pe scaun strigând ceva, dar Parker îl ignoră. Trânti ușa de perete și intră. 
Șase bărbați stăteau la o masă și jucau pocher cu șapte cărți. Ridicară ochii spre el, iar bărbatul spuse: 
— Îl caut pe Stegman.
Un tip rumen la față, cu pălăria dată mult pe spate îl luă la rost: 
— Pe tine cine dracu’ te-a invitat aici? 
Un altul în uniformă de polițist sări și el: 
— Dispari! 
În acel moment intră dispecerul și-i zise tipului rumen la față: 
— Nu înțelege când îi spune omul că nu. Întinse mâna spre Parker. 
— Hai, boschetarule! Ajunge! 
Parker îi dădu mâna la o parte cu o izbitură și-i administră o lovitură de genunchi. Dispecerul icni lăsându-și capul pe umărul lui Parker. Acesta făcu un pas în lături ignorându-l pe bărbat și-l lăsă să cadă pe jumătate ghemuit lângă perete. 
— Încă nu mi-aţi spus unde-l găsesc pe Stegman. 
Insul în uniformă de polițist trânti cărțile pe masă și se ridică în picioare. 
— Asta se numește atac, zise el. 
— Willy o să semneze plângerea. Nu-ți face griji, Ben! replică tipul rumen la față. 
Un alt jucător, un bărbat înalt cu chipul aspru, îmbrăcat cu o cămașă albă, fără cravată, intră și el în discuție: 
— Păsărica asta mi se pare genul care nu prea stă să fie prinsă. Tu ce crezi, Ben? 
— Poate c-ar trebui să m-ajuți, Sal, spuse polițistul. 
Parker dădu dezaprobator din cap. 
— Credeţi-mă, nu vreți să vă puneţi cu mine. Am un mesaj pentru Stegman. 
— Stați așa! zise tipul rumen la față. 
Ben și Sal rămaseră la locurile lor. 
— Ce mesaj?
— Tu ești Stegman? 
— O să-i spun când îl văd. 
— Da, tu ești Stegman, cu siguranță. Am venit să-ți spun că Sidney a-ntins-o. 
Stegman se aplecă în față pe scaun. 
— Poftim? 
— M-ai auzit bine. A fugit cu mia de dolari. Nici măcar nu s-a dus la femeie. 
— Ești nebun! Sidney n-ar îndrăzni să… 
Se opri, le aruncă o privire celorlalți jucători și se ridică în picioare. 
— Scoateți-mă din joc! Tu vino cu mine, o să discutăm afară! 
— Și cum rămâne cu atacul? îl întrebă polițistul. 
Stegman schiță un gest nervos. 
— Dă-o dracului! Întoarceți-vă la jocul vostru! 
— Și dacă Willy vrea să semneze o plângere? 
— Nu vrea. Nu-i așa, Willy? 
Willy, care se ridicase în picioare între timp, încă pământiu la față, răspunse: 
— Nu. Nu vreau decât o revanșă. 
Stegman scutură din cap. 
— După orele de program, Willy. Tu, hai cu mine! îi zise el lui Parker. 
Acesta îl urmă în biroul din față, unde Stegman intră după grilajul de protecție și luă o cheie de pe panoul de pe perete. 
— Iau Chrysler-ul, Willy, strigă el din ușa încăperii din spate. Mă duc pe plajă. O să fiu plecat douăzeci de minute. 
— Douăzeci de minute, bine. 
Willy veni la ușă și se uită la Parker.
— Îmi termin programul la șase, spuse el. 
Parker îi întoarse spatele și ieși din baracă urmându-l pe Stegman. Acesta arătă spre o limuzină Chrysler neagră cu nouă locuri. 
— O luăm pe aia. Nu putem sta de vorbă la birou. N-avem intimitate. Tipii de-acolo nu știu nimic despre treaba asta. 
Se urcară în limuzină și Stegman o scoase în stradă ocolind baraca. Uitându-se prin geamul din spate al mașinii, Parker îl văzu pe polițist în cadrul ușii, încruntând din sprâncene. 
Stegman ajunse la intersecţia cu Rockaway Parkway și o coti la stânga. 
— Poți să începi să vorbești când vrei, spuse el. 
Parker arătă spre stația de emisie-recepție de sub bordul mașinii. 
— Dacă nu te întorci în douăzeci de minute, te caută dispecerul, nu? 
— Și dacă nu răspund, ia legătura cu toate celelalte mașini ale mele. Cum se face că știi de Sidney? 
— Eram cu femeia, Lynn Parker. 
Stegman îi aruncă o privire scurtă, după care își îndreptă iar ochii spre drum. 
— Știi multe. Cum se face că nu te recunosc? 
— Tocmai am ajuns în oraș. Ai grijă cum conduci, sunt mulți copii pe stradă! 
— Știu să conduc. 
— Poate-ar fi mai bine să așteptăm până ajungem pe plajă. 
Stegman ridică din umeri. Merseră cale de nouă cvartale pe Rockaway Parkway, după care printr-un pasaj subteran pe sub Belt Parkway și apoi se întoarseră pe un sens giratoriu spre cheiul lat pavat cu piatră cubică ce dădea în Jamaica Bay. La capătul acestuia se găseau câteva clădiri ce păreau să aparțină de Administrația Parcurilor din New York. Restul era ocupat de spații de parcare, câțiva copaci piperniciți, iar de jur împrejur se aflau trotuare din beton cu balustrade și bănci. 
Stegman opri în parcarea aproape goală. 
— Golful e poluat, zise el. Nu se înoată aici. Vine puștimea seara să se giugiulească, atâta tot.
Se răsuci în scaun întorcându-se cu fața la Parker și-l întrebă: 
— Care-i treaba cu Sidney? N-ar îndrăzni să fugă cu banii. 
— Nici n-a făcut-o. 
Parker scoase plicul cu bani din buzunar și-l puse pe bordul mașinii. 
— Banii sunt la mine. 
Stegman întinse mâna spre butonul de pornire al stației. 
— Ce dracu e asta? Ce vrei să faci? 
— Pune mâna pe butonul ăla și ți-o rup! zise Parker. 
Stegman își trase mâna. 
Parker dădu aprobator din cap. 
— Îl caut pe Mal Resnick, iar tu o să-mi spui unde e. 
— Nu. Chiar dacă aș ști, tot nu ți-aș spune. 
— Ba o să-mi spui. Vreau să-i zic că nu mai trebuie s-o plătească. 
— De ce nu? 
— E moartă. La fel și fătălăul tău gras. Poți să mori și tu dacă vrei. 
Stegman își trecu limba peste buze. Își întoarse capul făcând semn cu el spre clădirile scunde de piatră de la capătul cheiului.
— Sunt oameni acolo. Nu trebuie decât să strig. 
— N-ai mai apuca. Tragi aer adânc în piept și ești mort. Deschizi gura să strigi și ești mort. 
Stegman se uită la el. 
— Nu văd niciun pistol. Nu văd niciun fel de armă. 
Parker ridică mâinile. 
— Ba am chiar două. Sunt tot ce-mi trebuie. 
— Ți-ai pierdut mințile! E ziua-n amiaza mare. Stăm într-o mașină pe locurile din față. O să ne vadă lumea bătându-ne… 
— N-o să fie nicio bătaie, Stegman. O dată dacă pun mâna pe tine, ești mort. Uită-te la mine! Știi că nu merg la cacialma. 
Stegman îl privi în ochi, iar Parker așteptă. Cel dintâi clipi și se uită la stație, la care Parker îi zise: 
— N-ai atât de mult timp. Mai sunt zece minute până să înceapă să te caute. O să mori în cinci dacă nu-mi spui unde e Mal. 
— Nu știu unde e. Ăsta e adevărul. Te cred, ești suficient de nebun să încerci să mă omori, dar adevărul rămâne același. Nu știu unde e. 
— Ai primit banii ăia de la el. 
— Am un cont la o bancă din apropierea biroului. Pe Rockaway Parkway. În el sunt o sută de dolari ca să nu fie închis. În fiecare lună, Mal depune o mie o sută de dolari, după care eu scriu un cec și-i scot. Îmi țin o sută pentru mine și trimit o mie femeii. Cu alt curier în fiecare lună, așa cum a vrut el. 
Parker își supse obrajii. 
— Se teme de femeia aia, zise Stegman. Mie așa mi se pare. 
— Sigur ți-a spus cum să iei legătura cu el.
— Nu. Mi-a zis doar că ne mai vedem noi. 
Stegman oftă adânc și dădu din cap. 
— Nu știu nimic despre treaba asta, dom’le. Nu știu cine ești, n-o cunosc nici pe femeia aia și habar n-am pentru ce sunt banii ăștia. Mal și cu mine eram cândva tovarăși, înainte să se ducă în California. A apărut acum trei luni și-a zis să-i fac o favoare. Eu m-aleg c-o sută pe lună, fără probleme, fără poliție, fără nimic. Așa că i-am făcut favoarea, ce naiba! Dacă aș ști unde e, ți-aș spune. Și acum apari tu și-mi zici că mă omori. Chiar așa de prieten cu Mal nu sunt. Dacă aș ști unde e, ți-aș spune. Sincer. Dacă voia să m-aranjeze, să vină unul care să mă omoare, atunci ar fi trebuit să-și aleagă pe altcineva. Ar fi trebuit să-mi spună că s-ar putea întâmpla așa ceva. Crezi c-aș mai fi mers cu mașina cu tine? 
Parker ridică din umeri. 
— Bine, fie. 
— Am să-ți spun totuși ceva. E în New York, din câte știu. 
— De unde știi? 
— El mi-a zis. Atunci când a venit să-mi ceară mica favoare. L-am întrebat cum îi place în Vest și mi-a zis că s-a săturat de stat acolo. De acum înainte avea să stea în orașul cel mare. Cică-l ajunsese singurătatea. 
— Și deci pe unde ar putea fi? Îl cunoști de multă vreme. Unde s-ar duce? 
— Habar n-am. A fost plecat mult timp. 
— Ai putea să te interesezi. 
— Aș putea spune c-o să mă interesez, după care aș scăpa de tine din mașină și mi-aș vedea de treburile mele. Și le-aș spune șoferilor mei să te calce în picioare dacă te mai văd.
Bărbatul ridică din umeri. 
— Ești conștient și tu de asta. 
Parker dădu din cap. 
— Dau eu de el cumva. Dacă-l vrei pe Sidney, trimite pe cineva acasă la Lynn Parker. L-am încuiat în dormitor. 
— Parcă ziceai că e mort. 
— Nu e. 
— E și femeia acolo? 
— Nu. Ea e la morgă. Bun, hai să ne-ntoarcem! Poți să mă lași la metrou. 
— Sigur. 
Stegman se opri la semafor și dădu dezaprobator din cap. 
— O să mă-nvăț minte. Gata cu favorurile! 
— Te-ai descurcat bine până acum. 
Stegman se întoarse spre el. 
— Cum adică până acum? 
— Dacă se întâmplă să dai de Mal pe undeva, nu vrei să-i pomenești de mine. 
— Nu-ți face griji, prietene! Gata cu favorurile!


Vânătorul, de Richard Stark, Ed. Paladin, 2016, trad. Loredana Frăţilă-Cristescu, col. „Paladin BLACK Pocket”

© foto Richard Stark



Articole asemănătoare

Romanul Caterinei sau despre cum pionul devine regină, despre „Regina diavolului”, de Jeanne Kalogridis

Roman istoric și de atmosferă foarte bine documentat, care reînvie multe dintre lucrurile uitate despre lungul Ev Mediu european Regina diavolului de Jeanne Kalogridis face portretul uneia dintre figurile controversate și întunecate ale istoriei, dar pe care încearcă s-o redea în tonuri mai calde decât cele pe care i le-au hărăzit contemporanii și posteritatea.

Abaterea necesară – „Clinamen: Cum a început Renașterea”, de Stephen Greenblatt

O carte pe care orice cititor pasionat ar trebui s-o citească pentru că, dincolo de excursul istoric deosebit de interesant, Stephen Greenblatt vorbește, de fapt, despre aceeași mare pasiune care ne consumă pe toți, iubirea pentru cărți, dar și despre felul în care o poveste spusă frumos poate schimba lumea.

O nouă serie de autor Agatha Christie la Editura Litera

Cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor va putea fi citit într-o nouă serie de autor marca Litera. A treia fată, Cei patru mari și Ultimele cazuri ale lui Miss Marple sunt primele trei titluri ce vor fi disponibile pentru cititori.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu