„Rețeaua Alice”, de Kate Quinn (fragment în avanpremieră)

Carte publicată în 28 de țări. 

Un roman istoric captivant, ale cărui personaje principale - o spioană recrutată în Rețeaua Alice din Franța în timpul PrimuluiRăzboi Mondial și o americancă nonconformistă care își caută verișara în 1947 - sunt protagonistele unei povești fascinante despre curaj și izbăvire.

1947. În haosul de după al Doilea Război Mondial, Charlie St. Clair, o studentă americană însărcinată, necăsătorită și pe punctul de a fi alungată de propria familie, nutrește speranța disperată că verișoara ei iubită, Rose, care a dispărut în Franța ocupată de naziști în timpul războiului, ar putea să fie încă în viață. Prin urmare, când părinții o trimit în Europa ca să-și rezolve „mica problemă”, Charlie fuge și se îndreaptă spre Londra, hotărâtă să afle ce s-a întâmplat cu verișoara ei.

1915. La un an de la începutul Marelui Război, Eve Gardiner arde de nerăbdare să se alăture luptei împotriva germanilor și primește această șansă atunci când este recrutată să lucreze ca spioană. Trimisă în Franța ocupată de inamic, ea se alătură fascinantei Lili, „regina spionilor”, conducătoarea unei vaste rețele de agenți secreți chiar sub nasul inamicului.

Treizeci de ani mai târziu, bântuită de trădarea care, în cele din urmă, a destrămat Rețeaua Alice, Eve își petrece zilele izolată în casa ei din Londra, înecându-și amintirile în alcool. Până când o tânără americană dă buzna pronunțând un nume pe care Eve nu l-a mai auzit de zeci de ani și pornesc împreună într-o misiune al cărei scop este acela de a descoperi adevărul... indiferent care ar fi acesta.

„Rețeaua Alice aduce în prim-plan curajul trecut sub tăcere al spioanelor din Primul Război Mondial, reușind să creeze un echilibru perfect între intriga plină de forță, detaliile istorice descrise cu minuțiozitate și personajele viu creionate... O ficțiune istorică desăvârșită – palpitantă, tulburătoare, o adevărată revelație.” (Jennifer Robson)

Rețeaua Alice, de Kate Quinn (fragment în avanpremieră)

 

PARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1

CHARLIE

Mai 1947
Southampton

Prima persoană pe care am întâlnit‑o în Anglia a fost o halu­cinație. Am adus‑o cu mine, la bordul transatlanticului care mi‑a purtat, domol, ființa încremenită de durere de la New York la Southampton.
Stăteam în fața mamei, la masa din răchită, printre palmierii de la hotelul Dolphin, și mă căzneam să nu dau atenție imaginii care mi se înfățișa dinaintea ochilor. Fata blondă de la recepție nu era cine credeam eu că e. Știam asta. Era o simplă englezoaică care aștepta lângă bagajele părinților ei, o persoană pe care n‑am mai văzut‑o niciodată, deși mintea mea se încăpățâna să îmi spună că e altcineva. Am întors privirea spre cei trei tineri britanici de la masa alăturată, care nu știau ce motive să mai scornească, pentru a nu‑i lăsa bacșiș chelneriței.
– Cinci sau zece la sută? a întrebat băiatul a cărui cravată purta însemnele unei universități, fluturând nota de plată, spre amuzamentul amicilor săi. Eu nu las bacșiș decât dacă sunt frumoase. Asta avea niște picioare de ziceai că‑s bețe…
Le‑am aruncat o privire furioasă, dar mama habar nu avea ce se petrece în jur.
– Mon Dieu, ce zi rece și umedă pentru luna mai! Și‑a întins șervetul în poală: un freamăt feminin de fustă învăluit în parfum de levănțică, în mijlocul acelui munte de valize. În contrast izbitor cu mine, care aveam hainele șifonate și stăteam îmbufnată. Trage umerii, chérie. Deși locuia la New York de când se căsătorise cu tata, tot mai strecura câte un cuvânt franțuzesc pe ici, pe colo. Nu mai sta cocoșată.
– N‑am cum să stau cocoșată îmbrăcată așa.
Aveam strânsă în talie o cingătoare, ca un corset din oțel, nu pentru că aș fi avut nevoie, căci eram slabă scândură, dar, fără ea, fusta n‑ar fi arătat înfoiată. Așa că, vrând‑nevrând, trebuia să port centura chinuitoare. Fie blestemat Dior și noile lui creații. Mama ținea întotdeauna morțiș să se îmbrace după ultima modă, iar stilul modern se potrivea de minune cu fizicul ei: era înaltă, subțirică în talie, avea forme voluptuoase, arăta ca un tort în costumul ei de călătorie, cu fustă largă. Purtam și eu un costum cu volane, dar mă pierdeam în acele stofe. Anul 1947 era un coșmar pentru tinerele slabe ca mine, care nu se puteau îmbrăca după ultima modă. În același timp, anul 1947 era un coșmar pentru orice fată care prefera să rezolve probleme de aritmetică decât să citească revista Vogue, pentru orice tânără care prefera să asculte Edith Piaf decât Artie Shaw, și pentru orice tânără fără bărbat, dar cu un copil în pântec.
Eu, Charlie St. Clair, mă încadram la toate cele trei categorii. Acesta era celălalt motiv pentru care mama insista să îmi strâng talia cu centură. Eram însărcinată abia în trei luni, dar nu voia să riște ca burta mea să trădeze cumva faptul că adusese pe lume o desfrânată.
Am mai aruncat o privire prin curtea hotelului. Fata blondă era la locul ei, iar mintea mea tot încerca să mă convingă că e altcineva. Am clipit și am întors capul; în acel moment am văzut‑o pe chelneriță venind zâmbitoare spre noi.
– Serviți un ceai, doamnă?
Chiar că avea picioare ca niște bețe, iar, după ce ne‑a luat co­manda și a plecat, băieții de la masa vecină încă dezbăteau dacă să‑i lase bacșiș sau nu.
– Cinci șilingi de căciulă, pentru ceai. Lasă‑i o monedă de doi penny…
Ceaiul a sosit repede, într‑un clinchet de porțelan înflorat. Mama i‑a mulțumit chelneriței cu un surâs.
– Încă puțin lapte, te rog. C’est bon.
Deși nu prea era bon. Niște biscuiți tari, sendvișuri uscate și nici un pic de zahăr. Anglia suferea în continuare de pe urma raționalizării, cu toate că trecuseră doi ani de la Ziua Victoriei, dar 
până și meniurile celor mai luxoase hoteluri afișau încă prețuri de criză, cel mult cinci șilingi alocați pentru fiecare masă zilnică principală. Urmele războiului erau mult mai vizibile decât la New York. Prin curtea hotelului, mișunau încă soldați în uniforme și flirtau cu cameristele, iar, cu doar o oră în urmă, când am coborât de pe vas, am remarcat clădirile bombardate de pe chei, niște guri căscate încremenite într‑un rânjet știrb. Prima mea întâlnire cu Anglia. Din port până la hotel, totul părea mohorât și secătuit de vlagă din pricina războiului, întreg peisajul purtând urmele șocului profund. Exact ca mine.
Am băgat mâna în buzunarul sacoului gri ecosez și am atins foaia de hârtie pe care o aveam întotdeauna la mine, indiferent dacă eram îmbrăcată în haine de stradă sau în pijama. Nu știam ce să fac cu ea. Ce puteam să fac cu ea? Habar nu aveam, dar parcă atârna mai greu decât copilul pe care îl purtam în pântec. Pe acesta nu îl simțeam deloc, nu îmi trezea nici un fel de emoție. Nu aveam grețuri matinale, nu pofteam la supă de mazăre cu unt de arahide și nu simțeam nimic din ce ar trebui să simți când ești gravidă. Eram amorțită și atât. Nu reușeam să mă conving de existența acestui copil, fiindcă nimic nu se schimbase. Cu excepția întregii mele vieți.
Băieții s‑au ridicat de pe scaune și au aruncat câteva monede pe masă. Am văzut‑o pe chelnerița care venea cu laptele, șontâcăind de parcă o dureau picioarele, apoi m‑am întors spre cei trei tineri care plecau.
– Mă scuzați, am zis și am așteptat să se uite la mine. Cinci șilingi de persoană pentru ceai înseamnă un total de cincispre­zece șilingi, adică un bacșiș de cinci la sută din nouă penny. Zece la sută ar însemna un șiling și șase penny.
S‑au uitat la mine șocați. Eram obișnuită cu privirea aceea. Nimeni nu‑și închipuia că fetele se pricep la socoteli, cu atât mai puțin să le facă în minte, chiar și cu niște cifre atât de ușoare ca acestea. Dar eu am studiat matematica la Bennington; cifrele au logică și, spre deosebire de oameni, sunt exacte, raționale și ușor de înțeles; nu exista notă de plată pe care să n‑o pot calcula mai repede decât orice mașină de calcul.
– Nouă penny sau un șiling și șase, le‑am repetat, pe un ton obosit, băieților care mă priveau năuciți. Fiți gentlemeni și lăsați un șiling și șase penny.
– Charlotte, mi s‑a adresat mama, șuierând printre dinți, după ce au plecat băieții, cu expresii ofensate pe chipuri. Te‑ai purtat ca o mojică.
– De ce, mă rog? am zis. Scuză‑mă.
– Nu toată lumea lasă bacșiș. Nu trebuia să te amesteci în treburile altora. Fetele băgăcioase sunt dezagreabile.
La fel și fetele care studiază matematica, și cele care rămân cu burta la gură, și… M‑am abținut de la comentarii, fiindcă eram prea obosită ca să mă angrenez într‑o dispută. Petrecuserăm șase zile în cabina unui vapor, mai mult decât era prevăzut, din cauza vremii nefavorabile, iar cele șase zile se scurseseră printre nenumărate certuri, presărate cu momente de politețuri încă și mai insuportabile. Toate acestea, pe fondul tăcerilor mele îngreunate de rușine și al furiei ce mocnea nerostită în mama. Din acest motiv, profitaserăm de prima ocazie să coborâm de pe vas, chiar și pentru o noapte – dacă nu ieșeam din cabina aceea înghesuită, ne‑am fi luat la bătaie.
– Maică‑ta e tot timpul pusă pe harță, îmi zisese, acum zece ani, verișoara mea din Franța, Rose, când maman ne ținuse o predică de zece minute, pentru că ascultam Edith Piaf.
Asta nu‑i muzică de domnișoare! E necuviincioasă!
Uite că am făcut ceva și mai necuviincios decât să ascult jazz franțuzesc. Singura soluție era să îmi înăbuș emoțiile, până când nu mai simțeam nimic, și să țin oamenii la distanță cu o înclinare sfidătoare a bărbiei, care sugera Puțin îmi pasă. Dădea rezultate destul de bune în cazul băieților nepoliticoși, care nu lăsau bacșiș chelnerițelor, dar mama reușea mereu să‑mi străpungă carapacea.
Acum trăncănea întruna și se plângea de călătorie.
– Știam eu că nu trebuia să ne îmbarcăm pe vasul ăsta. Mai bine așteptam unul care să ne ducă direct la Calais, fără să mai facă ocolul ăsta ridicol prin Anglia.
Am rămas tăcută. Urma să rămânem o singură noapte la Southampton, după care, a doua zi, plecam spre Calais, de unde luam trenul până în Elveția. Mama îmi făcuse o programare la o așa‑numită consultație discretă, la o clinică din Vevey. Fii recunoscătoare, Charlie, mi‑am zis pentru a mia oară. Putea să nu vină cu tine. Putea să mă trimită în Elveția, sub supravegherea secretarei tatei sau a altui însoțitor plătit, căruia nu‑i păsa de mine. Nu era obligată să renunțe la vacanța ei obișnuită la Palm Beach, doar ca să îmi fie alături la o consultație. A venit cu tine. Se străduiește. Eram conștientă de asta, chiar dacă rușinea și furia îmi întunecau judecata. Avea tot dreptul să fie supărată pe mine, să mă considere o desfrânată, care i‑a adus numai necazuri. Așa erau privite fetele care ajungeau în situația mea. Trebuia să mă obișnuiesc cu această etichetă.
Maman pălăvrăgea în continuare, afișând o veselie prefăcută.
– Mă gândeam să mergem la Paris, după Consultația ta.
De câte ori spunea asta, auzeam majuscula.
– Să‑ți cumpărăm o garderobă frumoasă și să‑și aranjăm cumva părul.
În realitate, spunea: La toamnă, o să te întorci la școală cu o ținută atât de șic, încât nimeni n‑o să afle de mica ta Problemă.
– Nu prea văd cum ar putea ieși la socoteală, maman.
– Ce tot spui acolo?
Am oftat.
– O studentă în anul al doilea minus un mic impediment, îm­părțit la șase luni, înmulțit cu zece rochii de la Paris și o coafură nouă nu rezultă ca prin minune o reputație reabilitată.
– Viața nu e o ecuație matematică, Charlotte, mi‑a replicat mama.
Dacă era, eu m‑aș fi descurcat mult mai bine. De multe ori regretam că nu reușesc să îi înțeleg pe oameni la fel de ușor pe cât înțeleg aritmetica: să‑i aduc pe toți la un numitor comun și să rezolv problema. Cifrele nu mint; există întotdeauna o soluție, iar soluția este corectă sau greșită. Simplu. În viață însă, nimic nu e simplu, iar răspunsul nu poate fi descoperit prin calcule. Doar neroada de Charlie St. Clair ședea la masă, alături de mama ei, cu care nu avea nici un numitor comun.
Maman a sorbit din ceaiul slab, fața fiindu‑i luminată de un zâmbet larg, încărcat de ură la adresa mea.
– Mă duc să întreb dacă sunt pregătite camerele. Nu sta cocoșată! Și fii cu ochii pe valiză; ai în ea colierul de perle al bunicii.
S‑a îndreptat grațios spre biroul de recepție, placat cu marmură, unde angajații alergau grăbiți dintr‑o parte în alta. Am luat geanta de voiaj pătrățoasă și jerpelită; nu avusesem timp să îmi comand un set nou de valize elegante. 

Rețeaua Alice, de Kate Quinn, Editura Litera, 2019, trad. Adina si Gabriel Rațiu, col. „Blue Moon”