• „Omul înțelept nu pune la încercare nici femeia, nici paharul” - proverb persan

Despre dragoste și alți demoni: „Vina”, de Camelia Cavadia

Despre dragoste și alți demoni: „Vina”, de Camelia Cavadia

Roman de debut, Vina, de Camelia Cavadia, este un roman psihologic ce dezvoltă într-un mod surprinzător câteva teme destul de incomode: problema (ne)comunicării în cuplu, alcoolismul, autodistrugerea sau (ne)asumarea greșelilor. În ciuda titlului, ușor incriminator și acuzator, mie mi s-a părut o carte care invită mai degrabă la înțelegere și iertare. Buni sau răi, suntem cu toții ființe complicate, greu de înțeles pentru alții, dar și pentru noi înșine.

 

Fiecare familie e nefericită în felul ei

 

Stilul scriiturii, deși mai mult narativ și descriptiv decât dialogic, este lejer, iar cartea se citește ușor. Singurul lucru care nu m-a „convins” a fost finalul, însă romanul se susține oricum pentru că importantă e povestea în sine și felul în care se dezvoltă personajele. Povestea e oarecum atemporală și aspațială: nu știm în ce ani se petrece acțiunea și nici unde, părând a fi situată undeva în afara unui timp și a unui spațiu reconoscibil. Mi-a luat puțin să mă obișnuiesc cu asta, încercam tot timpul să-mi dau seama în ce oraș trăiesc personajele și în ce perioadă, înainte sau după comunism? Un lucru e sigur, nu e România, ci o țară unde doi tineri însurăței, nu prea bogați, pleacă în luna de miere într-un paradis tropical, își permit să se mute într-o casă (nu apartament) imediat după nuntă și scriitorii, chiar și debutanții, au un agent literar care să se ocupe de cartea lor. Nu știu pe unde vine țara asta, dar m-aș muta și eu aici.

Construit pe două planuri ce contrastează puternic, un prezent trist în care avem un personaj principal, Tomas, ai cărui singuri prieteni sunt alcoolul și o menajeră răbdătoare, și un trecut idilic în care același Tomas este soț iubitor, tată și scriitor de succes. Între cele două se întinde un abis, o vină nemărturisită până la final, remușcări și regrete, totul amestecat în aburii alcoolului. Inițial nu am înțeles de ce autoarea insistă să descrie atât de mult și de detaliat viața „de dinainte” a lui Tomas, căsnicia lui perfectă alături de o soție minunată, de părinți iubitori și înțelegători, succesul lui ca scritor sau bucuriile lor ca părinți. Pe scurt, totul era cam roz și, ca tot ce e roz și frumos, un pic plictisitor.

Însă, încet, încet, în text și în viața lor încep să se strecoare mici semnale de alarmă, mici derapaje, care mai întâi trec neobservate fiind luate drept rătăciri fără sens și fără urmări și, mai apoi, urmând tehnica bulgărelui de zăpadă, se dezvoltă, se adâncesc până când toți se trezesc prinși ca într-o capcană. Și atunci înțelegi de ce Camelia Cavadia nu se grăbește și descrie concediile de vis, cinele minunate în familie, fericirea lor în cuplu, casa lor minunată și tot restul. Mai întâi pare a da de înțeles că orice paradis e vulnerabil și, apoi, pentru a sublinia faptul că un om iubit nu se schimbă niciodată dintr-o dată, ci se schimbă încet, treptat, pe nesimțite mai întâi și tot mai accentuat odată ce începi să observi. Se poate întâmpla ca, în ciuda iubirii și a susținerii familiei, această schimbare să fie ireversibilă, și, de asemenea, pentru ea să nu fie „vinovat” un singur om, ci și cei din jurul său. Bine, „vinovat” e mult spus pentru că romanul nu urmărește să judece și să condamne ci, din contră, să înțeleagă și să invite la înțelegere și dialog.

 

Acum, privind în urmă, dacă ar fi să numească un moment anume pe care să-l facă responsabil de pierderea intimității lor, acela ar fi: momentul în care în casa lor au început să se perinde tot felul de cunoscuți, așa-ziși prieteni, care au devenit în curând nelipsiți de la mesele de seară sau de la cele de sâmbătă și duminică, petrecute până atunci în familie. Acela a fost momentul în care Tomas a început să se disipeze în prea multe părți, să stea în contact cu prea multă lume, devenind mai îndrăzneț, mai sigur pe el, mai tăios, dar în același timp, mai lipsit de substanță, mai puțin autentic și mai greu de iubit.

Whiskey-ul a devenit și el nelipsit din pahare și a curs râuri, râuri din sticlele pline, golite cu repeziciune. Aburii alcoolului s-au amestecat atunci cu aburii unor idei neduse până la capăt, iar vorbe negândite și necalculate au fost aruncate în aer fără a fi prelucrate de luciditatea unei minți treze.

La desfășurarea acestor acte de delăsare au fost de față cei mai apropiați oameni din viața lui Tomas care fie n-au sesizat pericolul, fie n-au bănuit urmările. Au stat cu toții aliniați, inerți și-au urmărit spectacolul, incapabili să miște un deget. De aici și până la a fi prea târziu, nu a fost decât un mare pas în gol, pe care l-au făcut, din păcate, cu toții, împreună!

 

Orice nemulțumire nespusă la timp e o trădare în cuplu

 

Un tânăr promițător, scriitor de succes, cu o soție minunată, o viață și o familie de invidiat, Tomas se trezește incapabil să lupte cu demonii interiori ce încep să-i saboteze, la un moment dat, fericirea. Demonii lui cei mai periculoși sunt gelozia (un demon urât, oribil, care lasă o pată întunecată pe tot ce atinge) și nesiguranța (în ciuda iubirii de care e înconjurat și a succesului pe care-l are ca scriitor, în adâncul său se simte vulnerabil și ușor de atacat). Prima ceartă cauzată de gelozie pe care o are cu Stella, soția sa, marchează chiar începutul declinului relației lor. Stella e deranjată, se simte murdărită de faptul că soțul ei o crede capabilă de o trădare, iar el nu reușește să-și scoată imaginea asta din minte. Neobișnuiți cu certurile și neștiind cum să le facă față, fiecare se retrage în sine, fiecare se simte nedreptățit, iar această lipsă de comunicare dintre ei stă la baza neînțelegerilor grave de mai târziu.

Nu ai zice că o simplă ceartă poate dărâma o construcție solidă, însă, lăsată nerezolvată, o simplă ceartă poate face asta. Comunicarea sinceră și permanentă cu celălalt este esențială în cuplu, este chiar fundamentul cuplului. Pare aproape un truism, dar știm că nu e așa. Lăsăm certurile nerezolvate amăgindu-ne că e mai bine dacă suntem înțelegători și „lăsăm de la noi” sau ne simțim mai bine victimizându-ne și crezând că suntem nedreptățiți. Așa că, în loc să discuți cu partenerul, preferi să telefonezi unei prietene ca să te plângi sau ieși cu băieții la o bere, faci orice să eviți o discuție în contradictoriu și alegi să o lași să se stingă de la sine. Dar problemele nu se sting de la sine, doar se aprofundează și se înmulțesc pe măsură ce trece timpul.

Iar ideea asta mi s-a părut foarte bine exprimată în roman. Când alegi să fii împreună cu cineva, trebuie să înțelegi că e fundamental să poți discuta cu acel om, să-l poți asculta și să-l poți face să te asculte. Orice lucru care te deranjează la celălalt trebuie spus răspicat, dar cu bunăvoință. Nu trebuie să aștepți până nu mai suporți și atunci să începi să-ți urli nemulțumirile adunate în timp. Orice nemulțumire nespusă la timp este ca o trădare în cuplu pentru că îl subminează încet, din interior. Asta e greșeala pe care o face Stella care nu știe cum să gestioneze micile și apoi marile neînțelegeri dintre ei și preferă să facă ea mai multe compromisuri pentru a nu compromite fericirea familiei. Deși acțiunea se centrează în principal pe Tomas, la un moment dat pare că Stella va ieși din umbră și va intra și ea în prim-plan, cu toate sentimentele și ambițiile sale lăsate pe planul secund. Însă pista asta nu e dezvoltată, ci doar enunțată. Mi-ar fi plăcut să fie conturată și ea mai puternic (de asemenea, nu am înțeles de ce, la un moment dat, dispare fără urmă și fără explicație din roman).

Cea de-a doua „lecție”, ca să-i spun așa, a romanului referitoare la relații e că nu trebuie să te lași învins de prima ceartă. Descoperirea unui defect într-o persoană ce părea perfectă când te-ai îndrăgostit nu trebuie să însemne sfârșitul iubirii. Chiar și cea mai fericită căsnicie e vulnerabilă, dar e important să înțelegi că nu poți avea în viață numai fericire. Când fericirea riscă să se strice, când nu mai e perfectă ca în filme, nu trebuie să renunți, trebuie să lupți ca să o salvezi.

 

– Vorbește cu el! Vorbește totul cu el! Nu lăsa nimic nelămurit! Nimic. Odată ce treci peste lucruri care nu ți-au convenit fără să vorbești despre ele, acele lucruri se vor întâmpla și a doua oară. Apoi a treia și a patra, până ce tu însăți nu vei mai observa că s-au întâmplat. Va deveni obișnuință cu voia și participarea ta. Fă-l să vadă că te-a supărat, fă să conteze ceea ce vrei tu, ce crezi tu, fă-l să se gândească la tine înainte de a face ceva greșit! Arată-i ce e bine pentru el!

– Înainte nu făcea nimic care să mă supere! Totul îmi plăcea la el! Acum....

 – La primul lucru care nu ți-a convenit, trebuia să ripostezi. Să vorbiți despre asta. Să înțeleagă că, dacă va continua să facă acel lucru, deși știe că te deranjează, îl face pe răspunderea lui. Nu cu participarea și duplicitatea ta. Ripostează! Luptă-te pentru ceea ce ești și pentru ceea ce-ți place la el! Luptă să rămână omul de care te-ai îndrăgostit! Pentru Dumnezeu, luptă pentru căsnicia voastră! Acum, tu mai mult decât el. Poate la un moment dat vei fi tu în locul lui! Poate la un moment dat lucrurile se vor inversa. Nu ai de unde să știi! Pentru că viața nu-ți oferă nici o garanție! Niciodată! Nimic! Nu poți băga mâna niciodată mâna în foc pentru nimeni, nici măcar pentru tine. Nu știi niciodată cum se răstoarnă lucrurile. 

 

Cât de mult ai iubi un om, cel mai greu e să-l protejezi de el însuși

 

Cu toate astea, uneori, oricât de mare e iubirea, poate fi foarte greu, dacă nu imposibil, să-l ajuți pe cel pe care-l iubești și lucrul cel mai greu e să-l protejezi de sine însuși. Într-un mod de neînțeles chiar și pentru el, Tomas e nesigur pe sine și gelos, iar toate eforturile soției sale și ale familiei de a-l ajuta să treacă peste asta sunt zadarnice. Însă o astfel de schimbare nu este bruscă, se petrece încet, în timp, iar primele semnale trec neobservate. De fapt, nici măcar nu pot fi numite „semnale”, pentru că ele nu avertizează că niște schimbări vor surveni în viața familiei.

 

Ce l-a uimit cel mai tare a fost înțelegerea faptului că nenorocirile astea i se întâmplaseră aproape fără să-și dea seama. Adică, aluneci dintr-o dată într-o situație dezastruoasă, iar coborârea aproape că devine de neoprit. Nu există semne de avertizare care să te facă atent că urmează o „curbă deosebit de periculoasă” în viața ta, nu e nimeni care să te atenționeze că ai în față un drum periculos. Totul se întâmplă încet, pe nesimțite și odată ce ai greșit azi, îți e ușor să greșești din nou mâine. După care, aproape că nu-ți mai dai seama. Deja ți-e la îndemână să greșești.

 

Sunt genul de lucruri pe care le descoperi când privești retrospectiv, dar cărora nu le acorzi nici o importanță când se petrec. Tomas începe să bea din plictiseală, din dorința de a se distra cu prietenii lui, apoi pentru a umple zilele în care nu are inspirație pentru un nou roman. Nimeni nu e îngrijorat, el cu atât mai puțin, dar, încet, încet, devine tot mai puțin prezent în viața familiei, tot mai nervos, mici accidente încep să se întâmple, soția lui se îndepărtează de el, iar căsnicia perfectă devine un coșmar. Deși pare un final, e doar începutul. Tomas se redresează, lucrurile par că intră pe un făgaș normal, dar parcă nimic nu mai e cum trebuie. Bucuria are gust de cenușă, mesele în familie nu mai sunt la fel de lipsite de griji, iar comunicarea dintre cei doi soți devine tot mai dificilă și plină de capcane.

E greu de înțeles și de acceptat faptul că oamenii pe care-i iubim se pot îndepărta de noi fără să putem face ceva ca să-i oprim. Dacă nu ai trecut prin asta, e chiar greu de crezut. Însă romanul surprinde foarte bine acest fel în care, prinși în plasa propriilor îndoieli, nesiguranțe și vinovății, oamenii pot distruge fericirea și liniștea lor și a celor dragi. Dar, cum ziceam, mi s-a părut că autoarea nu dezvoltă ideea asta ca să-i judece și să-i condamne, ci pentru a arăta că, dincolo de distrugerile pe care le-a produs, orice om poate fi privit cu înțelegere și compasiune. Cred, însă, că e mai ușor să găsești o astfel de înțelegere pentru un personaj de roman decât pentru un om real (mai ales dacă acel om a contribuit, în vreun fel, la nefericirea ta sau a celor dragi ție). Și, chiar și în roman, cei cărora le-a fost cel mai greu să-l privească pe Tomas cu compasiune au fost chiar membrii familiei. E greu să ierți, e greu să te ierți, dar dacă nu reușești să o faci, sentimentul de vină poate distruge tot ce ți-a rămas.

 

A cui e vina?

 

Vina e un roman cathartic, un roman care te conduce prin infern, te face să suferi și să speri odată cu personajul principal, un personaj karamazovian aproape, în care se amestecă cruzimea și duioșia, și, mai ales, să trăiești alături de el vina: vina de a nu comunica cu persoana iubită, vina de a se lăsa consumat de ce e în interiorul său în loc să se deschidă spre lume, vina de a crede că timpul său, munca sa, viața sa, pot fi mai prețioase decât ale celor dragi, vina de a se lăsa condus de decizii arbitrare și absurde, vina de a nu mai lupta pentru fericirea sa când descoperă că nu mai e perfectă.

Însă vina asta nu aparține doar personajului principal. Întotdeauna e vorba de o interacțiune disfuncțională, de o comunicare incompletă, de o supărare nespusă la timp sau de neatenție. Pe de altă parte, nu e sănătos nici să căutăm mereu în jur vinovați și să aruncăm vina pe alții. Vina trebuie trăită, asumată și depășită. Altfel e toxică și otrăvește tot.

Vina e o carte frumoasă, dar nu veselă, din care ai ce învăța și care o să te pună pe gânduri. Vă las să descoperiți care e marea vină a lui Tomas și a celor din jur, să descoperiți singuri cine și de ce se face vinovat, să vă gândiți cât e de greu sau de ușor să fim salvați, să iertăm și să ne iertăm și să răspundeți la o întrebare care nu e pusă în roman, dar care m-a urmărit de atunci: oare învață oamenii vreodată ceva?

Vina, Camelia Cavadia, Ed. Trei, 2015

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Pui de cotoroanță”, de Margaret Atwood (fragment)

Al patrulea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, Pui de cotoroanță, de Margaret Atwood a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului 2016.

„A opta viață (Pentru Brilka)”, de Nino Haratischwili (fragment)

„A opta viață (Pentru Brilka)”, de Nino Haratischwili, o saga de familie care începe cu Revoluția Rusă și continuă pe parcursul unui secol, cu războaie, pierderi, iubiri și doruri, fantome, bucurii, masacre, tragedii.

Flori care seduc, despre „Mania lalelelor”, de Mike Dash

Volumul lui Mike Dash este o carte scrisă lejer, aproape un fel de thriller, despre un subiect aparent inocent (fascinația suscitată de o floare delicată), având descrieri foarte vii ale epocilor și oamenilor, foarte bine documentată, dar fără a plictisi prin informații.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu