• „Trebuie să vă obișnuiți cu viața și să învățați să râdeți” - W.A. Mozart

Spune-mi, simplu, Laura..., despre „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, de Gabriel Osmonde

Spune-mi, simplu, Laura..., despre „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, de Gabriel Osmonde

Doamna Baroncelli avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-și venele încheieturilor…” Gabriel Osmonde (aka Andreï Makine) începe în forță Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire cu imaginea unei femei de aproape 50 de ani care vrea să se sinucidă pentru a împiedica inevitabila îmbătrânire și pentru a nu fi nevoită să se confrunte cu realitatea, proaspăt descoperită înaintea morții soțului său, că a fost toată viața o femeie înșelată, iar povestea propriei vieți trebuie reconstruită.

 

Intră în biroul soțului ei, aprinse toate lămpile și examină, de această dată, cărțile din biblioteca lui. Într-unul dintre aceste volume găsise într-o zi, din întâmplare, când ștergea praful, o scrisoare: câteva cuvinte intime, cam prețioase, copilării verbale scrise de o mână feminină, amintirea unei nopți la Florența, un nume de hotel. Dar cea mai ciudată era data, cu mai mulți ani în urmă. O zi de iunie care, fără menajamente, dăduse buzna în viața lor de odinioară pe care ea o credea cu atât mai definitivă cu cât soțul ei murise și se părea că nimic nou nu li se mai putea întâmpla...

 

Față în față cu posibilitatea propriei morți și cu certitudinea că întreaga sa viață a fost un fiasco, Laura Baroncelli analizează, retrospectiv, momentele semnificative și pe cele aparent fără semnificație ale propriei existențe. Iar această introspecție este, pentru Osmonde, un prilej de a denunța ipocrizia societății contemporane, futilitatea preocupărilor oamenilor serioși (prinși în discuții despre necesitatea de a avea un anumit tip de robinet și nu altul sau un anumit tip de mochetă în sufragerie), teama modernilor de a discuta despre moarte sau despre orice alt fel de subiecte fundamentale, imposibilitatea de a atinge esențialul și felul în care ne consumăm în discuții inutile. Romanul vorbește, de fapt, despre cât de greu este să trăiești pur și simplu și despre cât de dificilă a ajuns comunicarea între oameni în zilele noastre.

 

Să vorbească despre esențial. I se preferă discursurile, de teama haosului. Se vorbește despre viața de cuplu, dragostea maternă, îmbătrânirea naturală la o femeie începând de la o anumită vârstă... Se ține sub tăcere adevărul vieții. Într-o zi, discursurile se sfărâmă și e prea târziu pentru a reveni la esențial, căci haosul morții este acolo, dispersiunea pur chimică a acelui eu pe care ne chinuim să-l îmbrăcăm în moduri de a spune lucrurile...

 

Ca și în Lucrarea iubirii, dar într-un limbaj mai puțin violent, și aici Osmonde pune pe tapet tot ceea ce morala și comoditatea burgheză încearcă să ascundă sub preș. Subiecte „desuete” precum adevărul vieții, inevitabilitatea morții, felul în care ne irosim în discuții de complezență, felul în care ratăm să ne spunem unul celuilalt esențialul despre viețile noastre sau felul în care nu reușim să rostim, pur și simplu, un cuvânt care să ne apropie, („spune-mi, simplu, Laura”), felul în care viața noastră ajunge să fie definită de robinetul ales pentru chiuveta din baie (neapărat un anumit model, care trebuie să ne fie livrat neapărat azi).

 

Îl asculta și se gândea la infinita dificultate de a-i spune celuilalt esențialul. Îl cunoștea pe Marcel de cel puțin zece ani, știa că era căsătorit și avea trei copii. Ar fi fost totuși atât de simplu săl întrerupă acum, când vorbea despre metrii pătrați ai vitrinei sparte, să-i destăinuie durerea ei, pregătirile din ajun, să-i vorbească despre aparatul de ras cu urmele ultimului bărbierit al soțului ei. Să-i spună: „Ascultă, Marcel, putem să ne tutuim. Spune-mi, simplu, Laura...“

 

Osmonde e incomod, și vrea să fie incomod. Vrea să te enerveze și să te oblige să nu mai fii ipocrit, să nu te mai lași atras în relații care nu te definesc, care nu te fac fericit, care nu te acceptă așa cum ești, în relații cu oameni care-ți cer mereu să fii altceva, în căsnicii castratoare și prietenii de conveniență care se spulberă la primul semn al unei crize sau în momentul în care nu mai satisfaci o anumită imagine pe care o cer de la tine.

 

„El n-are nevoie de toate astea...“ Complexitatea simțirilor ei își găsește deodată această expresie simplă, orbitoare prin adevăr. „El n-are nevoie de sânii ăștia, oricum nu-i strânge niciodată, n-are nevoie de șoldurile astea, de crupa asta. Ia din corpul ăsta strictul necesar unui bărbat ca să dorească o femeie și să facă dragoste cu ea. Da, strictul necesar. Ignoră restul. Decupează din carnea asta tipul său feminin, cu care face dragoste.

 

Tot ca în Lucrarea iubirii, este denunțată și imposibilitatea filozofiei de a fi de un real ajutor în viața reală („Laura știa că puțini erau gânditorii care se coborau să trateze mărunțișurile existențelor obișnuite”). Toate conceptele, paradoxurile, toate exprimările pretențioase, își pierd valabilitatea în momentul în care trebuie să faci față gândului că întreaga ta viață a fost falsă și că nu există nimeni căruia să-i poți împărtăși golul care se întinde în jurul tău și care te absoarbe. Filozofia nu vorbește despre viață, filozofia vorbește despre filozofie și își dovedește vulnerabilitatea tocmai atunci când ar trebui să ne fie cel mai de folos: în momentul în care ne lovim de o criză.

 

Da, fiecare gest, privire, judecată a celuilalt sunt în același timp infern și paradis. Consubstanțiale și totuși inconfundabile!

„Bătrâne Hourion, avea să gândească ea, problema e că toate paradoxurile nu sunt nimic pe lângă cămașa bărbătească aruncată pe un scaun din camera aia de hotel, o cămașă căreia îi cususem nasturele de la mâneca dreaptă chiar înainte să plece el la Lyon. Nasturele ăla, infern și paradis amestecate. Cum ziceai tu? Da, exact, consubstanțiale, dar inconfundabile.“

 

Laura Baroncelli face două călătorii, una interioară, prin care întreaga geografie a căsniciei sale se redefinește, și una exterioară, de care nu aflăm mai nimic, dar despre care ne putem închipui ce vrem. Osmonde a fost mai blând aici cu personajul său decât mai târziu în Lucrarea iubirii și îi permite Laurei să-și găsească, în cele din urmă, o oglindă pe măsură, una care să o reprezinte așa cum este, fără deformări ce micșorează sau măresc. Renunțând la prejudecățile pe care în tinerețe îi fusese teamă să le înfrunte, Laurei îi este permisă, în final, fericirea.   

 

Doar privirea unui bărbat care iubește reflectă cu adevărat frumusețea unei femei, toate celelalte oglinzi sunt deformante.

 

Există trei paradoxuri prin care trece Laura, în momentul în care își începe călătoria introspectivă: paradoxul soțului (care, după moarte, o obligă să-și facă o altă poveste despre adevărul propriei vieți), paradoxul copilului (felul în care nu a reușit să se regăsească în experiența de mamă și în relația cu fiica sa) și paradoxul speranței (prin care denunță nocivitatea acelor gânduri bune și optimiste care ne fac să rezistăm zi de zi într-o viață pe care o simțim ca a nu fi a noastră, dar în care ne încăpățânăm să credem că poate fi cea mai bună dintre lumile posibile). Confruntată cu toate amintirile vieții sale, Laura își dă seama că s-a privit întotdeauna prin niște filtre deformante.

 

…adevărata enigmă nu sunt aceste speranțe de zece secunde care se sfărâmă la o singură privire sceptică, ci speranțele lente, care ne înșală mult timp, împăcându-ne cu pașnicele noastre infernuri cotidiene. Enigma speranței care, zi după zi, a făcut-o să trăiască pe strada aceasta...

 

O altă idee recurentă a lui Osmonde este că, lipsite de profunzime și de sinceritate, relațiile dintre oameni contribuie la sentimentul accentuat de însingurare al societății moderne. E ca și cum ne-am chinui foarte tare să le oferim celorlalți o anumită imagine despre noi care credem că se potrivește viziunii lor, uitând în același timp cum să fim noi înșine și reușind, astfel, să fim falși atât față de noi, cât și față de restul lumii.

 

Numai că adevărata crimă este viața conjugală însăși. Iubiții se căsătoresc și, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, ucid iubirea și își petrec restul vieții îngropându-i cadavrul, ștergând urmele, elaborând false depoziții pentru a-i înșela pe ceilalți. Iar dacă nu se căsătoresc, o ucid oricum și fug, luând fiecare puțina pradă de săruturi, remușcări, înduioșări.

 

Cu un narator-bărbat, în Lucrarea iubirii problema lipsei de comunicare și frustrările personajului principal sunt exprimate într-un limbaj foarte violent, uneori chiar vulgar. Pe de altă parte, în Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire aceleași probleme de inadaptabilitate sunt exprimate într-un alt registru, unul al regretului, al nostalgiei, al fericirii care ar fi putut să fie… Deși ambele romane sunt foarte bine scrise, genul de cărți pe care le umpli de sublinieri și la care te poți întoarce, din când în când, să le răsfoiești, cred că mi-a plăcut mai mult Călătoria unei femei… tocmai datorită personajului principal.

Deși dezamăgită de lume și de viață, Laura Baroncelli e lipsită de mizantropia și resentimentele omniprezente în Lucrarea iubirii, și încearcă să privească lumea cu înțelegere, fără să condamne ceea ce nu poate accepta. Mi s-a părut foarte reprezentativ un fragment în care, făcând curat în cabana pe care soțul său o folosea pentru escapadele sale amoroase, Laura descoperă sub pat rujul unei alte femei. Iar reacția ei, în loc să fie plină de ură, este de compătimire pentru acea femeie care a trebuit să se ducă singură să-și cumpere alt ruj. Ca și restul romanului, fragmentul este de o simplitate și de o duioșie dezarmante.

 

Laura se pune în genunchi și împinge cârpa cât de departe poate. Un obiect se rostogolește pe podea: un ruj. Cine? Cea ale cărei scrisori le-a găsit în Zăpezile de pe Kilimanjaro? Sau cealaltă, care n-a putut merge la Marrakech? Sau o necunoscută care n-a lăsat nici o altă urmă? Rujul acela care se deplasa de pe buzele ei pe fața lui Serge, pe gâtul, corpul, abdomenul lui... Absurda simplitate a întregii situații și complexitatea diabolică a detaliilor care o fac, fiecare, să sufere. Tânăra femeie a trebuit să-și cumpere alt ruj și, de una singură, această scenă (intră într-o parfumerie, verifică nuanța) este insuportabilă.

 

Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, de Gabriel Osmonde, Ed. Univers, 2014, trad. Irinel Antoniu, col. „Romanul secolului XXI”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Eu am citit pe nerăsuflate cartea asta și cred că e potrivită mai ales pentru cei care nu au citit foarte multă istorie, dar ar vrea să cunoască mai bine perioada modernă și contemporană. Stilul e lejer, se citește ușor, iar detaliile istorice nu încarcă inutil acțiunea, din contră, o fac mai interesantă. Thriller istoric și roman de dragoste totodată prezintă atmosfera din Rusia lui Stalin în primele luni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa.

„Patrick Melrose. Oarece speranță. Lapte matern. În sfârșit!”, de Edward St. Aubyn (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din volumul 2 al seriei „Patrick Melrose”, de Edward St Aubyn, unul dintre cele mai bune cicluri din ficțiunea contemporană.

„50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” – cartea primăverii la Nemira

Editura Nemira publică o selecție deosebită, dedicată iubitorilor de scrisori redescoperite în sertare și arhive: „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, în selecția lui David H. Lowenherz.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu