• „E mai folositor să ştii să asculţi decât să ştii să vorbeşti” - Anonim

Oameni cu vocația revoltei, despre „Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte)”, de Nikos Kazantzakis

Oameni cu vocația revoltei, despre „Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte)”, de Nikos Kazantzakis

Roman istoric, roman de dragoste, roman balcanic, roman masculin, roman religios, roman naționalist, roman tradițional, roman politic, roman mitologic, opera lui Kazanzakis atinge dimensiuni epopeice în Căpitanul Mihalis. Personajele lui nu sunt oameni, sunt zei și eroi coborâți de pe Muntele Olimp ce încearcă să-și găsească locul într-o lume prea mică pentru ei. Prometeici, homerici, hybrici, cretanii nu sunt oameni, sunt eroi de epopee ce se luptă cu alți eroi, cu lumea, cu soarta, cu zeii.

 

– Cu tine am ce am, Doamne, cu tine, nu cu oamenii!

Dădu pinteni iepei și porni la drum. Ori de câte ori se gândea la Creta părăsită de toți, se lua la trântă cu Dumnezeu și un blestem greu i se împletea pe vârful limbii. Nu se plângea lui Dumnezeu, se mânia pe el; nu-i cerea milă, îi cerea socoteală.

 

Însă, în timp ce personajele par a-și duce existența într-o revoltă veșnică împotriva condiției umane care-i limitează („fac pe omul, pân-acolo am decăzut”), pana scriitorului creează, când prin tușe simple, când prin trăsături exagerate de penel, o minunată diversitate umană. Partea cea mai frumoasă a romanului lui Kazantzakis nu este nici destinul homericului erou Căpitan Mihalis, nici lupta Cretei pentru libertate, ci portretele tuturor oamenilor „obișnuiți” (de fapt, fiecare unic prin felul său „obișnuit” de a fi).

De dimensiuni întinse, uneori atât de încărcat emoțional încât pare irespirabil, alteori plin de detalii insolite ce surprind înduioșătoare fărâme de viață, cel mai mult mi-a plăcut în roman faptul că fiecare personaj, oricât de scurtă ar fi fost apariția sa, are parte de propria descriere, de propria poveste, ce-l individualizează pentru câteva clipe în tabloul mai larg al Cretei de la finalul secolului XIX. În Prolog, Kazantzakis chiar mărturisește că a început acest roman tocmai din dorința de a înfățișa cititorilor lumea așa cum au surprins-o ochii săi de copil. La baza cărții stă, astfel, încercarea de a smulge uitării un anumit loc și timp istoric, iar Creta însăși devine personajul principal.

E o lume dispărută în paginile romanului, cu oameni pe care nu-i încape nici viața și nici literatura. De altfel, pe tot parcursul cărții se simte o puternică antagonie între ce înseamnă viața și ce înseamnă literatura: pe când viața este luptă pentru libertate și trăire plină, lumea veche a Cretei își exprimă cu orice ocazie disprețul pentru lumea inventată a literelor. Însă, în cele din urmă, stiloul învinge arma, iar, la o sută de ani, Căpitanul Síphakas, „zeul satului”, nu mai urcă în munți să lupte cu pușca, ci înainte de moarte, își roagă nepotul să-l învețe literele pentru a putea să scrie pe toate gardurile un singur lucru: „Libertate sau Moarte”.

 

Dacă va fi nevoie, voi veni și eu în Creta, să salvăm ce mai poate fi salvat. Și de data asta, vai, penița va învinge sabia. Cei ce mânuiesc sabia și-au făcut datoria, au deschis drumul, dar n-au putut să ajungă până la capăt. Acum, bunicule, nu te mânia, vor trece la treabă mânuitorii condeiului...

– Mâzgălicii! făcu bunicul și scuipă jos, ca și cum i s-ar fi făcut greață. Ochelariștii, pantalonarii, pălărioșii, surtucarii! Ptiu!

 

Deși femeile sunt prezente în număr mare în roman, Căpitanul Mihalis este, în mod evident, un roman masculin ce preamărește virtuți asociate, în mod tradițional, cu bărbăția: vitejia, revolta, nesupunerea, onoarea, respectul… Cu toate astea, toate eforturile luptătorilor-bărbați și toate gândurile lor se îndreaptă către același principiu feminin: Creta. Personificată ca o mamă îndurerată, ai cărei copii sunt blestemați să moară întruna pentru libertatea ei, Creta reprezintă încarnarea vechilor zeități feminine ce erau, deopotrivă, principii ale vieții, dar și ale morții. Perechea acestei mame ce pare mereu avidă după sângele fiilor săi nu este viteazul și necugetatul Căpitan Mihalis, ci tatăl acestuia, Căpitanul Síphakas. Tată a unsprezece fii și a patru fiice, bunic pentru zeci de nepoți și strănepoți, a luptat în toate revoluțiile prin care a trecut Creta, dar a avut grijă și ca neamul lui să supraviețuiască („el a fost unul singur, lasă o sută în urma lui, iar aceștia o să lase mii și o să umple Creta”).

 

Și în gând îmbrățișă cu durere Creta. O iubea ca pe o ființă vie, caldă, care avea gură și striga, ochi și plângea, și nu era făcută din pietre și lut și din rădăcini de copaci, ci din mii și mii de strămoși și mame, care nu mor niciodată, ci trăiesc și se adună în fiecare duminică în biserici și se răzvrătesc mereu, desfășoară din morminte un steag uriaș și o pornesc prin munți. Iar aplecate ani în șir peste steagul acesta, mamele nemuritoare au brodat cu firul lor negru-abanos sau cărunt sau alb ca neaua cele trei cuvinte nemuritoare: LIBERTATE SAU MOARTE.

 

Căpitanul Mihalis e atât de complex, încât, din orice parte ai porni, e imposibil să epuizezi interpretările. Mie cel mai mult mi-a plăcut tabloul insolit al lumii balcanice și personajele ce par a avea în sânge vocația revoltei. Există o anumită emfază în scriitura lui, o exagerare voită a sentimentelor, a trăirilor, a proporțiilor, o dorință de depășire a limitelor (grecii antici nu au monopol asupra hybrisului), care poate să pară puțin cam mult. Însă ăsta e Kazantzakis și ăștia sunt eroii lui: mereu sunt puțin prea mult. Iar jumătățile de măsură nu li se potrivesc. De fapt, cred că mai corect spus ar fi că măsurile nu li se potrivesc…

 

– Măi, ce păcat și nedrept este, murmura el, că nu durează tinerețea omului o mie de ani! Nu cumva Dumnezeu s-a temut să nu-i luăm tronul și încet-încet, prin viclenie, ne dezarmează – ne scoate dinții, ne înțepenește genunchii, ne rupe rărunchii, ne încețoșează ochii, și ne curg pe nări și pe buze muci și bale? Nu-mi pasă de moarte, nu-mi pasă, pe suflețelul meu, să mă lovească o dată pentru totdeauna glonțul. Dar destrămarea asta înceată, nu, n-o îndur!

De trei feluri sunt oamenii, începea încet-încet să înțeleagă Bertódoulos al nostru: cei care mănâncă oul fără coajă, cei care le mănâncă cu coajă cu tot și cei care, după ce le mănâncă cu coajă cu tot, mănâncă și oala în care le fierb; oamenii aceștia din urmă se numesc cretani…

Asta nu e drept, pe toate le-a făcut bune Dumnezeu, dar asta n-a făcut-o bine, să mă ierte! Sunt bărbați care n-ar trebui să moară. Cum nu mor munții? Așa și ei.

 

Ca și Panait Istrati, Kazantzakis cucerește prin pasiunea pentru detaliu, prin gălăgia și amestecul balcanic de mirosuri, prin personajele insolite și atât de particular pocite. Nu există tipuri umane în romanele scriitorului neogrec. Există doar oameni construiți din detalii particulare, cu afinități și animozități foarte pronunțat exprimate, cu credințe și convingeri adânc înrădăcinate, cu gesturi și priviri ce-i definesc pentru restul comunității („Nevasta lui era fată de armean, măruntă, născută sâmbăta, urâtă, cu fundul scurt, numai coapse”).

 

Era un bătrânel – venise pe lume la șapte luni – bondoc, c-un cap slab și turtit, cu ochișori rotunzi, cenușii și sprinteni, c-un gât lung ca de barză, plin de crețuri și unsoare, avea o voce pătrunzătoare și țipătoare care le spărgea urechile oamenilor. Și turcii, și creștinii îl luau drept smintit, pentru că Barbaiánis nu se temea nici de turci, nici de creștini și spunea deschis ce-avea în minte, înjura, blestema când pe Hristos, când pe Mahomed, când pe sultan.

 

O seară obișnuită de sâmbătă pe străzile din Megalo Kastro, descrierea unei dimineți, portretul lui Barbaiánis, nebunul satului („singurul om liber din Megalo Kastro”), o plimbare pe străzile orașului, totul e lumină, culoare, sunet, miros, totul e trăire cu toate simțurile în scriitura lui Kazantzakis. În lumea lui e mereu puțin prea mult și niciodată de ajuns.

 

În timp ce jos pe pământ bieții oameni se aprindeau și se potoleau, se chinuiau și se îmbrățișau, bolta cerului se rotea, stelele se mutau dintr-un loc în altul și, dintr-o dată, de pe vârfurile munților Lasithi, licări și sună în văzduh ca un clopoțel Luceafărul de dimineață. În curtea căpitanului Mihalis cocoșul cel pintenat deschise ochiul său rotund, privi la ce  se întâmpla sus pe cer, bătu din aripi, își umflă pieptul și începu să țipe. Iar vizavi, din curtea lui Krasoghiórghis, țăranul bogătan, vânjosul lui măgar de Cipru adulmecă aerul cu nările, mirosea a iarbă proaspătă, înrourată și a măgăriță cretană, ridică țeapăn coada și începu să ragă.

Megalo Kastro se trezea.  De la un capăt la altul al drumului, de la fântâna lui Idomenéas până la brutăria lui Touloupanás, mahalaua căpitanului Mihalis încep să-și întindă oasele și să prindă viață.

 

Mie-mi place foarte mult Nikos Kazantzakis. Am citit cam tot ce s-a tradus la noi (acum vreau să recitesc, am început să-mi completez seria de autor cu edițiile integrale apărute în ultimii ani la Humanitas Fiction) și, din când în când, simt nevoia să mă întorc la scriitura lui plină de revoltă, la setea lui de libertate și la credința în umanitate care transpare din fiecare rând. Există o „genă prometeică” în toți eroii lui, un efort de a transcende limitele și condiția de simplu om, dar și o iubire necondiționată pentru tot ceea ce înseamnă să fii uman, de la cele mai mici gesturi până la cele mai mari sacrificii.

Căpitanul Mihalis e o carte mare, și la propriu și la figurat (iar traducerea lui Ion Diaconescu este la înălțimea cărții), și e, într-adevăr, un cântec de lebădă ce adună laolaltă teme și personaje reprezentative pentru scriitorul neogrec. Ar putea fi, deopotrivă, o inițiere în lumea lui literară sau o aducere-aminte. Părerea mea e că ar fi mai bine să fie o aducere aminte, iar periplul prin opera lui Nikos  Kazantzakis ar trebui să pornească de la Zorba Grecul și să ajungă la Căpitanul Mihalis (trecând prin Hristos răstignit din nou și Ultima ispită a lui Hristos, și, printre ele, Raport către El Greco și Jurnalul de călătorie).

 

Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte), de Nikos Kazantzakis, Editura Humanitas Fiction, trad. Ion Diaconescu, col. „Raftul Denisei” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Casanova. Sonata inimilor frânte”, de Matteo Strukul (fragment)

Fragment din romanul „Casanova”, de Matteo Strukul, care a primit Premiul Emilio Salgari în 2018.

„Dante. Enigma”, de Matteo Strukul (fragment)

Matteo Strukul, autorul bestsellerurilor „Michelangelo ereticul” și „Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte”, revine cu un nou roman istoric, a cărui acțiune este plasată în Florența medievală, „Dante. Enigma”.

„Când stelele se întunecă”, de Paula McLain (fragment în avanpremieră)

Bestseller New York Times 2021, ales de editorii Amazon printre „Best Books 2021 So Far”, „Când stelele se întunecă” este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Toma Andreea Iulia 18-02-2015 21:02

    Minunată recenzia! Iar cartea nu mai spun, chiar dacă nu am citit-o, o bănuiesc că va fi pe placul meu, căci mi-au plăcut mult celelalte cărți ale lui Kazantzakis pe care le-am citit.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 18-02-2015 21:48

    Mulțumesc frumos! Mă bucur că ți-a plăcut :) Dacă ai mai citit Kazantzakis, în mod sigur o să-ți placă și „Căpitanul Mihalis”. Eu acum abia aștept să recitesc celelalte romane și „Raport către El Greco” :D