• „Când ai un copil, ești părinte. Când ai doi, ești arbitru” - David Frost

Rătăcitori – „Oamenii-delfin”, de Torsten Krol

Rătăcitori – „Oamenii-delfin”, de Torsten Krol

Cu un subiect interesant (supraviețuirea unei familii de germani în jungla amazoniană) și scris într-un stil accesibil și nepretențios, Oamenii-delfin se citește destul de repede și cu mult interes, chiar dacă temele aduse în discuție nu sunt deloc facile.

Prin intermediul personajului său narator, adolescentul Erich, pentru care toată această aventură este și un fel de inițiere, cititorul aruncă o privire nouă și, într-un fel, inocentă asupra unor subiecte de altfel destul de greu de digerat: problema Răului, Holocaustul, cruzimea din plăcere specifică lui homo sapiens, inegalitatea socială, nebunia. Plecat dintr-un continent dezbinat și îngropat sub dărâmăturile unei lumi ce nu mai avea să fie niciodată la fel, Erich se îmbarcă împreună cu mama și fratele său spre America de Sud pentru un nou început. Un accident de avion îi aduce în mijlocul unei lumi sălbatice și străine, obligându-i să încerce să conviețuiască cu un trib de băștinași care-i integrează viziunii lor despre lume transformându-i în ființe mitice, în oameni-delfin.   

 

Bunul sălbatic și bunul nazist

 

Cartea mi-a făcut de la început impresia a două romane distincte, dar puse laolaltă. Aventura supraviețuirii familiei lui Erich în jungla amazoniană și efortul lor de a se adapta condițiilor noi de viață în mijlocul unui trib necunoscut ce nu mai avusese contact cu civilizația și cu omul alb (mai ales în varianta sa ariană – blond, înalt, cu ochi albaștri –, în contrast evident cu propria lor conformație – mici de statură, bruneți și cu pielea închisă la culoare), se combină cu povestea lui Herr Wentzler Gerhard, antropologul care a părăsit lumea civilizată pentru a trăi timp de 11 ani în mijlocul oamenilor „primitivi” (ca o paranteză, „coincidența” de a găsi în mijlocul junglei amazoniene tocmai un conațional ce le poate înlesni comunicarea și integrarea mi s-a părut puțin cam forțată). Personajul bătrânului cercetător (acceptat ușor de trib atât datorită faptului că, prin aspect, se asemăna cu ei, cât și pentru micile daruri pe care le adusese cu el) amintește de pasiunea pentru antropologie a primei jumătăți a secolului XX, când etnologi și antropologi entuziaști porneau în necunoscut pentru a găsi o umanitate pierdută, văzută ca o cheie de înțelegere a ceea ce am fost, a ceea ce suntem...   

În paralel cu punerea în oglindă a civilizației și a lumii primitive (paralelism ce evidențiază, într-un mod deloc surprinzător, faptul că, exceptând condițiile diferite de viață, omul se dovedește a fi mereu tributar acelorași pasiuni și frământări existențiale), romanul ne introduce și într-un climat social, ce pare foarte îndepărtat și străin acum, dar care era foarte viu în prima jumătate a secolului XX: „problema evreiască”. Pentru cei care nu au trăit în acele timpuri sau nu sunt familiarizați cu istoria secolului XX și cu ce a însemnat Al Doilea Război Mondial pentru istoria omenirii, Holocaustul, soluția finală sau lagărele de exterminare par fragmente dintr-o realitate străină, o realitate înspăimântătoare ce nu se poate să fi existat. Iar pe măsură ce anii trec și distanța față de aceste evenimente se mărește e cu atât mai greu să găsim răspunsul la întrebarea „cum a fost posibil?”. Prin situarea acțiunii în anii imediat de după război și prin intermediul protagoniștilor săi, Torsten Krol, ne permite accesul la o perspectivă „din interior” asupra acestor evenimente. De fapt, nu este vorba doar de o perspectivă, ci de mai multe perspective diferite care se întrețes, din fragmente și lucruri pe jumătate spuse, pe tot parcursul romanului.

Prima este cea a lui Klaus, unchiul și tatăl adoptiv al celor doi copii, nazist convins, criminal fără remușcări, amintind prin experimentele sale medicale de „îngerul morții”, dr. Josef Mengele, care a participat din și cu convingere la acțiunea de ucidere în masă a evreilor, cel pentru care războiul nu s-a încheiat, iar marea operă de purificare etnică trebuie continuată („Dar ce-i rău în a ucide evrei? Rău ar fi să nu-i ucizi”). Privit inițial ca un model de tânărul Erich, pe măsură ce evenimentele se complică, iar condițiile de stres îi fac pe toți să renunțe mai întâi la veșminte (băștinașii nu purtau deloc haine) și apoi la toate măștile pe care le afișau în societate, imaginea lui Klaus se degradează treptat în ochii tânărului, până când dispare din ea chiar și cea mai mică urmă de umanitate:

Voia  să-l felicit, să-i mulțumesc pentru că începuse marea exterminare și să jur că aveam să-i continui opera. Nu-mi mai găseam cuvintele. Nu eram în stare decât să mă holbez la el. Era ca o statuie ce înfățișa tot ceea ce e măreț și nobil în lume, un superb bărbat de bronz, cu ochii fixați în depărtări, în căutarea unor noi provocări. Dar statuia era goală pe dinăuntru, iar în bezna din mijlocul ei era cuibărită o ființă oribilă, un vierme care avea nevoie de sânge, din ce în ce mai mult sânge, pentru a supraviețui. Iar viermele dinăuntrul lui Klaus se făcuse gras și respingător.

Pus în fața acestor enormități pe care în Germania natală nimeni nu i le spusese, nici măcar mama sa care, într-o criză de nervi, mărturisește că era la curent cu ceea ce făcuse Klaus (și cu toate acestea acceptase să se mărite cu el după moartea soțului), Erich realizează cât de mult a fost tributar părerilor răspândite în epocă despre evrei. Și, sub efectul acestei revelații, imaginea evreului diabolic mâncător de copii este înlocuită de cea, adânc reprimată, a lui Noah, cel mai bun prieten al său din copilărie, acum cel mai probabil mort într-un lagăr de exterminare. Cuprinzând, cu privirea sa înțelegătoare, atât bezna din sufletul lui Klaus, cât și indignarea sinceră din ochii lui Erich, Herr Wentzler, antropologul, este cel care știe că, pentru a înțelege omul, trebuie să-l cunoști în toate ipostazele sale și să accepți că poate fi capabil atât de cele mai de neînțeles cruzimi, cât și de cele mai frumoase gesturi de altruism.     

 

Istoria mică și istoria mare

 

Privit la un nivel mai general, Oamenii-delfin mi-a amintit de tabloul lui Paul Gauguin, De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? pentru că, în cele din urmă, dincolo de evenimente, am simțit că miza romanului era tocmai încercarea de a înțelege umanitatea în specificul său. Iar aceasta s-a făcut prin suprapunerea a două planuri spațiale și temporale distincte: pe de o parte avem umanitatea primitivă, oarecum anistorică și situată clar în afara civilizației așa cum o știm, reprezentată de tribul yayomilor, și, pe de alta, omul modern, europeanul arian, foarte clar condiționat de societatea timpului său și de civilizația care l-a făcut ceea ce este. Și, deși erau aflați în continuare în același plan temporal cu Europa care se refăcea după cel mai mare război prin care trecuse omenirea, cu Japonia care suferea încă de pe urma bombei atomice, cu împărțirea lumii în tabere prin ridicarea unei simbolice, dar foarte apăsătoare, cortine de fier, protagoniștii au descoperită că, văzut de la distanță și prin prisma unei culturi diferite, cel mai mare conflict din istoria omenirii e ca și cum nici nu ar fi existat.

Evenimentele zilnice (vânatul, ultimele bârfe, un adulter sau starea vremii) sunt mult mai importante pentru yoyomi decât orice miză politică ce-i poate determina pe oamenii civilizați să se lupte unii cu alții pentru glorii efemere. Privite din depărtare și cu un ochi străin, oricât de sângeroase ar fi, aceste conflicte își pierd din dramatism și din consistență (par mai degrabă amintiri dintr-un vis urât), ceea ce dă naștere unui puternic sentiment de deșertăciune în fața istoriei. Intuitiv, îți dai seama că, în cele din urmă, în ceea ce-i privește pe oameni nimic nu-i nou sub soare, că este și va fi mereu în firea noastră să ucidem și să ne ucidem unii pe alții, să iubim și să urâm, să căutăm lumii un sens, să distrugem și să construim. Iar singurul motiv pentru care lucrurile acestea se petrec iar și iar este că, până la urmă lumea se naște și moare odată cu fiecare om, cu fiecare conștiință ce gândește și se gândește. În scurtul răstimp dintre nașterea și moartea unui om lumea însăși se naște și moare.

Romanul abundă în descrieri spectaculoase ale naturii (oceanul, fluviul Orinocco, jungla, cerul înaintea și în timpul furtunii) care parcă sunt menite să se opună micimii omenești și frământărilor inutile cu care oamenii își complică existența. Început cu descrierea valurilor în timpul călătoriei cu vaporul spre America, se încheie cu aceeași imagine a „oceanului nesfârșit”, o imagine copleșitoare în fața căreia toate dramele, toate răutățile și toate gândurile se sfârșesc.

Indiferentă la istoria mică, cu chinurile și neînțelesurile ei, natura își continuă imperturbabilă cursul oferindu-ne tuturor în egală măsură bogăția sa. Iar ce alegem să vedem din toate aceste bogății rămâne, până la urmă, alegerea fiecăruia, alegere care se dovedește a fi, de fapt, o opțiune de viață. Pus în fața acelorași manifestări naturale fiecare vede realitatea proprie sau, mai bine zis, se vede pe sine. Mi s-a părut revelator în acest sens un scurt dialog între Erich și Gerhardt referitor la forma pe care la un moment dat au luat-o norii înainte de furtună:

– Gerhardt, ai văzut? – Ce să văd? – Norii arătau ca un templu uriaș. – Eu am văzut o corabie și-apoi o balenă. – Probabil că te uitai în altă parte.  

Oamenii delfin, Torsten Krol, Ed. Litera, 2011, trad. Alexandru Macovei, col. „Premium”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 11 octombrie 2013)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Romanul Caterinei sau despre cum pionul devine regină, despre „Regina diavolului”, de Jeanne Kalogridis

Roman istoric și de atmosferă foarte bine documentat, care reînvie multe dintre lucrurile uitate despre lungul Ev Mediu european Regina diavolului de Jeanne Kalogridis face portretul uneia dintre figurile controversate și întunecate ale istoriei, dar pe care încearcă s-o redea în tonuri mai calde decât cele pe care i le-au hărăzit contemporanii și posteritatea.

Concurs special: sărbătorim 8 000 de prieteni (încheiat)

8 000 de cititori de cursă lungă: un nou prag, un nou concurs special. De data aceasta, premiul constă într-un roman pe care l-am citit de curând, „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård, și un album cu picturi ale lui Rembrandt.

„Lupta mea” (Cartea întâi: Moartea unui tată), de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

„Lupta mea” de Karl Ove Knausgård a fost distins cu Premiul Criticilor Norvegieni. Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu