• „Din vârful degetelor începe întotdeauna lumea nevăzută a celor care au învăţat să viseze…” - Mihai Măniuţiu

„Răbdarea păianjenului”, de Andrea Camilleri (fragmente)

„Răbdarea păianjenului”, de Andrea Camilleri (fragmente)

Andrea Camilleri surprinde din nou și se reinventează pe sine într-un roman trepidant. Răbdarea păianjenului  nu are pare parte nici de „delict”, nici de sânge împroșcat peste tot. Cu excepția cazului în care în care considerăm un delict faptul că numeroase vieți în plină splendoare se văd obligate să se stingă și să se irosească într-o mare de ură. Când „pânza de păianjen” țesută răbdător dintr-un adânc sentiment de ură și-a epuizat rolul strategic de „minciună”, adevăratul vinovat va ieși la lumină.

Andrea Calogero Camilleri (n. Porto Empedocle, 6 septembrie 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet promițător în tinerețe, apoi regizor de teatru, scenarist și producător de radio și televiziune, Andrea Calogero Camilleri a început să scrie romane după patruzeci de ani. Astăzi, „Bătrânul”, cum îl numesc cu tandrețe contemporanii, este considerat un nume de referință al genului polițist, pe care l-a rafinat până spre ficțiunea literară. Primul său volum, Il corso delle cose, a fost publicat abia în 1978 (deși fusese scris cu zece ani mai devreme), însă consacrarea literară a cunoscut-o după alți cincisprezece ani, odată cu romanul La stagione della caccia.

În 1994, a apărut La forma dell’acqua, primul roman din seria Comisarul Montalbano, personaj care avea să se transforme în scurt timp într-un adevărat cult. Comisarul Montalbano (numit în onoarea scriitorului Manuel Vázquez Montalbán) a devenit atât de popular (la aceasta contribuind și un serial de televiziune de mare succes), încât Andrea Camilleri a ajuns în situația de a nu mai putea renunța la el (asemenea lui Arthur Conan Doyle cu personajul său Sherlock Holmes). Prin urmare, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredințeze editorului său, cu indicația de a fi închisă într-un seif și publicată abia după moartea autorului. În onoarea sa, orașul natal Porto Empedocle, care stă la baza localității fictive Vigàta unde Montalbano își desfășoară activitatea, și-a schimbat denumirea în Vigàta. Până în prezent, seria cuprinde optsprezece titluri dintre care Nemira a publicat Hoțul de merinde, Sunetul viorii, Forma apei, Câinele de teracotă, Excursie la Tindari, Mireasma nopții și Răbdarea păianjenului

 

Răbdarea păianjenului, de Andrea Camilleri (fragmente)

 

Se trezi brusc, asudat, cu răsuflare groasă. Preţ de câteva secunde nu pricepu unde se afla, însă apoi respiraţia uşoară şi regulată a Liviei, lungită lângă el, îl readuse în dimensiunea atât de bine cunoscută şi liniştitoare. Era chiar acolo, în dormitorul lui de acasă, de la Marinella. Afară din lumea somnului îl trăsese un junghi rece ca o lamă de cuţit care-i străbătuse rana din umărul stâng. Nu trebuia să se uite la ceasul de pe noptieră ca să ştie că era ora trei şi jumătate noaptea; mai precis, trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. De douăzeci de zile i se întâmpla treaba asta – atât trecuseră, douăzeci de zile, de la noaptea aceea în care Jamil Zarzis, traficantul de copii extracomunitari, îl împuşcase, rănindu-l, în vreme ce el ripostase împuşcându-l mortal; într-adevăr, trecuseră douăzeci de zile, însă curgerea timpului se blocase, nu se ştie cum, la acel moment precis: trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. „Ţac” – aşa făcuse parcă un angrenaj în partea aceea a creierului său care se vede treaba că măsura trecerea orelor şi zilelor; atât, „ţac”, şi din acel moment, dacă dormea, se trezea, iar dacă în schimb era de veghe, i se-ntâmpla să asiste la un misterios şi aproape imperceptibil stop-cadru al obiectelor din jur. Ştia foarte bine că în timpul acelui fulgerător duel nu-i trecuse nici măcar prin anticamera cerebelului gândul să se uite la ceas; şi totuşi – iar de acest lucru îşi amintea perfect –, în clipa în care glonţul tras de Jamil Zarzis i se-nfigea în carne, o voce dinăuntrul său, impersonală, feminină, un pic metalică, precum vocile care se aud la difuzor în gări sau la supermarket, spusese: „este ora trei, douăzeci şi şapte de minute, patruzeci de secunde”.


– Eraţi împreună cu domnul comisar?
– Da, domnule.
– Şi vă cheamă… cum?
– Fazio, domnule.
– Când a survenit rana?
– Eh, domnule, conflictul a avut loc în jur de ora trei şi jumătate. Carevasăzică, în urmă cu ceva mai
mult de jumătate de oră. Domnule doctor…
– Da?
– E grav?
Zăcea lungit, nemişcat, cu ochii strâns închişi, ceea ce-i lăsa pe toţi să creadă că era inconştient şi că, prin urmare, puteau discuta fără fereală. De fapt, auzea şi înţelegea tot ce se spunea, era şi uluit, şi lucid în acelaşi timp, atât doar, că n-avea nicio tragere de inimă să deschidă gura ca să răspundă singur la întrebările doctorului. Se vedea treaba că injecţiile pe care i le făcuseră ca să nu mai simtă durerea aveau efect asupra tuturor extremităţilor corpului.
– Fii serios, domnule! Nu trebuie decât să extragem glonţul rămas înăuntru.
– Oh, măiculiţă sfântă!
– Nu vă mai agitaţi atât, zău aşa! E o nimica-toată! În plus, nu cred ca glonţul să fi produs mari pagube; cu o perioadă de exerciţii de recuperare, braţul îşi va reveni sută la sută. Hm, scuzaţi-mi întrebarea, totuşi de ce continuaţi să fiţi atât de îngrijorat?
– Vedeţi dumneavoastră, domnule doctor, acum câteva zile, domnul comisar s-a dus de unul singur să efectueze o operaţiune de supraveghere…


Şi acum, ca şi atunci, stă cu ochii strâns închişi. Însă nu mai aude cuvintele, acoperite de vuietul valurilor ce se sparg de ţărm. Trebuie că-i vântul: sub rafalele puternice, oblonul tremură din toate încheieturile, scoţând un soi de lamentaţie. Slavă Ălui de Sus că-i încă în convalescenţă, aşa că poate zăbovi sub pături după pofta inimii. La un asemenea gând, se simte ca eliberat de o povară şi se hotărăşte să-şi deschidă, mijit, ochii.
 

Adicătelea de ce nu-l mai auzea pe Fazio vorbind? Îşi deschise, mijit, ochii. Ăi doi se dăduseră o ţâră-ntro parte, îndepărtându-se dinspre pat către fereastră. Fazio îi tot turuia din gură, în vreme ce doctorul în halat alb asculta serios foarte. Şi, brusc, ca-ntr-o străfulgerare, îşi dădu seama că nu avea nevoie să audă ce cuvinte rostea Fazio ca să-nţeleagă ce anume-i spunea doctorului. Fazio, prietenul său de suflet, Fazio, omul lui cel mai de încredere, Fazio al lui, carevasăzică, îl trăda precum Iuda, istorisindu-i de bună seamă doctorului episodul când el, Montalbano, se prăbuşise fără vlagă pe plajă, după ce o durere cruntă îl cuprinsese în piept pe când înota în mare… Acu’ să te ţii cu doctorii ăştia, când or auzi asemenea grozăvie! Probabil că, înainte să-i tragă afară blestematul de glonţ o să-l treacă prin chinurile iadului, o să-l caute şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, o să-i dea găuri, o să-l belească de piele centimetru cu centimetru, ca să se dumirească ce poartă pe dedesubt…


Dormitorul său e acelaşi dintotdeauna. Ba nu, nu-i adevărat. E diferit, dar în acelaşi timp neschimbat. Diferit, pentru că acum pe masa de toaletă stau aliniate lucrurile Liviei – geanta, agrafele de păr, două flacoane mici. Iar pe scaunul din partea opusă se văd o bluză şi o fustă. Pe urmă, chiar dacă nu-i putea vedea, ştia că pe undeva, în preajma patului zăcea o pereche de papucei de casă roz. Se înduioşează pe loc. Pe dinăuntru parcă se înmoaie, cu totul zici că se topeşte şi ca lichidul greu se scurge-n jos… Mda, de douăzeci de zile i s-a fixat în minte metafora asta şi nu-i chip să scape de ea. Aşa cum stau lucrurile acum, chiar şi un gând banal are puterea să-l poarte pe marginea butoiului cu melancolie. Iar el, Montalbano, de o asemenea stare de fragilitate emoţională se ruşinează, se simte stânjenit, se vede obligat să elaboreze strategii complexe de apărare, în aşa fel încât ceilalţi să nu bage nimic de seamă. 
Însă cu Livia, nu, cu Livia n-a fost cale s-o scoată la capăt. Livia a hotărât să-l sprijine, să-i dea o mână de ajutor, tratându-l cu oarecare duritate ca să nu-i dea pretext să cedeze. Însă totul se dovedeşte inutil, căci chiar şi acest comportament grijuliu al Liviei îi provoacă un amestec de emoţie şi fericire. Căci da, e fericit pentru faptul că Livia şi-a mâncat tot concediul ca să aibă grijă de el; şi mai ştie ceva: că şi casa lui de la Marinella e fericită de când Livia e acolo. De când a sosit ea, dormitorul lui, ziua, pe lumină, arată ca şi cum şi-ar fi recăpătat culoarea, ca şi cum pereţii ar fi fost proaspăt zugrăviţi într-un alb luminos. Dat fiind că nu-i nimeni care să se holbeze la el, îşi şterge o lacrimă cu colţul cearşafului.

Răbdarea păianjenului, de Andrea Camilleri, Ed. Nemira, 2015, trad. Emanuel Botezatu, col. „Suspans”

© credit foto Andrea Camilleri



Articole asemănătoare

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery

O carte și frumoasă și tristă, și veselă și tragică, despre prietenie, despre fericire, despre singurătate, și, mai ales, despre frumusețe. O frumusețe aparte, care nu se regăsește în canoane și care este, în același timp, gratuită și de o valoare inestimabilă.

Sămânţa încolţită, de Anchee Min (fragment)

La 20 de ani după apariţia primului roman inspirat din propria viaţă, Azaleea Roşie, în care zugrăvea în culori sumbre tribulaţiile ei în timpul Revoluţiei culturale chineze, Anchee Min hotărăşte să-şi întregească povestea vieţii în Sămânţa încolţită.

„Amintirea dragostei”, de Jim Fergus (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din romanul „Amintirea dragostei”, de Jim Ferguson, un roman istoric despre Parisul anilor 20.

9 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. IB 08-11-2015 21:58

    Si eu va multumesc pentru ca v-ati facut timp pentru aceasta discutie. Si pentru invitatia la clubul de carte, la un moment dat se va intampla sa particip...Pana atunci cred ca imi voi reactiva contul de facebook (mi l-au facut copiii in urma cu cativa ani dar nu l-am folosit, l-am considerat cronofag) pentru a mai comenta cate un articol care apare (si) acolo.Toate cele bune!

    Raspunde
  2. IB 08-11-2015 21:08

    Da, se poate discuta mult legat de liste, alegerea lecturilor, timpul alocat, spatiul din biblioteca, etc. Si de foarte multe ori e frustrant sa nu pot avea mai mult timp, mai mult spatiu, sa renunt la o carte in favoarea alteia. Am carti cumparate din 2005, pe care nu le-am citit inca...De vreo 2 ani, de cand lucrez acasa (fac expertize de structuri metalice) am reusit sa mai castig ceva timp pentru lecturi din timpul pe care il pierdeam pe drum. Si mi-am propus / impus sa citesc 60 de carti pe an (1 carte avand in medie 420 pag.). Deocamdata reusesc sa fiu in grafic, chiar daca de cele mai multe ori o ora de citit este de la 12 la 1 noaptea...Revenind la liste, imi las cateva spatii goale (de ex. pentru 2016 am lasat loc pentru „Leopardul” lui Jo Nesbo si "Career of Evil" a lui Robert Galbraith, care sper sa apara cel tarziu la Bookfest si pe care le astept cu mare nerabdare) sau mai inlocuiesc o carte cu alta (de ex. „Legile frontierei” in loc de „Mesagerul” lui L.P. Hartley). Si incerc sa variez subiectul si locul actiunii cartilor (daca acum citesc „Profetii din Fiordul Vesniciei”, actiunea urmatoarei carti nu se va petrece in anul 1700 si nici in Peninsula Scandinava). Dupa cum ziceam, sunt multe de spus...O seara buna!

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 08-11-2015 21:41

    Mi se par foarte interesante obiceiurile de lectură ale altora. Cred că ăsta e și motivul pentru care îmi place așa de mult să particip la cluburi de carte: ai acces la experiența (intimă) de lectură a celorlalți și, de aici, se pot stabili legături foarte profunde de prietenie. Deocamdată mă las să rătăcesc din carte în carte. Probabil fac asta și pentru că, până acum vreo doi ani, mi-am organizat foarte strict lecturile pentru documentarea tezei de doctorat. Așa că acum mă „răsfăț” puțin și-mi las plăcerea de a rătăci pe care o aveam în liceu când treceam de la o carte la alta. Doar că pe atunci aveam ceva mai mult timp. Dar, fiecare vârstă de lectură are propriile frumuseți. Cumva, de când am făcut din pasiunea lecturii și o meserie nu mai citesc doar ce aș fi citit de plăcere, dar (din fericire) încă reușesc să citesc cu plăcere. Sper ca asta să nu se schimbe niciodată. Vă mulțumesc pentru că mi-ați împărtășit din obiceiurile dvs. de lectură, și, dacă aveți timp, vă așteptăm oricând cu plăcere la clubul de carte! Toate bune și lecturi plăcute!

  4. IB 08-11-2015 18:23

    Mi-am pus pe lista si „O cale îngustă spre Nordul îndepărtat” dar tot in 2017 ii va veni randul, conform listei actuale...Dar cine stie, poate la un moment dat o voi revizui...Apropo de cluburile de carte, de multe ori mi-am propus sa incerc sa vin dar niciodata nu am reusit, timpul este un mare dusman! Poate macar la Nordic Noir voi reusi sa vin, am citit destul de multi autori scandinavi si ar fi intersant sa schimb impresii in acest sens (de ex., pentru mine Jo Nesbo este no.1 in timp ce pe Liza Marklund n-am reusit s-o mai citesc, dupa prima carte).O seara buna!

    Raspunde
  5. Laura Câlțea 08-11-2015 20:22

    Clubul Nordic Noir (organizat în parteneriat cu Editura Trei) nu o să aibă doar autori nordici specializați pe literatură polițistă și asta, în parte, datorită (sau din cauza, în funcție de cum vrea fiecare) mie. Îmi plac romanele polițiste, însă la Editura Trei apar și alte romane interesante, așa că pentru clubul viitor o să avem „Sașenka” de Simon Sebag Montefiore. Am discutat și despre Jo Nesbo la club (pe care eu nu l-am citit, dar care tocmai datorită discuțiilor de la club a început să mi se pară interesant). Singura carte de Liza Marklund pe care am citit-o a fost „Lupul roșu” și m-a atras mai degrabă intriga secundară referitoare la viața privată a personajelor, mai degrabă decât cea polițistă. Mi se pare interesant și faptul că v-ați făcut o listă de lectură și că vă și țineți de ea. Am încercat și eu tot felul de improvizații (liste de lectură, borcane cu bilețele pe care am scris titlurile cărților etc.), dar nu pot fi consecventă. În momentul ăsta mi se pare că am ajuns foarte dezordonată în ceea ce privește alegerea lecturilor (sunt foarte, foarte multe cărți interesante apărute și tot apar din ce în ce mai multe) și nu mai am un criteriu clar de selecție. Nu am mai făcut nici o listă de lectură pentru că nu mă pot ține de ea, dar vă admir că sunteți consecvent. Mă gândesc doar că nu am apucat să citesc foarte multe titluri de la Gaudeamus 2014 și deja am o grămadă pe care mi-ar plăcea să le citesc de la Gaudeamus 2015 :)

  6. IB 08-11-2015 11:07

    Eu nu am citit inca nici „Mireasma noptii”, la data aparitiei aveam facuta lista de lecturi pana la jumatatea lui 2017 (nu mai speram ca Nemira sa continue seria si n-am lasat nici un loc liber pentru Camilleri). Poate intre timp va aparea si volumul 7, daca aflati ceva - va rog sa-mi spuneti si mie. Si, daca nu cer prea mult, poate aflati de la Nemira si ce intentii au cu seria Roy Grace a lui Peter James, mie imi place foarte mult.In alta ordine de idei, de la precedentele comentarii (legate de „Intr-o noapte de iarna”) am mai citit, printre un Nelson DeMille si un Raymond Chandler, si „Legile frontierei” plus „Cantecul pasarilor”, 2 carti despre care am citit lucruri frumoase (si) pe acest blog. Mi-au placut foarte mult, in special cea de-a doua. Acum citesc „Profetii din Fiordul Vesniciei”.Toate cele bune!P.S. Astept cu nerabdare informatiile despre noutatile Gaudeamus...

    Raspunde
  7. Laura Câlțea 08-11-2015 17:42

    Eu nu am rezistat, le-am citit pe ambele de cum au apărut (și „Mireasma nopții” și „Răbdarea păianjenului”), dar abia aștept să le recitesc :D Nu am citit „Profeții di Fiordul Veșniciei”, dar mi-a fost recomandată de mai mulți prieteni. O să întreb de cele două serii de la Nemira, dacă aflu ceva, vă anunț negreșit. „Cântecul păsărilor” este o carte minunată, nu știu de ce nu a avut mai mult succes (mai ales în țările de limbă engleză). Am citit de curând, tot de la Editura Litera, „O cale îngustă către Nordul îndepărtat”, de Richard Flanagan, și mi-am adus aminte și de această carte a lui S. Faulks. Ce face Faulks aici pentru istoria literară a Primului Război Mondial, face Flanagan în „O cale îngustă...” pentru istoria celui de-Al Doilea. Le-am avut pe ambele la clubul de carte și reacțiile au fost unanime: ne-au plăcut ambele tuturor :) Lecturi plăcute în continuare!

  8. IB 06-11-2015 16:30

    O surpriza placuta, inca un caz al comisarului Montalbano care sa apara in acest an! Neplacut (pentru mine) este faptul ca s-a trecut de la volumul 6 al seriei la volumul 8...

    Raspunde
  9. Laura Câlțea 06-11-2015 17:49

    Daa, a fost un an bun cu două noi traduceri din Camilleri. Aseară am început „Răbdarea păianjenului” și oscilez între a citi pe nerăsuflate și a citi lent ca să lungesc cât mai mult lectura. Nici nu observasem că s-a trecut peste volumul 7 (mi s-a părut puțin ciudat începutul celui de față, era ca și cum tocmai se terminase un caz despre care nu știam nimic, dar am zis că o fi doar o impresie). O să mă interesez :)