• „Sans élégance du coeur il n’y a pas d’ élégance” - Yves Saint-Laurent

„Povesteşte-mi despre Beirut”, de Asma Abdelkarim (fragmente în avanpremieră)

„Povesteşte-mi despre Beirut”, de Asma Abdelkarim (fragmente în avanpremieră)

Povesteşte-mi despre Beirut, de Asma Abdelkarim reprezită portretul viu al unui oraş complex şi fascinant, lipsit de clişeele care reduc islamul la război şi atentate. Este o carte pentru publicul larg interesat de Liban şi Tunisia, de lumea musulmană şi de conflictul israelo-palestinian.

 

Abia ieşită de pe băncile liceului, Asma Abdelkarim părăseşte Tunisia, unde a crescut, pentru a se întoarce în Liban, ţara strămoşilor ei. Este captivată de Beirut, o mică lume fascinantă şi agitată, în care imigranţii sirieni se intersectează cu refugiaţii palestinieni. Studentă, se îndrăgosteşte de un tânăr francez, alături de care ia parte la manifestaţiile din zilele zbuciumate ale Revoluţiei Cedrilor. Seducătoare prin pasiune şi lipsa de prejudecăţi, cartea ei dezvăluie realitatea complexă a Libanului, ţară cu aparenţe libertine şi mentalităţi tradiţionaliste. Povestire, eseu şi poveste de dragoste, mărturia ei are şi o dimensiune iniţiatică: în Beirut, Asma descoperă cu adevărat iubirea, legându-se de Liban şi de Maxime „aşa cum se leagă viţa sălbatică şi iedera, cu toate fibrele trupului şi sufletului”. Întâlnirea dintre cei doi condensează întâlnirea dintre Orient şi Occident într-un Liban care, deşi sfâşiat de conflicte, renaşte mereu din propria cenuşă.

 

Asma Abdelkarim, absolventă a universităţilor Saint Joseph din Beirut şi Sorbona, este traducătoare şi jurnalistă specializată în Orientul Mijlociu.

 

Povesteşte-mi despre Beirut, de Asma Abdelkarim (fragmente în avanpremieră)

 

În avionul care m-a adus la Beirut, am cunoscut-o pe Maya, o tripolitană originară din Akkar. Când am început să discutăm, m-a privit drept în ochi şi m-a anunţat pe un ton confidenţial, vrând parcă să mă liniştească: „Sunt sunnită”.

Alături de Maya am început să descopăr neîncrederea pe care o resimt libanezii sunniţi faţă de compatrioţii lor şiiţi. Datorită ei am început să înţeleg atitudinea circumspectă a lui Abbas când mă anunţase prima dată că era şiit. Sunniţii se simt aşadar superiori şi sunt convinşi că prin calitatea lor de tradiţionalişti deţin adevărul despre islam. În ochii lor, ceilalţi sunt doar nişte impostori în solda Iranului şi, din această cauză, nu sunt nici musulmani, nici libanezi. Sunniţii sunt în majoritate citadini. Locuiesc în oraşele mari de pe coastă, cum ar fi Beirut, Tripoli sau Saida. Îşi consideră compatrioţii şiiţi nişte ţărani necivilizaţi. Maya nu vede deloc cu ochi buni relaţia mea cu Abbas. Sora ei, care frecventează Universitatea Saint Esprit din Kaslik, cartierul cel mai la modă al fiefului creştin Jounieh, iese cu un maronit pe nume Bashir. Mulţi libanezi creştini poartă acest renume ca un omagiu adus liderului Falangelor şi fondatorului Forţelor Libaneze Bashir Gemayel, asasinat de miliţiile palestiniene în ziua de 14 septembrie 1982, la numai două săptămâni după ce fusese ales preşedinte al republicii.

Maya, care nu poartă văl, dar e o practicantă ferventă a islamului, îl apreciază foarte mult pe iubitul surorii sale. Când vorbeşte despre cuplul lor, descrie o poveste idilică. Spune că visează să întâlnească şi ea un bărbat iubitor, grijuliu, care s o copleşească cu cadouri de valoare şi cu atenţii, la fel ca Bashir. Deşi, în islam, femeilor nu li se permite să se căsătorească cu un nemusulman şi nu e prevăzut ca Bashir să se convertească, Maya nu vede niciun inconvenient ca sora ei să se întâlnească cu un creştin. Mai mult, le binecuvântează iubirea.

În schimb, este intransigentă în privinţa relaţiei mele cu Abbas, căruia îi zice „şiitul” şi pe care refuză categoric să-l întâlnească. Îmi repetă la nesfârşit refrenul: „Trebuie să rupi relaţia, nu te mai coborî la acest nivel”. Maya îi consideră pe şiiţi o clasă socială, nu o confesiune, oricum inferioară religiei ei şi purtătoare a tuturor viciilor. Nu-i împărtăşesc deloc convingerile. Totuşi, diferenţele sociale, culturale, ideologice şi angajamentul lui Abbas în Partidul lui Dumnezeu vor pune capăt până la urmă relaţiei noastre. Ruptura devenise inevitabilă.

Maya e dezamăgită că povestea de dragoste a surorii sale nu poate să se împlinească din cauza tuturor acestor obstacole religioase şi culturale, dar asta n-o împiedică să cocoloşească cuplul, să-l binecuvânteze şi să-l admire. Când Bashir o aude pe Maya folosind cuvinte aspre împotriva lui Abbas, replică râzând: „Câţi şiiţi sunt în Liban? Trebuie să le dăm două pălmuţe la fund şi se vor întoarce fuguţa în Iran!”. Nu e umor caustic. El, care n-a părăsit niciodată fieful maronit din nordul ţării şi nu cunoaşte din Beirut decât partea de est, e foarte departe de a-şi imagina cât de populat este cartierul Dahiyeh şi cât e de bine să trăieşti acolo.

În Liban, mai cu seamă în urma războiului civil, familiile libaneze, indiferent de confesiune, au devenit foarte ataşate de practicile lor religioase. Nici cele mai mari poveşti de dragoste nu pot să încalce aceste reguli sau să le înfrunte. Nu e deloc ceva obişnuit, ba chiar e imposibil să vezi un creştin convertindu-se ca să se căsătorească cu iubita lui musulmană sau viceversa. Familia, prietenii l-ar renega; familia soţiei nu l-ar accepta niciodată. I-ar fi cu neputinţă să aibă o viaţă socială. N-ar mai putea să adere la un partid politic, toate confesionale şi comunitariste în fond, chiar dacă unele nu-şi asumă asta în teorie şi mimează deschiderea, toleranţa şi laicitatea. Ar fi taxat drept trădător de ai lui şi drept om fără principii de noii săi coreligionari care, în cazul celor mai diplomaţi, s-ar limita să şuşotească despre asta, dar i-ar spune-o în faţă la prima altercaţie.

Accesul la viaţa profesională fiind bazat pe recomandare, e în general foarte greu pentru un libanez apolitic sau areligios să ajungă într-un post care să-i permită să-şi câştige existenţa decent. Iar dacă am aborda partea tehnică a stabilirii unui contract de căsătorie, ne-am lovi imediat de o realitate: căsătoria civilă nu există în Liban. Pentru a uni cupluri, pentru a celebra nunta, trebuie să treci prin faţa instanţelor religioase. Nicio unire între două persoane de confesiune diferită nu poate fi avută în vedere, spre marele necaz al Mayei. Acest al nu ştiu câtelea obstacol în calea căsătoriei mixte, la care Bashir şi Layal ar fi putut visa, împiedică unirea celor doi îndrăgostiţi la care ţine atât de mult şi a căror poveste de dragoste o face să viseze.

Maya părăseşte deseori districtul Akkar ca să vină în Beirut şi să petreacă zile întregi cu mine la cămin. Într-o seară de iulie, o însoţesc până la autogara Charles Helou, pentru că se orientează greu în Beirut. Pe drumul de întoarcere, pe când mă aflu încă pe podul autogării, o explozie asurzitoare îmi sparge urechile. În orice caz, cartierul autogării e tot pustiu. Mi-e frică, dar nu e nimeni în preajmă de la care să pot afla ce s-a întâmplat. De altfel, acesta e şi motivul pentru care nu se observă nicio mişcare de panică. Grăbesc pasul ca să ajung înapoi la cămin. Ajung în cartierul rezidenţial Remeil. Acolo, un bărbat în vârstă îşi udă liniştit florile în grădină. Atitudinea lui senină mă face să mă îndoiesc că am auzit explozia. Îl întreb totuşi fără să ezit. Îmi răspunde calm, schiţând un zâmbet patern:

— Nu-i nimic, trebuie să fie israelienii care au trecut bariera sunetului.

Trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Încălcările spaţiului aerian al Libanului de către avioanele de vânătoare ale armatei israeliene sunt ceva obişnuit pentru libanezi. Probabil că am fost singura cuprinsă de panică în ziua aceea. Ca o bună libaneză demnă de acest nume, îmi continui apoi liniştită drumul spre cămin.

 

Povesteşte-mi despre Beirut, de Asma Abdelkarim, Ed. Polirom, 2015, trad. Nicolae Constantinescu, col. „Hexagon”



Articole asemănătoare

Brooke Davis, „Obiecte pierdute” (fragmente în avanpremieră)

Fragmente în avanpremieră din romanul „Obiecte pierdute”, al australiencei Brooke Davis, un roman recomandat pasionaților de literatură contemporană, satiră și umor negru.

Vocația frumuseții, despre „Lecții aparte”, de Hélène Grimaud

„Lecții aparte” de Hélène Grimaud este un volum foarte liric, cu descrieri surprinzătoare și insolite, cu nenumărate referințe culturale (de la muzică, la literatură și pictură), dar și cu numeroase și surprinzătoare lecții aparte pe care ni le oferă viața cu straniile ei coincidențe.

Lumea e o scenă de teatru, despre „Păzitoarea tainei” de Kate Morton

Cu un suspans bine construit și minuțios dozat, personaje foarte bine individualizate, și o punere în scenă făcută cu mare atenție la detalii, ultimul roman al lui Kate Morton, este o lectură relaxantă și potrivită pentru vacanță sau pentru evadare, atunci când vacanța este încă departe.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Lazăr Cosmin 07-10-2015 08:28

    Vreau neapărat s-o citesc :)

    Raspunde