• „Well behaved women rarely make history” - Laurel Thatcher Ulrich

Normalitatea absurdului, despre „Portocaliul este noul negru”, de Piper Kerman

Normalitatea absurdului, despre „Portocaliul este noul negru”, de Piper Kerman

Cartea lui Piper Kerman mi-a adus aminte de o serie de documentare pe care le urmăream pe National Geographic, Pierdut printre străini. Fiecare episod descria experiența a diferiți oameni (bărbați și femei deopotrivă) care ajungeau la închisoare într-o țară străină (de obicei, una exotică și în care condițiile de încarcerare erau cumplite) și felul în care respectivul încerca să facă față acestei situații absurde în care nu se mai recunoștea și care părea că nu are nimic de-a face cu viața lui. Cam ca într-un film absurd.

Aceeași senzație o ai și când începi să citești Portocaliul este noul negru. Piper Kerman este condamnată la un an de închisoare pentru complicitate la trafic de droguri, mai exact, pentru transportul unei valize cu bani obținuți din droguri. De traficul efectiv nu se ocupa ea, ci iubita ei de atunci, însă nu era vorba că nu ar fi știut de unde vin banii cu care plăteau cazarea în cele mai scumpe hoteluri. Totul se petrecuse într-o perioadă confuză din propria tinerețe și, zece ani mai târziu, a trebuit să plătească pentru asta. La momentul respectiv, Piper lucra într-o firmă de publicitate, avea un logodnic pe care-l iubea nespus, dar a trebuit să lase totul deoparte pentru a-și executa pedeapsa de un an.

 

Cartea asta vă ajută însă să vă uitați la lumea dinăuntrul penitenciarelor și să nu mai judecați. Să vă gândiți că nu există om fundamental rău sau fundamental bun. Și înțelegeți că libertatea e în mintea noastră când suntem stăpâni pe noi și mintea noastră și când ne găsim un loc potrivit în puzzle-ul care reprezintă imaginea lumii în care, pentru o vreme, trăim.” (Cristina Bazavan, Prefață)

 

O pedeapsă inutilă și un sistem justițiar ineficient

 

Timpul petrecut în închisoare o schimbă fundamental, însă nu neapărat pedeapsa în sine (pe tot parcursul cărții, critică foarte dur sistemul de justiție american și ineficacitatea pedepselor), cât întâlnirea cu colegele de suferință. De asemenea, Piper constată cât de actuale sunt încă inegalitățile sociale în Statele Unite. Albă, blondă, sexy, educată și bogată, își dă singură seama că percepția oamenilor e că una ca ea nu are ce căuta în penitenciar. Penitenciarul este locul potrivit pentru mami hispanice, negrese sau drogate, nu pentru new-yorkeze la modă și absolvente de colegiu.

 

…era dureros să mă gândesc la ce rol puteau juca în societatea viitoare milioanele de americani care fuseseră în închisoare – știam din buletinele informative ale FAMM (Families Against Mandatory Minimums – Familii Împotriva Obligației Condamnărilor Minimale), pe care le primeau multe deținute, că peste 600 000 de condamnați se întorceau acasă în fiecare an. Singurele piețe pe care erau obișnuiți să intre erau cele din economia ilegală și nimic din ceea ce văzusem în sistemul penitenciar nu putea să le arate alt drum posibil pe care puteau merge când ajungeau din nou pe stradă.

 

…pentru prima oară înțelegeam că alegerile mele mă făcuseră complice la suferința lor. eram complice pentru dependența lor. O pedeapsă îndelungată de muncă în folosul comunității, lucrând cu persoane dependente, în libertate, m-ar fi condus probabil spre aceleași concluzii și ar fi fost de o mie de ori mai productivă pentru comunitate. Dar sistemul nostru penal actual nu are resurse pentru justiția de recuperare, în care cel care a făcut un rău să se confrunte cu daunele produse și încearcă să se revanșeze față de oamenii pe care i-a afectat. În schimb, sistemul nostru de „corecție” e bazat, de la cap la coadă, pe răzbunarea de moment. Apoi cei responsabili cu sistemul se miră de ce oamenii care ies din închisoare sunt mai distruși decât erau la început.

 

Acum, în cea de-a treia închisoare în care fusesem, am conștientizat un adevăr straniu: nu se afla nimeni la conducere. Bineînțeles, undeva în acele clădiri, o persoană care avea numele trecut pe o plăcuță de birou era numită director și, oficial, se afla la conducere, iar sub ea, pe scara ierarhică, erau căpitanii și locotenenții. Dar, pentru lucrurile practice, pentru deținuți, pentru oamenii care stăteau zi-lumină în acele închisori, scaunul căpitanului era gol, roata se învârtea, iar velele fluturau în vânt. Instituția practic ardea gazul degeaba, prezența personalului era redusă la minimum, iar angajații permanenți nu păreau să dea doi bani pe slujbele lor. Nimeni nu era prezent, nimeni nu interacționa la modul pozitiv cu oamenii cu are erau pline acele închisori. /…/ Marile instituții au lideri care sunt mândri de ce fac și care intră în contact cu toți cei prezenți în acele instituții, astfel încât fiecare înțelege rolul acestora. Dar gardienii noștri sunt, în general, scufundați într-un anonimat suprem, precum călăul din desene animate, care poartă o glugă pentru a-și ascunde identitatea. Ce scop, ce motiv stau la baza închiderii unor oameni, ani întregi, când acest lucru pare să însemne atât de puțin chiar și pentru gardienii care țin cheia? Cum poate un condamnat să înțeleagă faptul că pedeapsa sa a avut vreo importanță în vreun fel, când este tratată atât de neserios și cu o asemenea indiferență?

 

Ce înseamnă normal?

 

Sunt câteva chestii care te marchează în carte: absurdul situației și, mai apoi, absurditatea faptului că te obișnuiești cu această stare de fapt și ți-e greu să-ți mai închipui viața care continuă fără tine dincolo de gratiile închisorii; diferența între viața într-o închisoare și toate prejudecățile pe care le avem despre asta (faptul că ni se pare că este un loc în care nu pot ajunge oamenii obișnuiți, ca noi; tot timpul sunt alții cei care ajung după gratii, răufăcătorii, oamenii răi, cu care noi nu avem nimic de-a face); ușurința cu care sistemul judiciar american trimite oamenii după gratii (și ineficiența acestuia, pe care Piper o subliniază de nenumărate ori; sistemului penitenciar îi lipsesc inițiativele care să le asigure foștilor condamnați ocazia ca, după eliberare, să poată avea slujbe decente și să se reintegreze în societate; majoritatea se apucă din nou de aceleași fărădelegi care-i mai trimiseseră după gratii); descoperirea că, în închisoare ai mai multe șamse să găsești dușmani printre gardieni, decât printre ceilalți deținuți; faptul că, dorind să se documenteze despre viața în închisoare, Piper găsește cărți destinate supraviețuirii în închisoare care erau scrise doar pentru bărbați, dar și faptul că primirea ei în închisoare este foarte diferită de ceea ce s-ar fi așteptat oricine: știind cât de grea este schimbarea și adaptarea, toate femeile pe lângă care trecea o întrebau „Ești nouă? Cum te simți, scumpo? Ești bine?” și îi făceau cadou diferite lucruri pe care nu ar fi putut să și le cumpere singură în primele zile (pastă de dinți, papuci, săpun, șampon, cafea instant…).

Este o diferență foarte mare între acest fel de a prezenta închisoarea și felul în care sunt zugrăvite închisorile de bărbați în filmele americane (gen, Oz sau Prison Break). Oricât de mult nu ai vrea să generalizezi, diferențele nu pot fi negate: femeile întâmpină cu bunăvoință o nou-venită, relațiile sexuale sunt consensuale, iar violența e mai degrabă verbală. Pe de altă parte, Piper este la o închisoare federală obișnuită, nu la un penitenciar de maximă securitate, ceea ce poate explica o parte dintre diferențe. Și, apropo de filme, cartea a fost adaptată și pentru o serie TV cu același nume, Orange Is the New Black

Portocaliul este noul negru este utilă ca un fel de exercițiu: cel de a ieși complet din zona ta de confort și de a te imagina dincolo de ceea ce ai învățat ca fiind normal, într-o lume a marginalilor, într-o zonă gri a acceptării sociale, alături de oameni pe lângă care ai trece și ai considera că nu pot face parte din lumea ta. Însă granițele nu sunt niciodată definitive, iar trecerile dintr-o lume în alta se fac foarte ușor. Și, dintr-o dată, noțiunea de normalitate își schimbă sensul. Cea mai interesantă parte a cărții mi s-a părut tocmai asta: felul în care Piper descrie posibilitatea ca oricare dintre noi să ajungă, la un moment dat, în închisoare. O greșeală din tinerețe, o alegere greșită, un anturaj nepotrivit… și lumea ta o poate lua complet razna.

 

În cel mai concret sens al cuvântului, închisoarea este un ghetou, un loc în care guvernul Statelor Unite nu-i pune acum doar pe cei periculoși, ci și pe cei incomozi – oameni bolnavi mintal, oameni care sunt dependenți, oameni săraci, needucați și fără nici o aptitudine. Deși și ghetoul de afară este tot o închisoare, și una din care e mai greu să scapi decât dintr-un centru de corecție. De fapt, există, practic, o ușă rotativă între ghetourile noastre urbane și rurale și ghetoul formal, al sistemului nostru penitenciar.

 

Odată trecut primul șoc și fiind nevoită să se adapteze noii sale vieți, ea face o descoperire pe care cu puțin timp înainte ar fi fost tentată să o considere extraordinară: descoperă lumea și femeile cunoscute în închisoare nu ca pe o lume de marginali, ci ca pe o lume și niște oameni complet normali, care funcționează ca o societate obișnuită, cu reguli bine puse la punct, cu prietenii și animozități, singura deosebire fiind perimetrul clar delimitat în care trebuie să-și desfășoare existența.

 

Învățasem multe lucruri de când intrasem la închisoare, în urmă cu cinci luni: cum să fac curat folosind absorbante, cum să fac o instalație electrică, cum să-mi dau seama dacă două femei sunt cele mai bune prietene sau iubite, când să înjur pe cineva în spaniolă, să discern între „merge” (de bine) și „mi-e nu știu cum” (de rău), cel mai rapid mod de a calcula sentința cuiva în funcție de scăderea datorată comportamentului bun, cum să-mi dau seama de la un kilometru că ofițerul responsabil cu aprovizionarea magazinului e un nenorocit, cum să-i disting pe gardienii de treabă de cei cu care nu te puteai înțelege. Chiar am devenit expertă în prepararea unui fel de bază în închisoare: plăcinta cu brânză.

 

Să renunțăm la prejudecăți

 

Până la urmă, e o carte care te învață să mai lași la o parte  prejudecățile și să nu mai judeci oamenii înainte de a-i cunoaște. Pentru că, pe lângă descrierea foarte detaliată a vieții în închisoare, este plină de portrete ale femeilor cunoscute acolo, fiecare cu istoria ei personală, cu eșecurile și micile sale reușite, fiecare cu fărâma ei de normalitate și de viață obișnuită.

 

Într-o zi mi s-a alăturat o altă Janet, la vreo 50 de ani, înaltă, atrăgătoare și excentrică. O urmărisem și mă întrebasem care e povestea ei – îmi amintea de mătușa mea. Janet era ca mine – o femeie din clasa de mijloc, care comisese o infracțiune legată de traficul de droguri. Fusese acuzată de trafic de marijuana și primise o condamnare de doi ani. În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că e prietenoasă, dar nu întinde niciodată coarda, știind să respecte spațiul intim al celuilalt. Am aflat că îi plăcea să călătorească în toată lumea, o intelectuală clasică, militând pentru o viață eco, pasionată de fitness și expertă în yoga, precum și o budistă devotată, cu un simț special al umorului, fiind o adevărată încântare să întâlnești toate aceste atribute într-o deținută colegă cu tine.

 

Nu-i vorba că anul petrecut în închisoare ar fi fost pentru Piper un fel de mini-vacanță, însă nu a fost nici cea mai groaznică experiență prin care putea trece. A fost o experiență care i-a schimbat viața, însă nu în sensul rău la care se aștepta ea, ci într-unul mai bun, pentru că a învățat ceva de aici („la Danbury, învățasem să grăbesc zilele încercând să mă bucur de ele, indiferent ce s-ar fi întâmplat”).

 

Dacă era un lucru pe care-l învățasem în închisoare, acela era că, de fapt, eram bună. Nu mă descurcam atât de bine cu regulile de toată jena, dar eram mai mult decât capabilă să-i ajut pe alții. Eram dornică să ofer ce aveam, ceea ce însemna mai mult decât îmi dădusem seama. Acum nu mă prea mai tenta să-i judec pe alții și, când o făceam, îmi părea rău. Cel mai bun lucru era că descoperisem aici, în închisoare, femei care puteau să mă învețe să fiu mai bună.

 

Și, pentru a ieși cu bine din asta, i-a fost de ajutor atât sprijinul familiei și al logodnicului ei, prietenii care îi scriau și o vizitau, cărțile pe care le primea (ajunsese să-și facă o mică bibliotecă, iar toată închisoarea o știa drept „ciudata care citește”), cât și, mai ales, susținerea femeilor alături de care a fost închisă. Pentru că ele au fost cele care, datorită circumstanțelor, i-au fost aproape timp de un an de zile.

 

Mi-am dat seama că nu sunt singură pe lume mai ales datorită femeilor cu care am trăit mai  bine de un an, care m-au luminat în privința lucrurilor pe care le aveam în comun. Aveam în comun dormitoarele supraaglomerate și lipsa intimității. Aveam în comun numere în loc de nume, uniforme kaki, mâncare și obiecte de igienă ieftină. Dar mai ales aveam în comun un profund simț al umorului, al creativității în circumstanțe potrivnice și voința de a ne apăra și a ne păstra umanitatea, în ciuda încercării permanente a sistemului penitenciar de a o strivi. Nu cred că vreuna dintre noi ar fi reușit să pună de una singură în aplicare acele tehnici de supraviețuire mai sus amintite; știu că eu n-aș fi putut! Aveam nevoie una de cealaltă.

Micile gesturi de bunătate și simplele plăceri pe care le împărtășeam au fost atât de importante, fie că erau oferite sau primite, indiferent de unitate, încât am plecat acasă cu sentimentul puternic că nu sunt singură pe lume, în viață. Am aplicat același metode de bază pentru supraviețuire ca și femeile cu care, aparent, n-aveam aproape nimic în comun.

 

Ca și în celelalte cărți din Colecția Narator, stilul scriiturii este destul de lejer, limbajul este apropiat de cel vorbit (mai mult de cel american, decât de al nostru, ceea ce se simte pregnant) și cartea se citește ușor. Este destul de detaliată, oamenii și situațiile sunt descrise amănunțit, emoțiile prin care trece Piper la fel, așa că e foarte ușor să empatizezi cu ea. V-aș recomanda să citiți cartea fără pauze lungi pentru că sunt multe personaje și, dacă o întrerupi prea des, riști să nu le mai recunoști. Eu nu am făcut așa, am lungit-o timp de vreo două săptămâni și mă tot întorceam să găsesc nume de femei pe care nu le recunoșteam.

Mai am pe birou încă o carte din Colecția Narator, Clubul mincinoșilor de Mary Carr, pe care sper s-o citesc cât mai repede, și apoi, dar numai apoi, o să-mi iau și În pielea goală de David Sedaris pe care l-am văzut la Librăria Bastilia în decembrie și mi s-a părut un tip extraordinar. Din fericire, cei de la Editura Publica au filmat toată întâlnirea, așa că-l puteți vedea și voi pe David Sedaris în dialog cu Cristian Lupșa de la Decât o Revistă sau poate vreți să citiți interviul pe care i l-a luat Vlad Mixich.

Portocaliul este noul negru: Un an într-o închisoare de femei, de Piper Kerman, trad. rom. Silvia Dumitrache, Ed. Publica, 2014, Colecția Narator



Articole asemănătoare

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Publica

În perioada 19 – 23 noiembrie are loc ediția cu numărul 21 a Târgului Internațional de carte Gaudeamus 2014 – Carte de învăţătură, la Romexpo, București. Editura Publica poate fi găsită la parterul pavilionului central, la standul 15.

Un mariaj artistic, despre „Constance”, de Franny Moyle

Decadentism și dandysm, vicii și prejudecăți victoriene, feminism și homosexualitate, socialism și misticism, drepturi și obligații sociale, libertăți și interdicții… urmărind viața prea puțin cunoscută a lui Constance Wilde, Franny Moyle face o radiografie a societății britanice la finalul secolului XIX scoțând la iveală nu doar informații despre viața acesteia, ci și despre viața femeilor în epocă.

„Cea mai importantă invenție din secolul XX”, fragment din Dilema omnivorului, de Michael Pollan

Nu m-am gândit niciodată atât de mult la mâncare și, mai ales, la felul cum este produsă mâncarea și ce spune asta despre noi ca ființe și ca specie cât m-am gândit în zilele cât am citit din „Dilema omnivolului”, de Michael Pollan.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu