Alcătuit cu fine tuşe de observaţie atentă, romanul Pisica musafir străluceşte prin micile momente şi bucurii ale vieţii, surprinse pe fundalul unei frumuseţi poetice rare. La finalul epocii Showa, el şi ea – soţul care tocmai demisionase de la o editură şi soţia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie în centrul oraşului Tokyo, într-o casă din curtea unui conac construit în anii ’60. Între cuplul trecut de prima tinereţe şi Mica, pisica vecinilor, care vine adesea în vizite clandestine, se înfiripă o puternică legătură afectivă prin care viaţa capătă un alt sens. Această fericire a lucrurilor mărunte durează până într-o zi, când Mica îşi întârzie mai mult decât de obicei apariţia şi panica se insinuează în molcomul şir de întâmplări cotidiene…
„Un roman cu adevărat strălucitor.” (Kenzaburō Ōe)
„Un şir de obiecte şi experienţe ieşite din comun care par să nu se mai termine, o combinaţie curioasă de iuţeală şi minuţiozitate: ceea ce la început pare aglomerare de imagini întâmplătoare se transformă într-o colecţie aproape microscopică de emoţii şi fenomene.” (The Believer)
„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intimă, vie, surprinsă în detaliul unui loc în acelaşi timp deschis tuturor privirilor şi plin de taine.” (The New York Times Book Review)
„Pisica musafir oferă o lectură captivantă, plină de inteligenţă şi umor.” (Publishers Weekly)
„O poveste delicată şi încântătoare despre dorinţa de a fi aproape de cineva şi durerea absenţei.” (Atmospheres)
Takashi Hiraide s-a născut în prefectura Fukuoka, Japonia, în 1950. Poet remarcabil, liderul primei generaţii de scriitori ai Japoniei postbelice, el a publicat mai multe volume de poeme, dintre care unele experimentale (Hanul, Pentru spiritul de luptător al alunului, Portretul unui tînăr doctor de oase). În 1987 a scris un volum-melanj, ce face tranziţia între vers, poem în proză şi roman, Rază verde în casa mea. De altfel, multe dintre cărţile sale tind să rupă graniţele dintre genuri, încercând să schimbe felul în care cititorul priveşte literatura. Printre ele se numără Note pentru jurnalul scris cu mâna stângă, câştigător al Premiului Yomiuri, o „antologie” de scrisori dedicată unui artist dispărut – Vedere către Donald Evans –, o selecţie de poeme tradiţionale tanka şi rânduri de jurnal – O sută unsprezece poeme tanka prin care-mi jelesc tatăl – şi mai multe culegeri de eseuri pe teme dintre cele mai variate. În 2001 publică romanul Pisica musafir, unul dintre cele mai traduse titluri ale sale, care îi aduce Premiul Kiyama Shōhei. Din 1990 Takashi Hiraide predă cursuri de poetică şi artă la Universitatea de Artă Tama.
Pisica musafir, de Takashi Hiraide (fragment în avanpremieră)
Prima dată a apărut ca un nor zdrenţuit. Un vălătuc plutitor ce se înfiora uşor dintr-o parte în alta, parcă suflat de o boare de vânt.
Ferestruica din colţul bucătăriei noastre dădea către un gard înalt de lemn, atât de aproape, încât un om de-abia dacă se putea strecura pe acolo. Privită dinăuntru, sticla înceţoşată a ferestrei semăna cu un ecran cenuşiu de proiecţie. Pesemne că în gardul de lemn se crăpase un ochi, căci pe ecranul neobişnuit se oglindea mereu, împăienjenit, verdele gardului viu aflat la nord, cum traversezi poteca lată de trei-patru paşi. Când trecea cineva pe poteca aceea îngustă, silueta i se răsfrângea umplând întreaga fereastră. Probabil prin acelaşi principiu care guvernează funcţionarea unei camere obscure, lumina unei zile însorite părea şi mai orbitoare văzută din bucătăria întunecată, iar imaginile trecătorilor se proiectau cu susul în jos. Ba mai mult, umbrele mergeau exact în direcţia opusă faţă de cea spre care se îndreptau în realitate stăpânii lor. În clipa în care trecătorul se apropia de ochiul din gard, silueta sa răsturnată se umfla atât de mult, încât ajungea să acopere fereastra cu totul, iar când trecătorul se îndepărta, umbra dispărea cu desăvârşire intr-o clipită, ca într-un fenomen optic bizar.
Însă imaginea de nor zdrenţuit care se ivise în ziua aceea nu prea voia să se dea dusă. Şi nici când se apropia de ochiul din gard nu se mărea prea mult. Chiar şi în punctul în care ar fi trebuit să se umfle la maximum, imaginea proiectată pe jumătatea de sus a ferestrei nu depăşea o mărime ce putea fi cuprinsă în palmă. Dar după ce a şovăit nehotărât în drum, norul zdrenţuit a scos, în sfârşit, un miorlăit firav.
Soţia mea şi cu mine ne refeream la poteca aceea îngustă cu un nume ales de noi: poteca-fulger.
La vreo douăzeci de minute de mers cu trenul pe linia privată care porneşte din gara Shinjuku şi se îndreaptă către sud-vest, se găseşte o staţie mică, unde expresul nu opreşte şi de la care, după vreo zece minute de mers spre sud, dai peste o costişă domoală.
După ce traversezi pe diagonală singurul drum din vârful ei cu ceva trafic, care merge pe direcţia est-vest, te afli de această dată în faţa unui coborâş destul de larg şi văluros, la vreo şaptezeci de metri în josul căruia, pe partea stângă, se ridica o casă cu o intrare de modă veche, cu stinghii de bambus ce îmbrăcau vertical jumătatea inferioară a zidului de piatră. În faţă, cum intrai pe stânga, zidul devenea auster şi tot de acolo se făcea o potecă ce şerpuia de-a lungul unui gard de lemn.
Locuinţa închiriată de noi era o casă de oaspeţi situată intr-o curte mare, în zona cuprinsă între zidul de piatră şi gardul de lemn. Puţin mai încolo de jumătatea gardului se deschidea o poartă joasă de lemn, care servea atât ca intrare secundară pentru proprietari, cât şi ca intrare principală pentru chiriaşi. Crăpătura apăruse puţin mai încolo de această poartă, ca un ochi nebăgat în seamă de nimeni.
După ce treceai prin faţa ferestrei încastrate ce dădea în spatele gardului de lemn, fără ca măcar să-ţi treacă prin cap cât de clar ţi se proiecta imaginea în bucătăria noastră, dădeai de un perete de cărămidă roşie care te împungea din stânga, apoi drumul o cotea oarecum abrupt la dreapta. Brusc, în cale îţi răsărea o casă cu acoperişul învelit de frunzişul stufos al unui ulm uriaş, apoi drumul se curba din nou brusc, de această dată spre stânga. Cotiturile strânse ale potecii o făceau să semene cu felul în care adeseori apare desenat fulgerul şi de aceea noi am numit-o, mai în glumă, mai în serios, poteca-fulger.
Ulmul care umbrea poteca era bătrân. Este posibil chiar să fi fost desemnat copac protejat de către autorităţile locale: construcţia casei vădea că totul fusese gândit în aşa fel încât trunchiul copacului să rămână îngrădit şi să fie păstrat neatins. Libere să crească în voie, ramurile sale se întindeau bogate atât în partea de răsărit a casei proprietarilor, cât şi deasupra casei de oaspeţi, aflată în colţul de nord-est al curţii, binecuvântându-ne pe toţi cu umbra lor verde şi răcoroasă. Dar spre sfârşitul toamnei, când frunzele Îi cădeau mormane la poale, ulmul o făcea adesea. Pe proprietăreasă să ofteze din străfundul sufletului.
Cel care şi-a pus în gând să ia şi să crească pisicuţa, la câteva zile după apariţia ei rătăcită pe poteca-fulger, a fost băieţelul de vreo cinci ani din casa vecină, în grădina căreia se afla ulmul.
Cu toate că eram vecini la răsărit, curţile noastre se alăturau doar la colţurile ascuţite ale potecii, aşa că nu aveam deloc prilejul de a da ochii unii cu alţii. În plus, graniţa dintre grădina noastră şi casa vecină se materializa intr-un perete zdravăn, care nu lăsa nici o posibilitate de comunicare, cu excepţia unei ferestruici pentru ventilaţie. Dar mai presus de toate, în calitatea noastră de simpli chiriaşi ai casei de oaspeţi ce ocupa ea însăşi doar un colţ din curtea aceea întinsă, nu prea aveam sentimentul că suntem vecini în adevăratul sens al cuvântului.
Băieţelul se juca adesea pe la cotiturile potecii, chiuind zglobiu, dar nici aşa nu ne întâlneam, căci vieţile noastre se desfăşurau în contratimp, după fusuri orare complet diferite, eu rămânând până târziu în noapte la masa de scris. Totuşi, declaraţia lui hotărâtă de a lua în grijă pisica a trecut peste gardul de lemn şi mi-a ajuns la urechi, intr-o dimineaţă târzie, la micul dejun. Câteva zile după aceea, am surprins pisicuţa cutreierând cu paşi iuţi grădiniţa noastră cât un uscător de rufe şi, auzind glasul copilului, un zâmbet mi-a înflorit pe obraji.
Când privesc înapoi şi mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, îmi dau seama că aceea a fost o ocazie pe care eu am pierdut-o.
Pisica musafir, de Takashi Hiraide, Editura Polirom, 2016, traducere din limba japoneză şi note de Diana Tihan, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
Scrie un comentariu