• „Tigrul se îmblânzește cu mângăieri, nu cu bățul” - proverb persan

„Patul Fridei”, de Slavenka Drakulić (fragment)

„Patul Fridei”, de Slavenka Drakulić (fragment)

Cu câteva zile înainte de capătul vieții, în 1954, Frida Kahlo scria în jurnal: „Sper că sfârșitul e plin de bucurie și mai sper să nu mă întorc niciodată”. În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează viața lăuntrică a uneia dintre cele mai excentrice artiste ale lumii, întrețesând cu pricepere amintirile Fridei în descrierea tablourilor ei și dând naștere unei meditații despre natura durerii și a creativității. Cu un personaj a cărui viață neobișnuită continuă să fascineze, această imagine a Fridei Kahlo va atrage cititorii de ficțiune și iubitorii de artă deopotrivă.

„Slavenka Drakulić este o scriitoare de o mare sensibilitate, inteligență și grație.” (Alice Walker)

„După descoperirea legăturii dintre Diego Rivera și sora ei, Kity, pictura Fridei trece de la pasiune la nevoie arzătoare, o cale de a supraviețui trădării și propriilor limite fizice.” (Publishers Weekly)

„E atât de greu să exprimi durerea, mai ales în cuvinte... În vreme ce ele sunt abstracte, pictura, precum muzica, e o formă a expresiei directe, care nu are nevoie de mediere, de traducere. Mi s-a părut că trebuie să încerc să descriu în cuvinte lumea pe care Frida Kahlo o creează în tablouri.” (Slavenka Drakulić)

„O imagine elegantă a unei artiste, care descoperă în Frida Kahlo o vulnerabilitate, o complexitate adesea absente în portretele ei din ziua de azi.” (Kirkus Reviews)

Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat mai multe romane și cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian sau Eurozine. În 2005 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor, care a avut loc la Praga, a fost caracterizată drept unul dintre cei mai influenți scriitori ai vremurilor noastre. În același an, S, roman despre balcani a fost adaptat pentru marele ecran într-o peliculă multiplu premiată, în regia Juanitei Wilson (As If I Am Not There). În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.

 

Patul Fridei, de Slavenka Drakulić (fragment)

 

Crescuse ca o fetiță energică și zvăpăiată care se tundea scurt și purta pantaloni. Citea poezii, ieșea cu prietenii și era îndrăgostită de Alex. Iubea bărbații mai mult decât iubea femeile, pe tata mai mult decât pe mama, pe băieți mai mult decât pe fetițe. La liceu, în gașca lor, cu excepția ei mai era o singură fată. Într-una dintre fotografiile de familie făcute de tatăl ei, purta costum de bărbat. Surorile și mama erau îmbrăcate în rochii elegante, în vreme ce ea purta un costum bărbătesc cu vestă și cravată. Cu părul lins pe spate, cu un baston în mâna dreaptă, privea direct spre aparatul de fotografiat.

În fotografia aceea nu-ți puteai da seama cu certitudine nici după chip și nici după atitudine că era de fapt fată. În timp ce mama și surorile ei zâmbeau cochet, ea era foarte serioasă. Părea ușor scorțoasă, chiar arogantă. Își dădea seama că în acea fotografie de familie, „formală“, apariția ei e provocatoare. Dar își putea permite acele extravaganțe, pentru că era preferata tatălui. Dintre cele șase fiice, doar ea avea studii. De altfel, cele două fiice din prima lui căsătorie cărora abia de li se pomenea numele din cauza Donei Matilde, care nu voia să le primească să locuiască cu ei, au fost trimise la mănăstire. Nici față de propria-i fiică, cea mare, care-i purta numele, mama nu era mai tandră. Când a fugit la cincisprezece ani cu un băiat, nu i-a mai dat voie să se întoarcă acasă. Tatăl nu părea să aibă vreun cuvânt în deciziile mamei. Era fotograf profesionist, cu o fire blajină, introvertit și extrem de retras. După serviciu se retrăgea la el în cameră, cânta la pian și-i citea pe filosofii germani. Niciodată nu vorbea despre viața pe care o lăsase în urmă, sau că îi lipsea Germania, limba lui maternă, studiile făcute... Iar soția lui, mama Matildei, Adrianei, Fridei și Cristinei era o femeie practică, foarte îndărătnică și mai mereu prost dispusă. Poate că tocmai de la mama ei moștenise această rezistență și chiar o oarece rigiditate.

Mama considera studiile Fridei drept inutile. La fel ca pe celelalte trei fiice, o învățase tot ceea ce trebuia să știe o femeie când se mărită și face copii. Știa să gătească, să facă curățenie, să coasă, să brodeze, să tricoteze, așadar la ce bun era să-ți expui familia la cheltuieli inutile? Cu toate acestea, tatăl ei a insistat. Spunea că Frida îi seamănă cel mai mult și era decis ca ea să-și termine studiile — tocmai pentru că el nu reușise — și să devină medic. Don Guillermo nu a spus niciodată că și-ar fi dorit un fiu, asta era doar presupunerea Fridei, bazată pe surâsul lui în timp ce-și fotografia familia și o așeza pe ea în centru, îmbrăcată în costum bărbătesc.

Și poate că Dona Matilde se opunea studiilor ei și pentru că ea era neștiutoare de carte. Pe vremea când poza în fața camerei tatălui îmbrăcată ca un bărbat tânăr, ignoranța mamei i se părea Fridei firească. Ulterior a regretat că a judecat așa, dar mama nu mai vedea niciun rost în a învăța. Să învețe să scrie și să citească? La ce bun? Viața era oricum suficient de complicată, îi spunea.

A avut dreptate mama, și-a spus în dimineața aceea. Câtă dreptate a avut...

 

I-a revenit în amintire acea întâmplare de demult care i-a schimbat pentru totdeauna cursul vieții. Ce straniu e că nu a presimțit deloc nenorocirea ce urma să se întâmple. Era septembrie. Se plimba prin piață ținându-se de mână cu Alex, inspirând miasma primei ploi de toamnă. Privirea i-a fost atrasă de niște pepeni galbeni și de o păpușă din porțelan într-o rochiță bleu ciel din vitrina unui anticariat. Și-a adus perfect aminte de acele culori și de gustul unei felii de portocală pe care i-a dus-o Alex la gură. Prospețimea ei i-a pătruns în tot corpul. Sucul portocalei i s-a scurs pe degete și a început să le lingă unul câte unul. Stăteau în stradă, privirea lui Alex s-a cufundat în ochii ei, o adiere de vânt îi răcorea spatele, Frida îi mângâia pielea de sub cămașă simțindu-i căldura abdomenului. Era conștientă că trecătorii îi privesc și că o femeie le zâmbea.

Clipa de dinaintea accidentului, când și-a simțit corpul de la buze până la vârful degetelor de la picioare a fost poate ultima senzație desăvârșită pe care a experimentat-o în viața ei. Habar nu avea că, doar câteva momente mai târziu, micul ei univers se va spulbera și că nimic nu va mai fi la fel de atunci în viața ei.

De câte ori își aducea aminte de ziua aceea, își spunea că destinul ei fusese decis de umbrela de soare din hârtie cerată pe care i-o cumpărase Alex la piață. Se aflau deja în stația de autobuz când ea și-a adus aminte că a uitat pe undeva umbrela. Au ratat primul autobuz, au dat fuga înapoi și au cumpărat una nouă. Până au urcat în următorul au- tobuz, cu caroseria din lemn, o noutate la vremea aceea în oraș, se oprise și ploaia ușoară. Era aglomerat și au găsit cu greu locuri unul lângă celălalt. Ar recunoaște și astăzi chipurile oamenilor care stăteau în jurul lor: o indiancă învelită cu un șal de culoarea turcoazului, un bărbat în pantaloni albaștri, pătați la genunchi de parcă ar fi îngenuncheat ori ar fi căzut, o femeie cu un coș plin de ardei iuți. Mirosul de transpirație, de păr ud și de portocală în mâna lui Alex. Prin țesătura fustei simțea atingerea piciorului lui.

În momentul în care autobuzul a făcut o curbă, s-a auzit un scrâșnet de frânare ca un scâncet. Apoi a urmat o lovitură nedeslușită, un trosnet de lemn și sticlă. Nu a simțit nici lovitura, nici durerea.

Nu este adevărat că simți ceva când ai un accident. Nu există nicio senzație și niciun gând. Exiști și în același timp nu exiști, ca un fir de praf care plutește în aer. Vezi albastrul cerului și ai sentimentul că faci parte din aer, apă, verdele parcului din apropiere. Plutești într-o liniște deplină în care nu-ți auzi nici măcar bătăile propriei inimi. Nu pare a fi experiența neantului?

 

Și liniștea, da, a reținut acea liniște deplină. De fapt e și singura amintire a accidentului. În copilărie, împăturea de câteva ori coala de hârtie și decupa figuri simetrice. Soarele ei de hârtie avea raze, dar îi lipsea cercul, care fusese tăiat cu foarfeca. Amintirea accidentului era asemenea acelui soare în centrul căruia se căsca un gol.

Nu-și putea aminti cât de mult a durat această absență din corp. Următoarea imagine pe care a văzut-o a fost femeia cu ardei care alerga ținându-și în mâini propriile intestine. A auzit cum cineva striga după ajutor, o voce care țipa: Balerina, balerina! Ce stupid, își zise ea, despre ce balerină delirează? Când a ridicat mâna, a văzut că e plină de sânge amestecat cu un smalț auriu. Imaginea i s-a părut ireală, de parcă s-ar fi aflat brusc la teatru. Ori de parcă ar fi fost deja moartă.

 

Am văzut atunci clar dinaintea ochilor că roșul este în același timp culoarea vieții și a morții. Mai târziu, de câte ori încercam să-mi imaginez corpul meu sfârtecat, vedeam culoarea sângeriu-aurie și îmi spuneam că din clipa aceea viața mi-a devenit colorată și pitorească. Dacă aș fi pictat vreodată accidentul, aș fi folosit cele două culori. Dar ăsta este singurul tablou pe care nu l-am pictat niciodată, deși toate tablourile mele își au originea în el.

Eu n-am pictat nimic altceva decât nenorocirea mea, și-a spus ea cu privirea pierdută pe fereastră în dimineața aceea, aproape treizeci de ani mai târziu.

 

Ulterior a aflat că în urma accidentului a rămas fără haine și că a zăcut practic goală, cu trupul plin de sânge amestecat cu un smalț auriu de la vreun meșter sobar din autobuz. Își aducea aminte ca prin ceață că un bărbat s-a aplecat deasupra ei, și-a pus genunchiul pe abdomenul ei și dintr-o smucitură i-a scos ceva ce-i fusese înfipt adânc în pântece. Brusc, din abdomenul Fridei a țâșnit sângele, care i s-a scurs pe coapse. A început să urle de durere și și-a pierdut cunoștința.

Și-a revenit în simțiri abia la spital, unde niște oameni o purtau pe targă, alergând de-a lungul culoarelor, și strigau: Repede, repede, repede. În sala de operație, o asistentă i-a pus o mască albă pe față și i-a spus: Inspirați adânc și numărați până la zece. A inspirat cloroformul fără să-și poată imagina de câte ori va mai simți acel miros. Apoi a căzut într-un somn eliberator.

Doctorii au fost pe bună dreptate reticenți la ideea că va supraviețui. Dar a supraviețuit. Organismul ei tânăr a luptat. A salvat-o faptul că încă din spital a început să se deprindă cu durerea care s-a cuibărit în ea și a devenit un colocatar de care nu avea să scape niciodată.

Alex, care printr-un miracol era nevătămat, i-a spus mai târziu că piciorul ei drept, piciorul șchiop, fusese fracturat în unsprezece locuri, iar laba piciorului i-a fost dislocată și zdrobită. Coloana i-a fost fracturată în trei locuri în zona lombară, la fel și clavicula, precum și ver- tebra a treia și a patra. Umărul stâng i-a fost de asemenea dislocat. Toate astea au putut fi refăcute de doctori, cu excepția coloanei și a bazinului, care s-au fisurat, i-a spus el. Apoi i-a descris ce văzuse el: o bară lungă, metalică, ce i-a străpuns abdomenul la nivelul șoldului stâng și i-a ieșit prin vagin.

Era o bară de susținere din autobuz, a adăugat el.

Fusese trasă în țeapă de vie. După ce un trecător cu suficientă stăpânire de sine i-a scos bara din corp, a așezat-o împreună cu Alex pe o masă de biliard dintr-un bar din apropiere și au așteptat să vină ambulanța.

A zăcut așa, goală, pe pânza verde, năclăită de sânge amestecat cu smalț auriu. Trecătorii credeau că e o dansatoare rănită de la bar, de aceea strigau: Balerina! Erai atât de frumoasă, asta i-a spus Alex, stând lângă ea a doua zi după operație și ținând-o de mână.

 

Patul Fridei, de Slavenka Drakulić, Editura Pandora M, 2022, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu, Colecția ANANSI. World Fiction



Articole asemănătoare

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern ), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

Frumosul străin, fragmente paralele din „Femeile care au renunțat la bărbați”, de Karine Lambert, și „Final”, de Fernanda Torres

Cinci femei și cinci bărbați și două romane potrivite pentru o lectură în paralel: „Femeile care au renunţat la bărbaţi”, de Karine Lambert, și „Final”, de Fernanda Torres. Ele renunță la sex (nu la iubire), ei renunță la iubire, dar aleg sexul.

Concurs: „Păzitoarea tainei”, de Kate Morton (încheiat)

Una dintre aparițiile speciale ale acestei veri pregătite de Editura Humanitas Fiction este traducerea ultimului volum semnat Kate Morton, Păzitoarea tainei. Împreună cu Editura Humanitas Fiction am pregătit un concurs ce va avea ca premiu un exemplar din această carte.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu