„Patrick Melrose. Oarece speranță. Lapte matern. În sfârșit!”, de Edward St. Aubyn (fragment în avanpremieră)

„Patrick Melrose. Oarece speranță. Lapte matern. În sfârșit!”, de Edward St. Aubyn (fragment în avanpremieră)

Patrick Melrose are treizeci de ani și încearcă să-și depășească dependențele. După ce și-a risipit cea mai mare parte a moștenirii, are nevoie de un loc de muncă și vrea să devină avocat. După aproape cincisprezece ani, Patrick își vede soția epuizată de maternitate, mama înșelată de o fundație New Age, iar pe Robert, fiul lui în vârstă de cinci ani, înțelegând mai multe decât ar trebui. Cândva bogată și ilustră, familia Melrose trebuie să facă față promisiunilor încălcate, adulterului și sentimentelor refulate. 

Ciclul se încheie cu înmormântarea mamei lui Patrick. El se întreabă dacă viața fără părinții săi va reprezenta într-adevăr eliberarea la care a sperat de atâta vreme.

 

„Stilul aforistic și spiritual al lui St Aubyn amintește de Evelyn Waugh și Oscar Wilde.” (Sunday Telegraph)

„Unul dintre cele mai bune cicluri din ficțiunea contemporană.” (The Boston Globe)

„O proză sclipitoare, șocantă… De neuitat.” (The Wall Street Journal

 

Oarece speranță. Lapte matern. În sfârșit! este al doilea volum al seriei „Patrick Melrose”, primul volum, Nu contează. Vești rele, a apărut în 2019 în imprintul Carte pentru toți al Editurii Litera.

 

Patrick Melrose. Oarece speranță. Lapte matern. În sfârșit!, de Edward St. Aubyn

(fragment în avanpremieră)

 

Patrick se trezi știind că visase, însă fără să fie în stare să‑și amintească visul. Simți chinul bine‑cunoscut de a încerca să dea de urma a ceva ce tocmai fusese înghițit de hăul treziei, dar care tot mai putea să fie dedus din propria absență, ca vârtejul unor resturi de hârtie lăsat în urmă de o mașină în goană.

Frânturile obscure ale visului, care părea să fi avut loc lângă un lac, se încurcară cu piesa Măsură pentru măsură, pe care o văzuse împreună cu Johnny Hall cu o seară înainte. În ciuda faptului că regizorul alesese să o pună în scenă într‑un depou de autobuze, nimic nu putea să diminueze din șocul de a fi auzit cuvântul „milă” rostit de atât de multe ori într‑o singură seară.

Poate că toate problemele lui apăruseră de la folosirea unui vocabular nepotrivit, cugetă el, cu un fior scurt de încântare care îi dădu puterea să‑și arunce la o parte așternuturile și să se gândească să se dea jos din pat. Făcea parte dintr‑o lume în care cuvântul „caritate” era precedat negreșit de cuvintele „prânz de”, „comitet de”, sau „bal de”, la fel cum o femeie frumoasă era urmată îndeaproape de soțul gelos. Nu avea nimeni timp pentru „compasiune”, iar cât despre „clemență”, aceasta lua adesea forma nemulțumirilor față de condamnări prea scurte la închisoare. Cu toate astea, știa că greutățile sale aveau o bază mai serioasă de‑atât.

Era măcinat de când se știa de dorința de a fi în două locuri deodată: în corpul lui și în afara lui, pe pat și pe galeria pentru draperie, în venă și în cilindrul de sticlă al seringii, cu un ochi acoperit de petic și cu unul uitându‑se la petic, străduindu‑se să‑și piardă cunoștința ca să înceteze să mai observe, apoi forțat să observe marginile de lumină ale inconștientului și să facă întunericul vizibil; suprimând orice efort, dar dând apatia pe neliniște; atras de jocuri de cuvinte, dar scârbit de virusul ambiguității; înclinat să împartă frazele în două, răsucindu‑le în jurul unui „dar”, însă tânjind să‑și întindă limba ca o șopârlă gecko și să prindă cu ea de la distanță o muscă, cu o pricepere de netăgăduit; disperat să scape de autosabotarea ironiei și să spună ceea ce gândește cu adevărat, doar ca să constate că numai ironia putea să transmită înțelesul pe care‑l dorește.

Ca să nu mai amintim cele două locuri în care își dorea să fie astă‑seară, cugetă Patrick, coborându‑și picioarele din pat: la petrecerea lui Bridget și nu la petrecerea lui Bridget. Și nu avea chef să cineze cu oameni pe care‑i chema Bossington‑Lane. Avea să‑l sune pe Johnny și să stabilească să ia cina doar cu el. Formă numărul, însă închise numaidecât, hotărându‑se să‑l sune din nou după ce‑și va fi făcut un ceai. Doar ce pusese la loc receptorul când sună telefonul. Era Nicholas Pratt, care voia să‑i reproșeze că nu răspunsese invitației de la Cheatley.

– Nu e nevoie să‑mi mulțumești, zise Nicholas Pratt, că am aranjat să fii invitat la evenimentul fastuos din seara asta. Îi datorez scumpului tău papa să mă asigur că ești la curent cu ce se întâmplă.

– De asta nu mai pot eu, răspunse Patrick. În orice caz, ai pregătit terenul să fiu invitat la Cheatley de când ai adus‑o pe Bridget la Lacoste, când aveam cinci ani. Încă de pe‑atunci îți puteai da seama că îi era destinat să țină frâiele înaltei societăți.

– Erai mult prea neastâmpărat să observi ceva atât de important, spuse Nicholas. Îmi amintesc când eram pe Victoria Road și mi‑ai tras un șut zdravăn în fluierul piciorului. Am șchiopătat pe coridor și am încercat să‑mi ascund durerea ca să nu o supăr pe virtuoasa ta mamă. Că veni vorba, ce mai face? N‑am mai văzut‑o de nu știu când.

– E uimitor, nu‑i așa? Pare să creadă că există lucruri mai bune de făcut decât să meargă la petreceri.

– Mi s‑a părut mereu că e un pic mai neobișnuită, zise Nicholas cu înțelepciune.

– Din câte știu, dirijează un transport de zece mii de seringi către Polonia. Lumea spune că e minunat din partea ei, însă eu tot sunt de părere că actele de caritate încep de acasă. Ar fi putut să nu bată drumul degeaba dacă le‑ar fi adus la apartamentul meu, spuse Patrick.

– Credeam că renunțaseși la asta, zise Nicholas.

– Am renunțat, n‑am renunțat. E greu de zis de‑aici, din Zona Gri.

– E un fel melodramatic de a vorbi la treizeci de ani.

– Ei bine, vezi tu, oftă Patrick, am renunțat la tot, dar nu mi‑am găsit altceva în care să cred.

– Ai putea să începi prin a o duce pe fiica mea la Cheatley.

– Mi‑e teamă că nu pot, minți Patrick, care nu o putea suporta pe Amanda Pratt. Mă duce altcineva cu mașina.

– Ah, ei bine, atunci o să vă întâlniți la familia Bossington‑Lane, spuse Nicholas. Și o să ne vedem și noi la petrecere.

Patrick ezitase din mai multe motive să‑i accepte invitația la Cheatley. Unul dintre ele era că Debbie avea să fie acolo. După ce încercase ani la rândul s‑o îndepărteze, era șocat de succesul său brusc. Pe de altă parte, ei părea să‑i facă plăcere să înceteze să‑l mai iubească mai mult decât oricare alt aspect al îndelungatei lor aventuri. Cum să fi dat vina pe ea? Era chinuit de scuze nerostite.

 

Patrick Melrose. Oarece speranță. Lapte matern. În sfârșit!, de Edward St. Aubyn (fragment în avanpremieră), Editura Litera/Carte pentru toți, 2020, trad. Alexandru Cormoș, Adina și Gabriel Rațiu

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter