• „…eu gândesc că frumos este ceea ce este iubit” - Sappho

„Paradisuri pierdute”, de Eric-Emmanuel Schmitt (fragment)

„Paradisuri pierdute”, de Eric-Emmanuel Schmitt (fragment)

„Străbătând secolele”, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume și inaugurat de Paradisuri pierdute, se arată a fi o poveste de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, și totodată o amplă și amețitoare panoramă a istoriei umanității.

Paradisuri pierdute este începutul unei aventuri unice, avându-l ca protagonist pe Noam. Născut acum 8000 de ani, într-un sat lacustru, în sânul unei naturi paradiziace, acesta este silit să se revolte împotriva alor săi când o întâlnește pe fascinanta Noura, grație căreia se descoperă pe sine. Înfruntă și o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl împinge pe Noam în istorie și, printr-un accident inexplicabil și aproape fatal, îi hotărăște destinul extraordinar, eliberat de constrângerile mortalității și împovărat de cunoașterea greșelilor omenirii.

„Mi-am zis că ar fi minunat să scriu o istorie a umanității, a felului în care strămoșii noștri nomazi, vânători-culegători, au renunțat la viața în mijlocul naturii pentru a crea o societate, o istorie, progresul, ajungând până în zilele noastre. […] La 25 de ani mi-am dat întâlnire cu cel care sunt acum, spunân­du-i: «Trebuie să poți scrie acest roman.» Am lucrat zeci de ani la proiectul Străbătând secolele. Primul volum, Paradisuri pierdute, are un imens succes de presă și de public. Sunt foarte bucuros, pentru că e proiectul unei vieți. Deci mai am de scris ani buni!“ (Eric-Emmanuel Schmitt)

Nota editorului francez - Străbătând secolele lansează o provocare extraordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Yuval Noah Harari s‑ar întâlni cu Alexandre Dumas.

Titanicul proiect îl frământă de treizeci de ani pe Eric‑Emmanuel Schmitt, iar această aspirație a sfârșit prin a‑și croi destinul. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunând informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsându‑și în același timp imaginația să modeleze personaje puternice, impresionante, de neuitat, de care se atașează ori cu care se identifică.

Din această sinteză a formației sale intelectuale și a talentului de scriitor se naște o operă unică, iar aceasta ne poartă de la o lume la alta în sunet de fracturi culturale, scoțând la iveală momente în care accidente, evoluții, revoluții ajung să modifice civilizații. Și, de fiecare dată, prezentul luminează trecutul în aceeași măsură în care epocile încheiate clarifică evul contemporan.

Această incredibilă trecere prin secole începe de la Potop și se continuă până‑n vremea noastră. Prin iubirile și luptele lor, personajele‑cheie întruchipează evenimente sau mutații majore.

Fiecare dintre cele opt titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vârstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfârșitul neoliticului și Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul și civilizația mesopotamiană); 3. Soarele întunecat (Egiptul faraonilor și Moise); 4. Lumina fericirii (Grecia secolului al IV‑lea î.Hr.); 5. Cele două împărății (Roma și nașterea creștinismului); 6. Mistificarea (Europa medievală și Ioana d’Arc); 7. Timpul cuceririlor (Renașterea și descoperirea Americilor); 8. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice)

„Metoda lui Schmitt ajunge aici la apogeu: formulează marile întrebări filozofice, psihologice și sociale prin intermediul unor personaje-cheie. Legătura noastră cu natura, complexitatea relațiilor de dragoste și de familie, avantajele și dezavantajele progresului, automatizarea individului în cadrul grupurilor, rădăcinile rasismului, raportul cu invizibilul și divinitatea, percepția propriilor emoții: în acest roman, strămoșul nostru Noam, dar și tatăl lui, Pannoam, uriașul Barak, soția Mina, fiul Ham, Noura, iubirea imposibilă, întruchipează toate aceste întrebări cu o profundă umanitate. O umanitate magnifică, marca dintotdeauna a scriitorului Schmitt.“ (Le Matin)

„Pornind din negura timpurilor și până în prezent, Schmitt ne poartă pe valurile ample ale Istoriei și ale imaginației, cu un desăvârșit simț al narațiunii, al peripețiilor, al răsturnărilor de situație și cu o extraordinară abilitate de a crea personaje formidabile.“ (Le Soir)

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru, care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre.

Mesaj video al scriitorului despre Paradisuri pierdute pentru cititorii români.

În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, Félix și izvorul invizibil, Jurnalul unei iubiri pierdute, Paradisuri pierdute.

 

Paradisuri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt (fragment)

 

M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare.

Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată acestea cuvinte care aduc la lumină un destin pe care până acum l-am ținut secret.

Le-am ascuns oamenilor acest adevăr cu mii de precauții; i-am evitat, i-am mințit; am fugit, am călătorit, am umblat fără țintă, mi-am însușit noi limbi; m-am ascuns, m-am izolat, mi-am schimbat numele, m-am cosmetizat, deghizat, mutilat; am pândit anonimatul, am îndurat singurătatea deșertului, ba chiar am plâns uneori. Nu conta. Trebuiau să mă uite, să-mi piardă urma. De ce mă temeam? Longevitatea mea nu ar fi întârziat să-i intereseze fiindcă, dintotdeauna, oamenii caută nemurirea sub bolta cerului, pe sub pământ, pe suprafața acestuia, prin religie, prin știință, prin posteritate; numai că nemurirea mea – de neînțeles – i-ar fi umplut de ură. Semenii mei și-ar fi dat seama că nu erau… semenii mei. Odată trecută uimirea, m-ar fi urât fiindcă sunt așa cum sunt, s-ar fi urât fiindcă sunt așa cum sunt. Imunitatea mea la moarte – eram convins de asta – nu ar fi făcut altceva decât să le provoace ciuda, gelozia, ranchiuna, violența, pe scurt o avalanșă de nefericire. Îmi era teamă de consecințe. Pentru ei, nu pentru mine.

M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare.

Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată nici aceste cuvinte, nici altele, fiindcă am văzut lumina zilei într-o perioadă neîntinată de existența vreunui alfabet. Pe când se asculta. Se ținea minte. Se întărea memoria. Aveam deja patru veacuri când s-a inventat scrisul și voi povesti mai încolo ce efect a avut asta asupra mea. Chiar dacă acum scriu în douăzeci de limbi, unele care se mai vorbesc, altele uitate, consider că puterea aceasta de a prinde realitatea pe o foaie de hârtie este de o îndrăzneală bizară.

M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac transformat în mare.

Din modestie sau din prudență aș fi preferat să nu fi scris niciodată acestea cuvinte despre oameni, aceste animale bântuite de neant. Un proverb german spune: „De cum se naște un copil, e destul de bătrân ca să moară.“ Precizez: cum se trezește o conștiință, cum află că va dispărea. Și-ncă de la început nu își admite caracteristica fundamentală, cunoașterea propriei mortalități. Concluzia? Frustrată de la natură, esențialmente inconsolabilă, ființa omenească este sortită nefericirii.

Dar eu, care supraviețuiesc de atâta timp, am parcurs eu oare experiența fericirii? Permiteți-mi să-mi depăn povestea înainte de a vă răspunde.

M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac transformat în mare.

Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată acestea cuvinte.

Or iată că în seara aceasta le-am scris.

De ce m-am hotărât să ruptăcerea?

Fiindcă mi-e frică.

Pentru întâia oară în zeci de secole, mi-e frică…

*

Mi s-a povestit că ploua. O ploaie liniștită, domoală, caldă. O ploaie care desfășura culorile curcubeului ce stătea să vină.

În locuința noastră lacustră, Mamei i s-a rupt apa. Am țâșnit din ea iute ca un pește și am fost prins de mâinile uscate ale Mamașei, bunica mea. Deși fusesem primul care o luase pe calea aceea, nașterea nu a durat mai deloc.

— Am fost făcută pentru asta, repeta mândră Mama, arătând către cele zece surori ale mele.

Poate grație magnificelor ei șolduri rotunde să fi fost făcută pentru a da naștere la copii; pe de altă parte, totuși, și eu mă dovedisem dotat întru naștere. Fin, suplu, ușor, cu pielea netedă, fusesem împins de o dorință de a trăi care nici că a slăbit de atunci.

În ce zi să mă fi născut? Într-una în care ploua. În ce lună? În luna chirpiciului, cea care urma lunii semănatului. În ce an? La o sută treizeci și patru de ani după bătălia de la Ilode. În copilăria mea, nimeni nu își mai amintea de bătălia de la Ilode, dar începând de la ea se numărau anii.

Așadar, am apărut în peisaj în anul 134, acum câteva mii de ani. Prea multe domnii au trecut de-atunci, prea multe societăți s-au prăbușit, prea multe civilizații au dispărut pentru a putea lega un fir genealogic de calendarul cunoscut. Proveneam dintr-o eră în care oamenii nu stăteau să măsoare timpul ca azi, nu aveau nici dată de naștere, nu erau nici botezați, nu aveau nici documente de stare civilă, nici nu-și serbau aniversarea, ci erau doar proprietari de amintiri comune. Acele lacune nu ne împiedicau să venim pe lume, să o locuim și să ne bucurăm de ea. Într-o dimineață cineva se năștea și se și pornea o petrecere. Într-o seară cineva murea și o altă sărbătorire se punea la cale.

Mă purtam ca o ființă omenească normală, ieșită dintr-o mamă normală și un tată normal. Am fost la început un copil normal, apoi un adult normal care se rănea, sângera și se speria de pericol. A fost nevoie de acea întâmplare de pe insuliță pentru ca… Să nu ne grăbim însă…

Când începe viața unui individ? La naștere, când iese din pântecul matern?

Nu, doar a stat acolo niște luni de zile.

În clipa concepției, când sămânța masculină a întâlnit matricea feminină?

Nu, fiindcă sperma și ovulul erau acolo, în carnea bărbatului și a femeii, mult înainte de întâlnirea lor.

Atunci, la nașterea tatălui și a mamei?

Nici măcar așa, căci tatăl și mama provin și ei din părinții lor, care au pornit din părinții lor, care purced din părinții lor care… Ereditatea merge-napoi până la infinit. Se poate determina secunda în care genele și-au luat în primire calea lor ca gene? Trebuie oare să ajungem până la primul bărbat și până la prima femeie? Oricum nu vor fi descoperiți nici bărbatul inițial, nici femeia primordială… În noi există milioane de elemente care ne fac să fim și care existau mult înaintea noastră. Nici o viață nu-ncepe, ci rezultă. Dintotdeauna a fost ceva înainte de a fi ceea ce e.

Cu toate acestea, eu știu când mi-a început propria viață. Cu certitudine. Când am întâlnit-o pe Noura. Strălucitoarea Noura. Superba Noura. Teribila Noura.

[…]

— Nu te mai uita așa la mine, c-o să rămân grea.

Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat Noura. Nu ne cunoșteam, eu umblam printre ai mei, pe când ea se afla pe un teritoriu străin; în pofida acestei lipse de siguranță, mi-a zic cu glas catifelat:

— Nu te mai uita așa la mine, c-o să rămân grea.

Rămăsesem cu gura căscată, îndoindu-mă că înțelesesem bine.

Noura mă privea amuzată, cu pleoapele coborâte pe jumătate peste sublimii ei ochi verzi. Deși mai zveltă decât mine, aveam senzația că mă domina. Lucrul acesta ținea de ironia sprâncenelor ei desenate într-un arc de o asemenea puritate încât păreau pictate, de exactitatea trăsăturilor, de grația siluetei, de finețea mândră a membrelor și, mai ales, de imobilitatea ei locuită – fiindcă, deși nu se mișca, simțeam mii de forțe agitându-se-n ea, forțe care o împingeau către mișcare, dar pe care reușea să le-mblânzească, forțe care-i confereau greutatea și prezența, forțe care, în unele momente, ieșeau la suprafața pielii sub forma unui freamăt.

— Nu te mai uita așa la mine, c-o să rămân grea.

Corpul meu îi sesizase imediat frumusețea: o flacără-mi împurpurase chipul, buzele mi se desfăcuseră, pieptul își ținea respirația, picioarele parcă-mi prinseseră rădăcini. Încremenisem. Nici un gând nu-mi mai trecea prin cap. Odată cu trezirea cărnii, conștiința îmi ațipise. Inaugurând o îndelungă serie, eram supus „efectului Noura“: corp vioi, spirit greoi.

Când am reușit să înțeleg că vorbea cu mine – și despre mine –, am început să tremur de frică să nu le fi auzit și alții, ceea ce m-ar fi acoperit de rușine. O verificare rapidă, de jur-împrejur, m-a liniștit. În acea zi de târg, fiecare își vedea de  de treburile sale, care oferind afine negre culese de pe coastele munților, care expunând farfurii ori oale de lut ars, care vânzând ocru, care mănunchiuri de cânepă ori de urzici, care desfășurându-și pânzeturile, care lăudându-și pelerinele din piele, care etalând pe o rogojină sandale și papuci, fără a mai socoti sătenii care se grăbeau fluierând la câmp. Ce naivitate din partea mea! Noura – încă n-o știam – arunca săgeți infailibile: dacă ar fi vrut să ajungă până la acei gură-cască din târg ori până la negustori, către ei și-ar fi proiectat vocea; numai că o modulase doar pentru mine, numai pentru mine, stabilind o complicitate, ba chiar o intimitate imediată între noi. Abia de ne apropiasem și deja împărtășeam o taină.

Pentru a-mi reveni din tulburare, am îngăimat:

— Pe mine mă… mă cheamă Noam.

— Te-am întrebat eu ceva?

Și și-a întors fața, părând absorbită de conversația pe care tatăl ei o începuse cu al meu, stând amândoi așezați sub Teiul Dreptății, locul unde, de obicei, Pannoam asculta plângerile oamenilor. Profitând de clipa de răgaz, am admirat năsucul delicat al Nourei, un nas frivol care spunea o cu totul altă poveste decât pomeții bine conturați, aprigi, ori decât fruntea netedă, virginală. Le urmărea discuția atentă, clătinând din cap, ba dându-le dreptate, ba dezaprobându-i.

Încetasem să mai exist pentru ea, ceea ce mi se părea insuportabil.

I-am atins încheietura mâinii pentru a o face să comunice iarăși cu mine. A tresărit oripilată, a dat un pas înapoi și s-a uitat lung la mine, ridicând sprânceana, cu aer sever, ca atunci când dojenești un copil prins făcând o greșeală. Scântei de mânie îi țâșneau din ochii luminați de vinișoare aurii.

În pofida iritării de care dădea dovadă, am insistat:

— Nu mi-ai zis cum te cheamă.

— O să-ți spun dac-o să vreau să mă chemi.

Ferm, prompt, mi-a-ntors spatele cu o forță care însemna: „Gata! Nu mă mai deranja.“

Niciodată nu se purtase cineva așa cu mine! Cine se credea străina asta?

 

Paradisuri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt, Ed. Humanitas Fiction, 2022, traducere din franceză de Doru Mareș, Seria de autor Eric Emmanuel Schmitt



Articole asemănătoare

O carte care se savurează, despre „Madame Mallory și micul bucătar indian”, de Richard C. Morais

Condimente pitorești, rețete simple și extravagante, o epopee culinară din India până la Paris, Bollywood și haute cuisine française, curry și bucătărie moleculară, un roman despre maturizare și decizii dificile, despre cât de complicată a ajuns lumea și despre cât de simplă ar putea fi fericirea.

„Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Trei prietene, Tony, Charis și Roz, sunt urmărite, pe parcursul a patru decenii, de spectrul unei a patra protagoniste, Zenia, o femme fatale seducătoare și periculoasă, al cărei portret nu-l aflăm niciodată într-un mod direct, ci numai din reflecții și cioburi.

„În umbra ei”, de Simona Antonescu (fragment)

În colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom a apărut recent un nou roman semnat de Simona Antonescu, „În umbra ei”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu