• „To speak about everything, to say everything, is the act of a silent man” - Anonim

Ostranenie – „Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia

Ostranenie – „Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia

Existențe frânte, personaje înduioșătoare prin maniile lor, lucruri mărunte ce pot dărâma convingeri de viață aparent solide, iubiri tragice ce te duc în pragul nebuniei și dincolo de el, volumul Ludmilei Ulițkaia face portretul unei lumi aparent statice dar care-și caută necontenit contururile.

Pe tot parcursul lecturii mi s-a părut că întregul volum de nuvele al Ludmilei Ulițkaia poate fi cel mai bine caracterizat printr-un singur cuvânt: ostranenie. Procedeu literar dezvoltat de teoreticianul rus Viktor Șkovski ostranenie e tradus prin „înstrăinare” sau „insolitare” și definește efectul poetic menit a împrospăta percepția asupra realității prin prezentarea ei dintr-un unghi mai puțin obișnuit. În viziunea lui Șklovski asta se petrece prin intermediul limbajului, scriitorii folosind tot felul de figuri retorice (metafore, comparații surprinzătoare, rime dizlocate etc.) prin care prezintă într-un mod neobișnuit lucruri care, întrucât ne sunt prea familiare, tind să treacă neobservate. În cazul Ludmilei Ulițkaia această insolitare se petrece nu neapărat prin intermediul limbajului (cu toate că frazele sale nu sunt lipsite de poezie, ci din contră), cât mai ales prin intermediul privirii. Scriitoarea rusă ne invită să descoperim lumi noi, nebănuite, arătându-ne realitatea (care în cazul de față înseamnă, preponderent, vechea mahala moscovită, la trecerea dintre tradiție și modernitate) prin ochii unor personaje pe care, dacă le-am întâlni într-o zi pe stradă, mai mult ca sigur că nu le-am observa.

Început cu șase povestiri ce au în centru universul fascinant, plin de deschideri și de interdicții și niciodată pe deplin înțeles, al copilăriei (în varianta sa feminină), volumul se încheie cu alte opt povestiri ale feminității în varianta sa adultă, aduci când alegerile deja făcute restrâng tot mai mult posibilitățile și când viața nu mai înseamnă atât planuri de viitor și iluzii, cât rememorare. Deși distincte, culegerea de povestiri lasă impresia unui roman neterminat, alcătuit din fragmente care se îmbină cu delicatețe, dar nu ca într-un puzzle, ci ca într-un colaj. Anumite personaje trec subtil, dintr-o povestire în alta, de multe ori și în planuri temporale diferite ceea ce ne dă ocazia să intuim trecerea de la o vârstă la alta. La un moment dat apare și Vera Aleksandrovna împreună cu simpaticul Șurik, fiul ei, legând povestirea de o altă operă a scriitoarei, romanul Al dumneavoastră sincer, Șurik. Acestor alunecări dintr-un univers ficțional într-altul le răspund în volum alunecările, bruște cel mai adesea, care deschid în banalul existenței poarta neagră a nebuniei. Fie că este vorba de nebunia personală a fiecăruia, înțeleasă, într-un fel înduioșător, ca manie (și care devine un fel de marcă a personajelor) sau de nebunia ca boală (născută dintr-o prea mare iubire – Margarita, mama gemenelor, Lialia –, ca boală congenitală – Asia, Milocika – sau ca urmare a unor evenimente tragice – Tania Becker), recurența acestei teme reprezintă un memento subtil al granițelor slabe care despart normalul de anormal. Pierderea controlului, detaliile aparent insignifiante care pot dărâma existențe construite pe obiceiuri de o viață, evenimente fără importanță ce schimbă peisajul mental și felul în care un om vede lumea – chiar și cea mai neînsemnată existență trebuie să facă față la un moment dat îngrozitorului gând că, în ciuda eforturilor de a o așeza între hotare familiare, viața, chiar și viața noastră, nu ne aparține în totalitate.  

La un nivel mai profund al interpretării, volumul poate fi considerat și ca o vastă meditație pe tema timpului și a vieții în general. De fapt, cred că procedeul de insolitare de care vorbeam la început se face simțit cel mai bine, pe de o parte, în felul în care scriitoarea reușește să fixeze curgerea timpului în imagini vii și surprinzătoare și, pe de altă parte, în felul în care creează portretele personajelor printr-o aglomerare de manii, detalii personale sau obsesii bizare. Oprit în curgerea sa prin instantanee fotografice ce fixează pentru eternitate frânturi de existență („Toate celelalte expresii ale chipului simpatic, lătăreț, răzbunându-se că nu fuseseră alese pentru reprezentație, dispăruseră fără urmă, lăsând loc zâmbetului ăstuia rămas singur o dată pentru totdeauna, singurul dintre alte multe și nenumărate mișcări ale feței”) sau prin bruște conștientizări ale trecerii, un fel de înstrăinări de sine, ca niște mici evadări din realitate în care realizezi, mai mult intuitiv, relativitatea timpului („A fost furată brutal, odată cu timpul care s-a întins ca elasticul stricat și și-a pierdut începutul și sfârșitul. Și mișcarea asta în aer, care îi învăluia tâmplele, avea și ea legătură cu faptul că timpul obișnuit s-a pulverizat și s-a dus nu se știe unde, iar cel nou se mișcă odată cu ea în cerc de-a-ndăratelea, provocându-i greață”; „Stătea locului dezorientată, se afla într-un moment al timpului neumplut de nimic, când mersul clipelor nu era planificat, ele ieșind din graficul orar”), timpul este o prezență constantă în volum.

Scrise cu un amestec înduioșător de frumusețe și mizerie („Încă nu începuse curățenia de primăvară, cea dinaintea sărbătorilor, potecile erau pline de hârtiuțe decolorate de la bomboane, cu mucuri de țigară și cu mici obiecte folosite în grabă pentru iubiri ce nu-și găsiseră adăpost”), în spatele rândurilor se simte foarte acut o privire caldă îndreptată cu bunăvoință asupra oamenilor, cu o mare iubire pentru micile lor slăbiciuni, metehne și răutăți. Spectacolul vechii Moscove, cu mahalaua ei în care nu era posibilă nici un fel de intimitate, în care totul era trăit și simțit în văzul lumii, cu oamenii ei care  nu erau nici de la oraș nici de la sat, cu dramele ei ascunse știute de toată lumea, este prezentat nu prin ochii eroilor din rolurile principale, ci prin cei ai figuranților, ai celor din culise, ai celor cărora viața le-a distribuit doar „roluri de umplutură”. Invizibili, ignorați, puși mereu pe planul secund al existenței, marginalii Ludmilei Ulițkaia dovedesc o bogăție spirituală de-a dreptul uimitoare atunci când li se acordă dreptul la replică. „Atâta știam și țineam morțiș la ideea că oamenii nu trebuie să trăiască așa cum trăiam noi: să mănânce, să doarmă și să stea la taclale. Credeam că asta o să se termine și o să înceapă altceva, ceva adevărat”, îi povestește Irei Bronka, unul dintre personajele de rangul doi ale mahalalei moscovite. Gândurile Irei la ascultarea acestei confesiuni arată cât de obișnuiți sunt oamenii să-și eticheteze semenii și să îi desconsidere: „Ira o ascultă cu atenție, făcu ochii mari și simți o umbră de dușmănie: nu era cu putință ca târfulița asta, ajunsă bătaia de joc a mahalalei, să aibă frământări atât de profunde. Treaba asta îi distrugea Irei concepția despre viață, atât de solidă, de neclintit...”.

Pentru mine imaginea cea mai vie a „rudelor sărmane” ale Ludmilei Ulițkaia și unul dintre cele mai insolite personaje a fost cel al lui Ghènele-Țoșcă, numită așa pentru refuzul ei de a se despărți de o geantă imensă, decolorată și demodată, primită în dar cândva înainte de Primul Război Mondial. Descrierea în amănunt a ritualurilor precise cu care își cumpăra alimente și, mai apoi, a minuției cu care le gătea reprezintă, în sine, un spectacol savuros și, totodată, cea mai bună caracterizare a literaturii scriitoarei ruse, o literatură scrisă cu căldură și înțelegere pentru tot ceea ce e uman. Micile detalii prin care Ghènele își transformă zilnic viața în spectacol (cumpărăturile la piață, vizitele inopinate făcute rudelor, mâncărurile neobișnuite pe care le dăruia și de care nimeni nu îndrăznea să se atingă, dar pe care toată lumea le accepta) ating punctul culminant o dată pe an în apropierea Paștelui când bătrâna se trezește cu noaptea-n cap pentru a merge în piață să cumpere... o găină. Dominată de sentimentul unei imense responsabilități, străduindu-se să-și păstreze obiectivitatea și să nu cedeze slăbiciunii pentru găinile pestrițe pentru a nu comite o greșeală fatală, Ghènele își alege pasărea pentru masa pascală „de parcă alegea mireasa pentru unicul său fiu”: „Ghènele, strângându-și vârtos vechitura de geantă cu cotul mâinii stângi, se apuca să pipăie găina. Felul cum o manevra semăna grozav cu un examen medical serios. Se uita în ochii găinii, îi desfăcea ciocul, îi examina gâtul, îi pipăia pieptul și spatele. Când îi desfăcea aripile, părea că, examinând-o cu privirea ei radioscopică, vrea să-i citească în sufletul ei de pasăre”. Deși exasperat an de an de bătrâna cusurgie, vânzătorul evreu nu se putea abține să nu aștepte și el cu nerăbdare rezultatul investigațiilor întrucât, fără excepție, în cele din urmă, Ghènele alegea întotdeauna cea mai bună găină.

Prin amestecul de duioșie și tragism, Fetițele. Rude sărmane este un volum ce se  poate fi citit în lungile zile ploioase, când nimic nu pare să mai aibă sens și când ai nevoie să-ți amintești că frumusețea poate fi găsită peste tot în lume. Dacă știi nu unde, ci cum să privești

Fetițele. Rude sărmane, de Ludmila Ulițkaia, Ed. Humanitas Fiction, 2013, trad. Gabriela Russo, col. „Raftul Denisei”

(Recenzie de carte apărută inițal în LaRevista pe 1 octombrie 2013)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Marele marinar”, de Catherine Poulain (fragment)

„Marele marinar”, de Catherine Poulain este un roman de dragoste, o poveste despre supravieţuire în tumultuoasa lume a gheţurilor.

„Macbeth”, de Jo Nesbø (fragment în avanpremieră)

Romanul Macbeth de Jo Nesbø este publicat în 38 de țări și face parte din seria „Hogarth Shakespeare” ce propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională.

Ce are Suedia de ascuns?, despre „Cazul Linda”, de Leif G.W. Persson

E destul de contradictoriu să citești, pe de o parte, că, de exemplu, închisorile din Suedia se închid din lipsă de infractori și, pe de altă parte, să stai cu sufletul la gură cu cărți de câteva sute de pagini urmărind criminali sadici și secrete macabre ce se ascund în sânul unor comunități idilice. Și, chiar așa, ce are Suedia de ascuns?

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu