Mi s-a părut destul de dificil să citesc De Profundis. Nu pentru că textul ar fi fost greoi sau plictisitor, din contră. Ci pentru că mi-a fost foarte greu să mi-l imaginez pe Oscar Wilde îmbrăcat în haine de ocnaș, între zidurile reci ale închisorii Reading, singur, slăbit, umilit. Oscar cel inteligent, Oscar cel sclipitor, Oscar maestrul bunului gust și al conversației spirituale, condamnat la doi ani de temniță grea și complet ruinat din cauza unei pasiuni nebunești și inexplicabile (dar ce pasiune este oare explicabilă?...) pentru un tânăr din anturajul său, Lordul Alfred Douglas, zis Bosie.
Contabilizarea iubirii
În perioada ianuarie-martie 1897, după ce se achita de obligația de a curăța podeaua celulei și de a-și face plimbarea zilnică prin curtea închisorii, un inspector binevoitor i-a dat lui Oscar Wilde permisiunea de a putea scrie câte o singură pagină pe zi. În fiecare seară, gardianul venea și îi lua foaia și o închidea în biroul directorului închisorii, cu promisiunea de a-i fi înmânate după terminarea pedepsei. Cu toate acestea, lunga scrisoare a lui Wilde către lordul Alfred Douglas, care, timp de doi ani, nu se învrednicise să-i trimită nici măcar un singur rând („tăcerea ta a fost oribilă”), este scrisă într-un stil foarte unitar, fără sincope. Nu există nici măcar un singur moment în care să simți că scriitura s-a întrerupt, că a venit seara și, odată cu ea, și gardianul ca să ia hârtia. Totul curge lin, trecerile de la un subiect la altul se fac natural și, deși înecat în tristețe, textul poartă clar semnătura stilului spumos al lui Wilde.
Intitulat inițial Epistola: In Carcere et Vinculis, scrisoarea a apărut pentru prima oară la cinci ani de la moartea scriitorului în 1905, într-o primă formă cenzurată, pe care i-a dat-o Robbie Ross, prietenul devotat al lui Oscar. Tot Ross este și cel care i-a schimbat titlul în De Profundis. Aflat în colecțiile British Museum, textul integral a fost accesibil publicului abia începând cu anul 1960.
Deși e un text bloc, fără pauze, fără împărțire pe capitole, este vizibilă atât o evoluție de la prima la a doua parte, cât și o deosebire între început și partea finală a confesiunii lui Wilde. Dacă în primele pagini avem de-a face cu un fel de „contabilizare a iubirii” (facturi de la restaurante, de la diverși furnizori de cadouri scumpe, note de plată de la hoteluri, datorii de la cazinouri din Egipt pe care Bosie i le trimitea nonșalant lui Oscar), în a doua parte (după ce lacrimile de amărăciune s-au uscat și toată obida pentru risipa cu care și-a cheltuit energia și averea pe capriciile unui personaj complet nerecunoscător s-a mai domolit), textul se îndreaptă către sfera Artei, cea care, chiar și între cei patru pereți neprimitori ai închisorii Reading, i-a rămas aproape.
Dineurile de la Savoy – supa clară de broască țestoasă, suculenții ortolani înfășurați în frunze încrețite de viță siciliană, șampania grea de culoarea ambrei, ba chiar aproape cu miros de ambră – Dagonet 1880 parcă era vinul tău preferat, nu? – toate trebuie plătite. Cinele de la Willi's, cuvée-ul special de Perrier-Jouet care ne era rezervat întotdeauna, minunatele pateuri procurate direct de la Strasbourg, minunata fine champagne servită întotdeauna pe fundul unor pahare mari, în formă de clopot, pentru ca buchetul să fie savurat mai bine de adevărații epicurei, cei care știu ce este cu adevărat rafinat în viață – toate acestea nu pot rămâne neplătite, ca niște datorii urâte ale unui client necinstit. Până și minusculii butoni de cămașă – patru inimi din piatra-lunii stropite cu argint și înconjurate de rubine și diamante – pe care i-am conceput eu și i-am comandat de la Henry Lewis ca un cadou special pentru tine, spre a sărbători succesul celei de-a doua comedii ale mele, până și aceștia – deși cred că i-ai vândut pe un cântec la câteva luni după aceea – trebuie plătiți.
O contabilitate searbădă și seacă nu a momentelor fericite petrecute împreună, ci a banilor cheltuiți aiurea, a talentului și energiei irosite în distracții serbede, deși deloc ieftine, o relație parazitară căreia Oscar nu i s-a putut sustrage („triumful spiritului mărunt asupra celui slab”) și pe care Bosie nu a știut s-o aprecieze („cereai fără eleganță și primeai fără recunoștință”). E cumplit să urmărești suferința și durerea lui Oscar din închisoare, să-i asculți lamentările și să accepți că toată această experiență a fost cauzată de un personaj egoist de cea mai joasă speță.
Nu se poate să nu realizezi că incapacitatea ta de a fi singur, natura ta atât de exigentă în a pretinde neîncetat atenția și timpul celorlalți, lipsa ta totală de putere de concentrare intelectuală, accidentul nefericit – căci îmi place să cred că n-a fost altceva – că nu reușiseși încă să deprinzi „stilul oxfordian” în chestiunile intelectuale, că nu erai, adică, un om care să se poată juca grațios cu ideile, ci unul care nu cunoștea decât violența opiniei – toate aceste lucruri, combinate cu faptul că dorințele și interesele tale erau în Viață, și nu în Artă, au fost la fel de distrugătoare pentru propria ta evoluție în cultură pe cât au fost și pentru activitatea mea artistică.
Pasiunea lui pentru tânărul Alfred Douglas poate fi considerată improprie și inexplicabilă, însă asta doar dacă ne încăpățânăm să nu credem că, vorba cântecului, în dragoste „everybody's somedody's fool”. Pe măsură ce dai paginile nu poți să nu te întrebi întruna: cum a fost posibil așa ceva? Cum e posibil ca omul cel mai simțitor, cel mai inteligent, cel mai talentat, să fie adus într-un astfel de stadiu de ființa cea mai lipsită de profunzime și de imaginație? Unul dintre cele mai dese reproșuri pe care Oscar i le face, pe parcursul lungii sale confesiuni, este chiar această lipsă cronică de imaginație a lui Bosie („singurul defect cu adevărat fatal al caracterului tău, totala ta lipsă de imaginație”). Singurul răspuns posibil la acest fel de revoltă este cel pe care-l găsește și Oscar: nu poți să controlezi iubirea, nu poți decât s-o trăiești și, apoi, să ți-o asumi.
Dar chiar crezi că meritai dragostea pe care ți-o arătam atunci, sau că am crezut vreo clipă că o meritai? Știam că nu. Dar Iubirea nu se târguiește ca la piață, și nici nu folosește un cântar. Bucuria ei, precum bucuria intelectului, este să se simtă vie.
„Să înțelegi totul, înseamnă să ierți totul”
Pe măsură ce dai paginile îți dai seama că, prin scris, Oscar își revine și se apropie tot mai mult de imaginea pe care o aveam despre el: sclipitor, inteligent, spumos, paradoxal. Și asta e reconfortant. Cum spune și el, doar rămânând el însuși chiar și în închisoare a reușit să găsească o oarecare alinare în situația sa și o posibilitate de a suporta suferința pricinuită de condamnare („Când am intrat în închisoare, unii m-au sfătuit să încerc să uit cine sunt. Era un sfat dezastruos. Numai înțelegând ce sunt am găsit o oarecare alinare”). Fără să-ți dai seama de trecere, de la un moment dat încolo, discursul său devine mai poetic, mai spiritual, cu trimiteri literare și chiar cu profunde analize de texte literare (de la Biblie la tragicii antici, și de la Dante la o frumoasă analiză a lui Hamlet).
În singurătatea celulei sale, Oscar renunță, rând pe rând, la frivolitățile care-i alcătuiseră viața mondenă de până atunci, întorcându-se asupra lui însuși și asupra lucrurilor esențiale a căror simplitate e suficientă pentru a ne asigura fericirea, dar pe care, tocmai din această cauză, uităm să le apreciem („Dacă, după ce ies, un prieten de-al meu ar da o petrecere și nu m-ar invita, nu m-ar deranja câtuși de puțin. Pot fi foarte fericit singur. Având libertate, cărți, flori și luna, cine ar putea să nu fie fericit?”).
Ar putea fi o exagerare să spui asta, având în vedere faptul că sănătatea i s-a deteriorat iremediabil în timpul detenției, iar moartea i-a venit, trei ani mai târziu, chiar de aici, însă, cumva, scrisoarea îți lasă impresia că, poate, Oscar a ieșit din închisoare mai bogat. Dar, deja astea sunt pure speculații ale unui cititor subiectiv care, dintr-o prea mare admirație pentru geniul său, vrea cu orice preț să creadă că această pedeapsă și relația dezastruoasă cu Bosie nu l-a distrus definitiv.
Și, în cele din urmă, trebuie să te iert. Trebuie. Nu scriu această scrisoare spre a sădi amărăciunea în inima ta, ci spre a o smulge din a mea. De dragul meu, trebuie să te iert. Nu poți să ții întruna o viperă la sân ca să se hrănească cu sângele tău, nici să te scoli în fiecare noapte ca să semeni spini în grădina sufletului. /…/ Trebuie să iau povara asta de pe umerii tăi și s-o pun pe ai mei. Trebuie să-mi spun că nici tu, nici tatăl tău, multiplicați de o mie de ori, nu ați fi putut distruge un om ca mine, că m-am distrus singur și că nimeni, mare sau mic, nu poate fi distrus decât de propria-i mână.
Renunțând să mai adune notele de plată, execuțiile silite, toate fărâmele vieții sale de dinainte, acum împrăștiate pe la diverși creditori și cumpărători de ocazie, Oscar începe să fie preocupat de cum ar putea să nu se lase absorbit de ură și resentimente. Scopul final al confesiunii sale se dorește a fi iertarea (își dorește să-l ierte pe Bosie și să nu lase ura să-i acapareze sufletul) și asumarea deplină a propriilor alegeri. Odată ce înțelegi lucrul ăsta, îți dai seama că, de fapt, adevăratul destinatar al acestei confesiuni nu era Bosie (ar fi fost incapabil să înțeleagă oricum), ci chiar el însuși. Oscar Wilde nu scrie nici pentru Bosie, nici pentru cititorii săi, nici pentru posteritate, scrie pentru el însuși, pentru a se putea înțelege, pentru a se putea ierta și pentru a reuși să nu-și piardă identitatea („Trebuie să fac ca tot ce mi s-a întâmplat să fie bun pentru mine”).
„Ca să fii un om mare, trebuie să fii un om întreg”
Tocmai această mare dorință a lui de a înțelege și de a ierta cu orice preț, de a nu arunca pe umerii altora consecințele propriilor decizii proaste mi s-a părut a fi partea cea mai interesantă din toată cartea și, totodată, cea mai bună dovadă a unui mare caracter. Dacă Portretul lui Dorian Gray și piesele de teatru ale lui Oscar Wilde m-au cucerit prin stilul paradoxal, inteligent și spiritual ce a devenit marca lui, De Profundis a fost cartea care m-a ajutat cel mai mult pe plan personal și m-a făcut să înțeleg și mai bine o frază a lui Fernando Pessoa care mă bântuia de mult: „ca să fii un om mare, trebuie să fii un om întreg”.
Un text scris cu mare tristețe, cu ciudă pe sine însuși de a se fi lăsat atras într-un carusel al greșelilor, De Profundis este un text frumos scris și care ne oferă o altă imagine a lui Oscar Wilde. La fel ca în Portretul lui Dorian Gray, ca să-l poți înțelege, trebuie să ai prezente în minte atât imaginea sa luminoasă, de salon, în ipostaza de cel mai strălucit reprezentant al decadenței Belle Epoque, cât și reversul său întunecat: Oscar, îmbrăcat în haine de zeghe, scuipat și batjocorit într-o gară din Londra. Încercând să ofere o posibilă explicație pentru prăpastia dintre aceste două imagini, cu ocazia lansării volumului la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Radu Paraschivescu vorbea despre vina de hybris a lui Oscar Wilde. Adulat și adorat de admiratorii săi, de la un moment dat încolo nu a mai avut nici o limită, iar în viziunea grecilor, pe care el îi iubea nespus, acesta era cel mai mare păcat.
Și eu am avut iluziile mele. Am crezut că viața va fi o comedie strălucitoare și că tu vei fi unul dintre multele personaje luminoase din ea. Am descoperit că este o tragedie oribilă și cruntă și că declanșatorul sinistru al marii catastrofe, sinistru în conceperea țelului și intensitatea voinței înguste, ai fost tu, dezbărat de masca bucuriei și plăcerii de care și tu, nu mai puțin decât mine, ai fost amăgit și condus pe calea pierzaniei.
Volumul se încheie cu o Postfață semnată de specialista în literatură și cultură britanică, Mihaela Anghelescu Irimia, câteva pagini savuroase și pline de informații interesante ce completează lectura cărții cu informații prețioase de care cititorul contemporan are cu siguranță nevoie.
Aș vrea să mai menționez că, înainte de a citi De Profundis, am citit acum puțin timp biografia soției sale, Constance, scrisă de Franny Moyle. Și a fost foarte bine că am făcut așa. Pentru că, pe lângă portretul fascinantei soții a lui Oscar, o soție uitată de istoricii literaturii și nu numai, Franny Moyle a făcut în acest volum și o foarte bună prezentare a atmosferei din Regatul Unit de la finalul secolului XIX, precum și a întregului scandal care a dus la ruina familiei Wilde.
Recomandarea mea ar fi să citiți aceste volume împreună, cu atât mai mult cu cât Editura Humanitas a anunțat că pregătește și o reeditare a Portretului lui Dorian Gray în traducerea Antoanetei Ralian, o carte pe care acum am un chef nebun să o recitesc. Văzând atâta bunăvoință, eu nădăjduiesc, cu ocazia asta, și la o reeditare a pieselor sale de teatru. Sper, totuși, să nu mă fac și eu vinovată de hybris…
De Profundis, Oscar Wilde, Ed. Humanitas, 2014, trad. Luana Schidu, col. „Eseu”
Scrie un comentariu