„Orizonturi. Originile globale ale științei moderne”, de James Poskett (fragment)

„Superb... Aceasta nu este doar o istorie a științei. Este o istorie a lumii moderne văzută prin lentila științei.” (Los Angeles Review of Books)

Istoria științei așa cum nu a fost niciodată spusă până acum: o poveste despre outsideri și eroi necunoscuți venind din afara canonului occidental, cu care suntem familiari cei mai mulți dintre noi.

Când ne referim la originile științei moderne, începem de obicei cu Europa. Ne amintim de marile minți ale lui Nicolaus Copernic, Isaac Newton, Charles Darwin și Albert Einstein. Dar istoria științei nu este și nu a fost niciodată un efort exclusiv european. Copernic s-a bazat pe tehnicile matematice provenind din texte arabe și persane. Legile mișcării ale lui Newton au plecat de la observații astronomice realizate în Asia și Africa. Când Darwin scria Despre originea speciilor, a consultat o enciclopedie chineză din secolul al XVI-lea. Și când Einstein a studiat mecanica cuantică, a avut ca sursă de inspirație pe de fizicianul bengalez, Satyendra Nath Bose.

Orizonturi este o istorie a științei așa cum nu a fost vreodată povestită până acum, dezvăluindu-și eroii necunoscuți, dar și faptul că cele mai importante descoperiri științifice au avut loc prin schimbul de idei al diferitelor culturi din întreaga lume. În această istorie ambițioasă, revelatoare, James Poskett reformulează istoria științei, dezvăluind contribuțiile vitale pe care oamenii de știință din Africa, America, Asia și Pacific le-au adus acestei povești globale.

„Îl chema Tupaia, era preot și navigator polinezian și se orienta pe mări urmând traseele stelare și unduirile valurilor. El a făcut prima hartă a Oceanului Pacific pentru James Cook, ajutându-l pe el și pe alți exploratori europeni să se orienteze într-o lume pe care nu o cunoșteau, dar voiau s-o cucerească.
Îl chema Graman Kwasi, se născuse în Africa de Vest, dar a trăit ca sclav pe o plantație de zahăr din America de Sud. Acolo a descoperit un remediu împotriva malariei care l-a făcut atât de celebru încât naturalistul suedez Carl Linnaeus a botezat o plantă în onoarea sa și l-a ajutat să-și poată dedica restul vieții studiului botanicii.
Îl chema Isaac Newton și a făcut una dintre cele mai mari descoperiri ale tuturor timpurilor, dar asta nu în timp ce aștepta să-i cadă un măr în cap, ci stând confortabil în biroul său și citind avid cărțile de călătorie ale navigatorilor și exploratorilor vremii sale.
Cu mintea sau cu pasul, oamenii și-au dorit întotdeauna să înțeleagă mai mult din lumea în care trăiesc, iar fiecare cucerire făcută cu gândul a fost întotdeauna urmată și de o cucerire făcută cu pasul, și invers.
James Poskett spune povestea istoriei științei și a oamenilor care și-au dedicat viața înțelegerii și, deopotrivă, cuceririi lumii, întrucât cei care au vrut s-o înțeleagă și cei care au vrut s-o cucerească au fost întotdeauna strâns legați unii de ceilalți, și așa continuă să fie și acum. Pentru că puterea este, și a fost întotdeauna, cunoaștere.” (Laura Câlțea)

„O repovestire radicală a istoriei științei... Poskett îmbină cu pricepere realizările unor figuri mai puțin cunoscute în istoria mai largă a științei... Cartea e de o claritate izbitoare.” (Financial Times)

James Poskett este profesor asociat în istoria științei și tehnologiei la Universitatea din Warwick și are un doctorat la Universitatea din Cambridge. A scris pentru publicații de renume precum Guardian, Nature și BBC History Magazine, printre altele. A fost selecționat pentru BBC New Generation Thinker Award și a câștigat premiul Newcomer of the Year de la Asociația Scriitorilor Britanici din domeniul Științei.

În articolele sale, James Poskett tratează teme legate de istoria globală a științei și tehnologiei, variind de la fizica secolului al XVII-lea până la biologia secolului XX. Cercetările sale l-au purtat în întreaga lume, de la observatoarele astronomice din India, până la muzeele de istorie naturală din Australia. În prezent, locuiește în Warwickshire, Anglia.

Orizonturi. Originile globale ale științei moderne, de James Poskett (fragment) 

Majoritatea istoriilor științei nu încep cu aztecii din Mexic. În mod tradițional, istoria științei moderne începe în Europa secolului al XVI-lea, odată cu așa-numita „revoluție științifică“. Ni se spune că în perioada cuprinsă aproximativ între anii 1500 și 1700 a avut loc o transformare in- credibilă a gândirii științifice. În Italia, Galileo Galilei a observat sateliții naturali ai lui Jupiter, în timp ce în Anglia, Robert Boyle a descris pentru prima dată comportamentul gazelor. În Franța, René Descartes a dezvoltat o nouă geometrie, iar în Olanda, Antonie van Leeuwenhoek a observat pentru prima dată bacteriile la microscop. De obicei, această poveste culminează cu opera lui Isaac Newton, marele matematician englez care, în 1687, a definit legile mișcării.

Istoricii au dezbătut mult despre natura și cauzele revoluției științifice. Unii consideră că perioada este una de progres intelectual, în care câteva genii singuratice au făcut noi observații și au sfidat superstițiile medievale. Alții susțin că a fost o epocă de mari transformări sociale și religioase, în timpul căreia, din cauza războiului civil englez și a Reformei protestante, oamenii au fost nevoiți să își reevalueze o parte din convingerile funda- mentale despre natura lumii. Există și unii specialiști care văd în revoluția științifică un produs al schimbării tehnologice. În această perioadă s-au inventat mai multe instrumente, de la tipar la telescop, care au permis studierea naturii și diseminarea ideilor științifice la o scară fără precedent. În fine, unii istorici neagă că în această perioadă s-au produs schimbări semnificative. La urma urmei, mulți dintre marii gânditori ai revoluției științifice s-au bazat în anumite privințe pe idei mult mai vechi, cum ar fi cele găsite în Biblie sau în filosofia greacă din Antichitate.

Până de curând însă, foarte puțini istorici au încercat să caute începuturile în altă parte. Oare istoria revoluției științifice este o poveste strict europeană? Răspunsul este nu. De la Imperiul Aztec din America până la Imperiul Ming din China, istoria revoluției științifice înglobează întreaga lume. Și asta nu pentru că s-ar fi întâmplat ca locuitorii celor două Americi, din Africa și din Asia să dezvolte culturi științifice avansate concomitent cu cele europene. De fapt, istoria întâlnirilor dintre aceste culturi diferite este cea care explică de ce revoluția științifică s-a produs exact în perioadele respective.

Luând în considerare acest lucru, vreau să schițez o nouă istorie a revoluției științifice. În acest capitol voi explora modul în care întâlnirile dintre Europa și continentele americane au dat startul unei reevaluări majore a istoriei naturale, medicinei și geografiei. Multe dintre informațiile noastre despre știința Lumii Noi din această epocă sunt scrise din perspectiva exploratorilor europeni, așa încât voi analiza în acest capitol istoria tradițională a colonizării. Însă, dacă vom privi puțin mai atent lucrurile și vom folosi ca sursă codicele aztece și istoriile incașilor, vom descoperi o altă latură a acestei povești, care evidențiază contribuțiile ascunse ale popoarelor indigene la revoluția științifică. În capitolul următor îmi voi îndrepta atenția spre Orient și voi dezvălui modul în care legăturile dintre Europa, Africa și Asia au influențat progresul matematicii și astronomiei. Împreună, aceste capitole reprezintă începutul unei teme la care voi reveni constant, și anume importanța istoriei globale pentru înțelegerea istoriei științei moderne. În cele din urmă voi aborda revoluția științifică, iar pentru asta îmi voi îndrepta atenția nu doar asupra Londrei și Parisului, ci și asupra corăbiilor și caravanelor care creau legături, unind lumea la începuturile modernității.

 

I. Istoria naturală în Lumea Nouă

 

După mai bine de două luni petrecute pe ocean, Cristofor Columb a dat în sfârșit de uscat. La bordul corabiei Santa María, aflată sub pavilionul Coroanei spaniole, Columb pornise în căutarea unui drum vestic spre Indii. A descoperit în schimb un nou continent. Pe 12 octombrie 1492 a acostat pe o insulă din arhipelagul Bahamas, pe care a botezat-o San Salvador. Era începutul unei lungi perioade de colonizare a Americilor de către europeni. Ca mulți alți călători care i-au urmat, Columb a fost uimit de diversitatea lumii vegetale și animale pe care a întâlnit-o în Lumea Nouă. El a consemnat în jurnalul său că „toți copacii, dar și fructele, iarba, rădăcinile și toate celelalte se deosebesc de ale noastre precum ziua de noapte“. Mai mult, a perceput imediat imensul potențial comercial al Americilor, observând că există „multe plante și mulți copaci care în Spania ar fi la mare preț dacă s-ar folosi pentru coloranți și medicamente“. Însă îngrijorător era faptul că insula era locuită. Când a acostat, echipajul spaniol a întâlnit un grup de băștinași. Crezând în continuare că ajunsese în Indiile Orientale, Columb i-a numit indios, adică „indieni“. Încurajat de abundența vieții vegetale, animale și umane, a continuat să exploreze în lunile următoare Indiile de Vest, ajungând până în Cuba și Hispaniola. S-a întors în trei expediții diferite, călătorind până în America Centrală și de Sud.

Colonizarea Americilor a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria lumii. A fost însă și un eveniment care a influențat profund progresul științei moderne, punând sub semnul întrebării vechile ipoteze cu privire la cea mai bună cale pentru dobândirea cunoașterii științifice. Înainte de secolul al XVI-lea, textele antice erau considerate, aproape exclusiv, cea mai bună sursă de informare științifică. Această situație era caracteristică mai ales pentru Europa, deși, după cum vom vedea în capitolul următor, tradiții similare au existat și în Asia și Africa. Oricât de surprinzător ni s-ar părea astăzi acest lucru, efectuarea de observații sau de experimente era o idee aproape necunoscută gânditorilor medievali. În schimb, studenții universităților medievale din Europa își petreceau timpul citind, declamând și discutând operele autorilor antici greci și romani. Această tradiție este cunoscută sub numele de scolastică. Printre textele citite în mod frecvent se numărau Fizica lui Aristotel, scrisă în secolul al IV-lea î.Hr., și Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân, scrisă în secolul I d.Hr. Aceeași metodă se aplica și în medicină. Studiul medicinei în universitățile medievale din Europa nu presupunea aproape niciun contact cu trupul uman. Știm cu certitudine că nu se făceau di- secții sau experimente privind funcționarea anumitor organe. În schimb, studenții mediciniști medievali citeau și declamau lucrările medicului antic grec Galen.

Atunci cum se face că, undeva între anii 1500 și 1700, savanții europeni s-au îndepărtat de textele antice și au început să cerceteze lumea naturală lipsindu-se de îndrumarea lor? Răspunsul are legătură cu procesul de colonizare a Lumii Noi și cu însușirea cunoștințelor aztece și incașe, aspect pe care istoriile tradiționale ale științei nu l-au luat niciodată în considerare. Primii exploratori europeni au înțeles repede că plantele, animalele și oamenii întâlniți în Americi nu fuseseră descriși de niciuna dintre lucrările antice. Aristotel nu văzuse niciodată o roșie, darămite un palat aztec sau un templu incaș. Această revelație a produs o schimbare fundamentală a viziunii europenilor asupra științei.

Orizonturi. Originile globale ale științei moderne, de James Poskett, Ed. Trei, 2023, trad. Bogdan Ghiurco