• „A-ți găsi adevărata pereche înseamnă a găsi unica persoană alături de care fericirea este cu totul inocentă” - Iris Murdoch

Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor – „Alesul”, de Thomas Mann

Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor – „Alesul”, de Thomas Mann

Vechi teme mitologice (incestul, gemenii, nașterea excepțională a eroului), biblice (alesul, îngerul vestitor), curtenești (cavalerul luptând pentru salvarea inaccesibilei doamne iubite, ritualuri ale corteziei), se amestecă în această poveste a păcătosului cel bun care pare a fi o bună ilustrare a celebrei butade aparținând lui Oscar Wilde: „Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor”. Un roman despre păcat și mântuire, despre iubire și vinovăție, despre destin și alegere, un roman despre roman, nu în ultimul rând.

Trebuie să mărturisesc de la început că m-am apropiat cu circumspecție de Alesul lui Thomas Mann. Citisem mai demult Casa Buddenbrook (și-mi plăcuse) și abandonasem, cam pe la jumătate, Muntele vrăjit din care nu înțelesesem mai nimic. De atunci, pentru mine, Thomas Mann a rămas în categoria scriitorilor pe care toată lumea-i cunoaște, dar pe care nimeni nu-i mai citește pentru că, deși celebri, nu mai sunt actuali. Așadar, cu atât mai mare mi-a fost surpriza, și încântarea, să descopăr în acest roman apărut recent la Editura Humanitas Fiction, sub îngrijirea atentă a doamnei Ioana Pârvulescu (care îi face și o foarte frumoasă Prefață), o narațiune jucăușă pe care n-am mai putut s-o las din mână, o poveste, cum spune și autorul, „groaznică și totodată înălțătoare”.

Într-un studiu intitulat „Umanism și ermetism la Thomas Mann”, Marguerite Yourcenar sintetizează într-un mod simplu și cuprinzător romanul:

În „Alesul”, care este ca o baladă medievală, se înfățișează temele cele mai secrete ale lui Mann, sub travestiul gotic străveziu, într-o libertate de bal mascat. Primejdiile grotești ale aventurii umane sunt depășite aici cu facilitatea pe jumătate malițioasă a visătorului-care-știe-că-visează; scandaloasa iubire dintre soră și frate, apoi dintre mamă și fiu, poartă roadele sfințeniei; folosirea francezei vechi transformă cuvintele amanților rostite în patul incestuos într-un divertisment erudit” (în „Creierul negru al lui Piranesi și alte eseuri”).

Alesul este, așadar, un text cu profunzimi diferite pentru fiecare cititor în parte și care, în mod sigur, se poate dovedi mult mai bogat în semnificații ascunse pentru cei familiarizați deja cu opera scriitorului german. Pentru mine, însă, a fost prilejul pe care-l așteptam pentru un demult plănuit periplu în opera lui Thomas Mann. 

 

Într-o poveste ce cuprinde toate extremele, nimic nu mai este incredibil

De la pupitrul său din biblioteca mănăstirii Sankt Gallen din Țara Alemană, călugărul Clemens („spiritul povestirii”, pe care ți-l și imaginezi zâmbind în barbă pe măsură ce așterne rândurile pe hârtie) are misiunea de a spune lumii povestea cu suișuri și coborâșuri a unui sfânt păcătos. Sub aparențele unei legende medievale, un fel de exempla asemănătoare celor din Viețile sfinților, această „poveste a păcătosului bun” este un fel de biografie exemplară a unui om de excepție (papa Grigore cel Mare, se poate bănui), cu mențiunea că viața acestuia poate fi oricum, numai exemplară nu. Rod al unui incest (părinții săi fiind frați gemeni) Gregorius, eroul romanului, devine la rândul său incestuos după ce se căsătorește cu propria mamă (cu care are la rândul lui două fete). O penitență de 17 ani îl transformă însă pe cel mai mare păcătos într-unul dintre cei mai de seamă conducători ai bisericii creștine.

Aducând aminte de operele tragicilor greci, povestea lui Gregorius este plină extreme și de coincidențe ce par trase de păr. Ele au, însă, un rol foarte important, acela de a sublinia atotputernicia „spiritului povestirii” și puterea fără limite a ficțiunii, faptul că într-o poveste ce cuprinde toate extremele, nimic nu mai este incredibil, după cum spune, în final, și Sibylla, mama și, în același timp, mătușa lui Gregorius: „Ah, Grigor, replică ea, toată povestea asta este atât de extremă, încât cel mai uimitor din ea ajunge să nu te mai uimească”. Și tot ca în tragediile grecești unde spectatorii știau, de la început, despre ce e vorba în piesă, și aici importante nu sunt evenimentele (oricât de surprinzătoare sau incredibile), ci povestirea lor.

Există o anumită atracție, în povestea lui Clemens pentru păcat și păcătoși, dar și una, la fel de irezistibilă, pentru iertare și înțelegere. Și tocmai acest ton înțelegător și profund umanist al lui Clemens este cel care face ca toate grozăviile zugrăvite în roman să nu pară atât de condamnabile. Într-o religie creștină dominată de ceea ce istoricul Jean Delumeau a numit „teologia păcatului”, în care oamenii sunt condamnați încă de la naștere de păcatul săvârșit de strămoșii biblici, Adam și Eva, un păcat pe care nu l-au săvârșit, dar de care se fac, în mod paradoxal, vinovați, tema culpabilității apasă asupra tuturor și asupra fiecăruia în parte. Însă, dacă orice naștere este o naștere din păcat, de ce-ar fi mai condamnabilă o naștere dintr-un incest care nu era decât expresia celei mai pure iubiri?

Îndemnul lui Clemens la iertare și înțelegere, în detrimentul culpabilizării, poate fi înțeles și altfel dacă plasăm romanul în contextul în care a fost scris, și anume primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial și problema vinovăției Germaniei. Dacă naratorul, prin tonul său ușor ironic și tolerant, ne-a putut face să-i iertăm pe incestuoșii din poveste, având memoria tuturor grozăviilor cărora războiul le-a dat naștere, putem să ne întrebăm pe noi înșine: există vreo poveste care să fie spusă atât de frumos încât să  facă posibilă iertarea? Un răspuns afirmativ poate fi dat în măsura în care acceptăm că umanismul nu reprezintă doar partea luminoasă din om, că nu e vorba numai de spirit, ci și de tenebre. Și de umanism putem vorbi abia după ce am înțeles că trebuie să le acceptăm pe ambele, nu să ne mulțumim să aducem laude cuceririlor spiritului, negând partea întunecată din om și catalogând-o drept animalică, inumană. Cred că despre un astfel de umanism și o astfel de iertare vorbește și Mann, un umanism bazat pe înțelegere și cunoaștere (Tolstoi spunea undeva, „Cel care înțelege totul, iartă totul”, iar această afirmație i se potrivește foarte bine tolerantului papă Gregorius). Ești uman atâta timp cât înțelegi, chiar dacă loc de iertare nu e. Tot Marguerite Yourcenar, în același eseu, scris în 1955, a exprimat cel mai bine acest tip de umanism specific lui Thomas Mann:

Totuși, opera lui Mann este probabil cea care merge cel mai departe în analiza puterilor latente ale omului și a cumplitelor și secretelor lor primejdii. Într-o vreme în care aceste puteri și aceste primejdii au căpătat o evidență neegalată până azi, suntem poate mai  bine pregătiți să le recunoaștem la Mann, bine ascunse sub straniile lor deghizări romanești, și, cum spune vechea formulă hermetică, sub speciae interioritas.

 

Cine trage clopotele?

Personajul cel mai interesant al romanului mi s-a părut a fi, de departe, „spiritul povestirii”. Prezent în fiecare rând al cărții, în același timp în povestire și în afara ei, „spiritul povestirii” al lui Thomas Mann este una dintre cele mai frumoase încarnări a ideii de literatură: „E străveziu, lipsit de trup, omniprezent, și nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici și acolo. El este cel care grăiește: «Toate clopotele sunau» și, prin urmare, el este cel care le trage”. Hâtru și isteț, independent și abstract, atoateștiutor și înțelegător, stăpân al Limbii și supus ei, el reprezintă cea mai apropiată, și poate singura, fărâmă de dumnezeire accesibilă omului („Dumnezeu este spirit”). Însă, simpaticul narator nu e, până la urmă, decât un foarte abil manipulator care te conduce, folosindu-se de vechi trucuri, pe cărări deja trasate. La final nu-ți rămâne decât să te hotărăști dacă poți să crezi sau nu în ceea ce un alt romancier denumea, printr-o expresie inspirată, adevărul minciunilor. Și, ca întotdeauna, concluzia nu poate fi decât una: „Orice roman bun spune adevărul și orice roman prost minte” (Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor).

Folosindu-se de convenția povestirii în ramă, Thomas Mann ne pune să urmărim, în același timp, atât povestea eroului, Gregorius (care începe cu mult înainte de nașterea sa), cât și pe cea a naratorului, Clemens. În singurătatea sa, călugărul, pe care viața monahală l-a privat de anumite experiențe, trăiește evenimentele laolaltă cu personajele sale:

Scrisul îmi oferă acum o durere adevărată, precum, în realitate, vieții mele de călugăr fericirea adevărată îi este tot atât de puțin îngăduită. Se prea poate să scriu numai ca să-mi însușesc câte ceva din amândouă, din fericirea și suferința omenească.

Această idee a literaturii ca substitut pentru viață mai revine de câteva ori pe parcursul textului – „Foarte adesea povestirea e doar un substitut pentru plăceri pe care noi înșine ni le refuzăm sau Cerul” –, de fiecare dată subliniindu-se statutul privilegiat al povestitorului, cel prin mijlocirea căruia viața se transformă în poveste – „Spiritul povestirii este un spirit comunicativ, care-și conduce amabil cititorii și ascultătorii pretutindeni, chiar și-n singurătatea personajelor sale țesute din cuvinte, și în rugăciunile lor” –, făcându-te să te întrebi:  până la urmă cine e Alesul? Marele Papă sau Povestitorul?

Trăite, evenimentele nu au nici înțeles, nici finalitate. O nenorocire este doar o nenorocire în momentul trăirii, nu este văzută ca drumul spre un deznodământ fericit. Iar aceste lucruri nu sunt înțelese de oameni, care se lasă înghițiți de cursul vieții, însă sunt înțelese de „stăpânul povestirii” cel căruia această viziune îi conferă dimensiuni demiurgice:

Dar aprecierea omenească nu ajunge prea departe, în afară de cazul povestitorului, care cunoaște povestea întreagă, până la deznodământu-i minunat și are parte, oarecum, de pronia dumnezeiască – un privilegiu unic, la drept vorbind necuvenit omului.

Operă de bătrânețe a scriitorului german, Alesul are o evidentă componentă ludică ce se manifestă atât în planul povestirii (multe dintre evenimentele prin care trece protagonistul frizează absurdul), cât și în cel al limbajului, romanul fiind o adevărată probă de virtuozitate lingvistică. Citatele latinești specifice creștinismului monahal se amestecă cu frânturi din franceza și engleza medievală, iar discursul fiecărui personaj este adaptat pentru a oglindi statutul social al acestuia. Episodul dialogului dintre Preacinstitul Gregorius, abatele mănăstirii Agonia Dei și pescarii Wiglaf și Ethelwulf este deosebit de elocvent. Întrebați dacă au avut noroc la pește, pescarii îi răspund acestuia cum se pricep mai bine într-o limbă amestecată (considerată de prelat „extrem de ordinară”, însă nu atât datorită limbii în sine, cât dezamăgirii de a-i vedea întorși fără pește): „Hello, hai, domnu', înc-odată-i cu bine. Dac-avem pești? Deh, littăl bit ne cam cereți, zău așa. Păi îi mare luck că nu ne-a avut peștii pă noi, că mi ți-a fost o vâjâială de te dădea jos. Niște coups de vent babane, de nu-ți vine să crezi”.

 

Alegere și liber-arbitru

Printre rânduri, Thomas Mann mai abordează și un alt subiect, adesea ocultat în narațiuni de umbra finalului fericit: nu e deloc ușor să fii Alesul, pentru că această favoare presupune, de fapt, un drum lung, presărat cu multe și grele suferințe, sacrificii și renunțări. Una dintre cele mai realiste imagini a conștientizării statutului de ales, mi se pare a fi Buna-Vestire a pictorului prerafaelit Dante Gabriel Rossetti. În acest tablou vestea alegerii nu e însoțită de nici o urmă de bucurie (aflându-se în totală contradicție cu titlul): din contră, pe chipul Mariei se poate citi orice de la teamă la neîncredere și, încă ceva pe care l-aș numi sentimentul de a fi prins în capcană. Cuvintele pe care în romanul lui Mann, într-o altfel de bună-vestire, le spune mielul venit să aducă celor doi patricieni romani vestea găsirii unui nou papă, mi se par a completa verbal tocmai ceea ce vizual e atât de bine înfățișat în acest tablou:

 – Cum să-ți înțeleg vorbele preaiubite? – Așa cum sună, spuse mielul. Rugăciunea voastră a fost ascultată și alegerea s-a făcut. Tu însă ești ales s-o afli cel dintâi și-apoi să iei măsuri. Numai să crezi! Alesul trebuie să și creadă, oricât de greu i-ar veni. Căci orice alegere este greu de priceput și nu e accesibilă rațiunii.  

Ce putem înțelege din cuvintele mielului? Care e partea de liber-arbitru și care e cea de determinare din viețile noastre? Suntem liberi sau suntem determinați? Putem afla vreodată care sunt resorturile care ne conduc viața? La acest tip de întrebări fiecare e liber să răspundă cum trebuie, pentru că opțiunea pe care o face (sau nu o face) este, totodată, și cea care îi comunică răspunsul. În ceea ce privește interpretarea lui Mann, un posibil răspuns ar putea să existe în chiar titlul romanului. Substantiv provenit din participiu (atât în română, cât și în germană), „alesul” este un cuvânt care implică o anumită pasivitate, o anumită fatalitate și, paradoxal, tocmai o imposibilitate a alegerii. Alesul este cel care trebuie să se conformeze destinului care i-a fost trasat dinainte și, chiar în ciuda rațiunii, să creadă în el. Libertatea lui constă în împlinirea destinului care i-a fost dat. Însă, un asemenea lucru e mai ușor de zis decât de făcut pentru că viața devine destin numai în poveste, acolo unde toate alegerile au o rațiune și o finalitate. Și, până la urmă, oricât de frumos ar fi spusă povestea, nu e ușor să fii erou. 

Alesul, de Thomas Mann, Ed. Humanitas Fiction, 2013, trad. Cornelui Papadopol

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 25 martie 2014)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Casanova. Sonata inimilor frânte”, de Matteo Strukul (fragment)

Fragment din romanul „Casanova”, de Matteo Strukul, care a primit Premiul Emilio Salgari în 2018.

Lumea e o scenă de teatru, despre „Păzitoarea tainei” de Kate Morton

Cu un suspans bine construit și minuțios dozat, personaje foarte bine individualizate, și o punere în scenă făcută cu mare atenție la detalii, ultimul roman al lui Kate Morton, este o lectură relaxantă și potrivită pentru vacanță sau pentru evadare, atunci când vacanța este încă departe.

„Lumina dintre oceane”, de M.L. Stedman

O carte surprinzătoare, bine scrisă, cu o poveste bine construită și plină de răsturnări de situație. Pe alocuri, unele evenimente sunt atât de neverosimile încât se apropie foarte tare de viața reală, de acele lucruri de care nu ne credem niciodată în stare, dar pe care ne trezim că trebuie să le trăim.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu