• „Dacă soțul e înțelept, soția e ascultătoare” - proverb din Indochina

„Omul timpului meu”, de Dalia Sofer (fragment în avanpremieră)

„Omul timpului meu”, de Dalia Sofer (fragment în avanpremieră)

Omul timpului meu, de Dalia Sofer, este povestea unui bărbat iranian care se confruntă cu puterea de a iubi și de a face rău. Cartea a fost inclusă în lista celor 100 de cărți notabile ale anului 2020 realizată de The New York Times.

Romanul Omul timpului meu, a cărui acțiune se desfășoară în Iran și New York, spune povestea lui Hamid Mozaffarian, care s-a înstrăinat de sine și de lumea din jurul său. După ce a lucrat zeci de ani ca interogator pentru regimul iranian, Hamid călătorește într-o misiune diplomatică la New York, unde își întâlnește familia exilată și ia cenușa tatălui său, care a murit dorindu-și să fie înmormântat în Iran. Revăzându-se cu fratele său și alți exilați, Hamid este forțat să se confrunte cu propriul trecut, cu natura perfidă a violenței și cu credința sa într-un sistem care l-a ținut captiv atâția ani.

Complex din punct de vedere politic și convingător la nivel afectiv, Omul timpului meu explorează diferite tipuri de pierdere – a oamenilor, a locurilor, a idealurilor, a timpului și a sinelui. Acesta nu este doar un roman despre familie și amintiri, ci și despre interdependența dintre răpitor și captiv, dintre cetățean și țară, dintre individ și propria sa moștenire. Cu sensibilitate și forță, Dalia Sofer dezvăluie viețile interioare ale unei generații sacrificate.

„Sofer realizează cu compasiune, înțelegere și umor necruțător portretul unui bărbat prea inteligent ca să ignore cu desăvârșire consecințele comportamentului său și, totodată, neputincios ca să reziste momentului istoric tumultuos.” (Kirkus)

„Fascinant și tulburător... Tensiunea dintre eleganța limbajului lui Sofer și dezvăluirea nihilistă a antieroului ei subliniază ironia titlului, care dezvăluie vanitatea afirmației că acțiunile unei persoane pot fi scuzate de contextul istoric. Cititorii vor găsi meditația lui Sofer despre capacitatea puterii de a corupe la fel de relevantă și îngrijorătoare ca știrile de ultimă oră.” (Publishers Weekly)

„Un personaj memorabil și dificil care poate fi considerat o întruchipare a pătimirii spirituale a Iranului începând cu revoluția din 1979. Un roman puternic, complex și plin de suferință, care devine și mai relevant ca urmare a tensiunilor actuale.” (Library Journal)

Dalia Sofer este autoarea bestsellerului Septembrie în Shiraz (Leda, 2008), care a obținut PEN/Robert W. Bingham Prize, s-a numărat printre finalistele National Jewish Book Award, a figurat pe lista lungă pentru Orange Prize și pe cea de cărți notabile a The New York Times. Romanul fost publicat în șaisprezece țări și a fost ecranizat în 2015. Este laureată a Whiting Writers’ Award, iar scrierile ei au apărut în publicațiile The New York Times Book Review, The Believer, Los Angeles Review of Books și nu numai. Născută în Teheran, locuiește în prezent la New York.

 

Omul timpului meu, de Dalia Sofer (fragment în avanpremieră)

 

Când am venit pe lume, în vara lui 1960, tatăl meu lucra deja, de aproape un deceniu, la enciclopedia lui. Dacă ar fi să asociez copilăria mea cu vreun miros, ar fi acel iz de pânză de cotor și de hârtie – dar nu genul de hârtie inofensivă, care se găsește în papetării, ci de manuscrise atinse de mucegai, care erau stivuite în fiecare colț al biroului tatălui meu, cea mai mare încăpere din micul nostru apartament de pe strada Pahlavi. Mama mea, care-și mai spunea încă Monir Farahani Ed Dowleh, deși mai mult în glumă – acest din urmă cognomen desuet referindu-se la descendența ei presupus aristocratică –, îi tolera mania, cu pragmatismul unui jocheu care acceptă capriciile pur-sângelui de concurs. Deși pretindea că ea se trăgea dintr-o familie bogată și cu tradiție, mama se împăcase cu gândul că, de vreme ce se măritase cu un profesor universitar, cel mai bun lucru la care putea spera, de acum, nu mai era să ducă o viață îndestulată, ci să se bucure de recunoașterea unei cohorte întregi de mari figuri universitare, pe care altfel nu le putea suferi. Tatăl ei, Ardeșir Khan Farahani, un bărbat cu o mustață gen Șah Abbas, care fusese furnizorul nostru de porțelan franțuzesc, îi tăiase fiicei lui orice sprijin financiar, pentru că el, unul, nu se dăduse niciodată în vânt după ginerele lui parcă prea lipsit de simț practic, pe care-l compara cu Don Quijote, spunându-i: „Don Mozaffarian, omul de pe Shatt al Arab”. Această poreclă, care se referea la circumstanțele nașterii tatălui meu, era o încercare câtuși de puțin mascată de a și-l înstrăina: tatăl meu se născuse prematur cu două săptămâni, pe un feribot care traversa mult-disputatul fluviu zis Shatt al Arab de vecinii noștri arabi irakieni, pe care noi îl numim Arvand Rud. Locul exact al nașterii, după cum l-a descris mai târziu pilotul feribotului, fusese după vărsarea Karun-ului, dar înaintea bifurcării dintre Tigru și Eufrat, lăsându-i pe bunicii mei, care locuiau, pe atunci, în orașul de baștină al bunicii mele, Korramșahr, cu o povestire de pomină și un bebeluș apatrid. Și, chiar dacă problema se rezolvase, în cele din urmă, și un certificat de naștere îi fusese totuși emis, tatăl meu a rămas, tot restul vieții, stigmatizat de o proveniență dubioasă, care avea, cum-necum, tangență cu o țară arabă.

După toate aparențele, tatăl meu n-a băgat-o în seamă nici pe mama mea, nici familia ei cu pretenții, ci și-a văzut cu sârg de enciclopedia lui, cu precizia unui scrib, devenind, peste ani, acel Simorgh mitic, către care porneau în pelerinaj discipoli ai lui din domeniul istoriei artelor, precum păsările fictive ale lui Attar. În 1972, la patru ani după ce fusese cooptat în echipa Ministerului Culturii, a primit o bursă guvernamentală. Și-a extins aria de studiu în apartamentul de deasupra celui în care locuiam, plus că și-a angajat și trei cercetători, care se prezentau la lucru, în fiecare dimineață, la ora șapte și jumătate, cu servietele lor Samsonite și cu loialitatea celor Trei Magi de la Răsărit, încărcați cu daruri. Aveam supranume pentru toți trei: francezului cu ifose și cu o aplecare spre trenciurile marca Pierre Cardin, îi spuneam Monsieur Hulot*; englezului îndesat, cu nasul borcănat – Earl de Sandwich; iar persanului despre care se dusese vorba c ar fi fost un geniu și care consuma cantități copioase de marțipan, Yasser Maghz Pahn, adică Yasser „Minte Multă”.

După șapte ani, când totul s a sfârșit, Monsieur Hulot și „contele” englez și-au făcut bagajele și s-au întors fiecare în țara lui; în schimb, Yasser „Minte Multă” – care poate că nu fusese chiar așa un geniu, la urma urmelor – a decis că el rămânea, fiindcă, nu-i așa?, fusese doar un cercetător oarecare și nu comisese vreo crimă. Uitase, probabil, că, înainte să se angajeze pe post de băgător de seamă al tatălui meu, se arătase foarte critic, ani de zile, și-i denigrase pe artiștii școlii Saqqakhaneh, care integrau, în scrierile lor, motive locale din folclorul mitic, simboluri religioase și obiecte care se găseau prin bazare: amulete, zodiace, astrolabi, chiar și josnicul aftabeh – țucalul. „Marcel Duchamp – scrisese genialul de Yasser în 1964, după cea de a Patra Bienală de la Teheran –, care s-a născut în țara lui Molière, Montesquieu și Voltaire, își poate permite să declare un pisoar operă de artă; noi, însă, care și așa suntem considerați un popor de Hagi Bābā** și pe covoare zburătoare, nu ne putem permite așa ceva. Propun să lăsăm țucalul în seama scopului pentru care a fost conceput și să ne spălăm la dosuri.” Bietul nebun este și azi îngropat în cimitirul Beheșt e Zahra, într un mormânt anonim, nu departe de cel în care se află fostul prim ministru Hoveyda***.

 

* Personaj întruchipat de actorul francez Jacques Tati (1907–1982), într-o serie de filme din anii 1950–1970.

** Formulă care s-ar traduce prin „înțelepți care au fost în hagialâc”, adică în pelerinaj la locurile sfinte musulmane de la Mecca.

*** Amir Abbas Hoveyda (1919–1979), prim-ministru al Iranului monarhic timp de 12 ani. A fost condamnat la moarte de un tribunal revoluționar islamic și împușcat.

 

Omul timpului meu, de Dalia Sofer, Editura Corint, 2021, trad. Mihnea Gafița, col. „Corint Fiction”



Articole asemănătoare

„O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson (fragment în avanpremieră)

„O paranteză în timp este”, de Jeanette Winterson, este o „Poveste de iarnă contemporană”, și este primul roman din proiectul „Hogarth Shakespeare” ce propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către unii dintre cei mai bine cotaţi scriitori actuali.

Un veritabil festival de culori şi emoţii: „Pascal desenează corăbii” de Radu Niciporuc (fragment)

Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pământ. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului.

„Short Stories”, o nouă colecție Litera

Începând de vineri, 19 august, o nouă colecție Litera este disponibilă la toate punctele de difuzare a presei: „SHORT STORIES” – mici capodopere ale literaturii anglo-americane, în ediție bilingvă română–engleză, la doar 9,99 lei.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu