• „Mirarea care generează filozofia este că tu nu ești tu, că există în noi înșine ceva mai adânc decât noi înșine” - Constantin Noica

„Omul muzical. O istorie a vieții pe Pământ”, de Michael Spitzer (fragment)

„Omul muzical. O istorie a vieții pe Pământ”, de Michael Spitzer (fragment)

O istorie colosală care traversează culturi, prin timp și spațiu, pentru a explora relația intensă dintre muzică și specia umană.

Acum 165 de milioane de ani s-a născut ritmul.

Acum 66 de milioane de ani a apărut prima melodie.

Acum 40 de mii de ani, Homo sapiens a creat primul instrument muzical.

Astăzi, muzica ne umple viețile. Modul în care am creat, interpretat și ascultat această muzică de-a lungul istoriei ne-a definit ca specie și ne-a ajutat să înțelegem cine suntem. Totuși, muzica este o parte neglijată a poveștii originii noastre.

Omul muzical ne poartă într-o călătorie antrenantă de-a lungul epocilor – de la Bach la BTS și înapoi – pentru a explora relația vibrantă dintre muzică și specia umană. Recurgând la informații din numeroase discipline, muzicologul de renume mondial Michael Spitzer ne ilustrează o istorie globală a muzicii într-un vast tablou, analizând muzica în viața noastră de zi cu zi, muzica în istoria lumii, precum și muzica de-a lungul evoluției, de la insecte la maimuțe, de la oameni la inteligența artificială.

Un volum fundamental atât pentru melomani, cât și pentru amatorii ocazionali de muzică, Omul muzical, de Michael Spitzer, demonstrează cu îndrăzneală că muzica este cel mai important lucru pe care l-am creat vreodată; este o parte fundamentală a ceea ce ne face umani.

„Spitzer evidențiază universalitatea muzicii; toată lumea, de pildă, poate asocia o experiență emoțională cu muzica. Abordând subiectul din perspectivă culturală, istorică, științifică, antropologică și filozofică, Spitzer analizează muzica din cele mai vechi timpuri, de la curțile Europei medievale și renascentiste până în epoca modernă, folosind exemple din abundență… o lectură sublimă.“ – Booklist

„Gândiți-vă la toată muzica pe care ați ascultat-o vreodată, apoi la tot ce au auzit prietenii și strămoșii voștri, după care adăugați și țârâitul insectelor și murmurul balenelor, precum și povestea unei păsări-liră australiene care, în 1969, a fost înregistrată fluierând un cântec popular scoțian pe care strămoșii săi îl învățaseră de la un fermier, apoi adăugați aproape tot ceea ce ați putea asculta pe Spotify, și tot nu vă veți apropia de extraordinara diversitate a cărții lui Michael Spitzer.“ - Evening Standard

„Spitzer scrie într-o manieră lejeră și aluzivă, trecând de la David Bowie la K-Pop și la Guido d'Arezzo, călugărul italian din secolul XI care a inventat notația pe portativ, jonglând concomitent cu informații din filozofie, arheologie și biologie. Este amuzant, incisiv și plin de pasiune.“ – Arkansas Democrat-Gazette

„Un studiu fascinant, de anvergură și actualizat al multiplelor dimensiuni ale experienței muzicale umane – nu cunosc nimic asemănător. Am învățat ceva aproape la fiecare pagină.“ – Howard Gardener, autorul cărții A Synthesizing Mind

Michael Spitzer este în prezent profesor de muzică la Universitatea din Liverpool. Anterior, a predat timp de douăzeci de ani la Universitatea Durham. Pianist desăvârșit, Spitzer este o autoritate recunoscută la nivel mondial în materie de Beethoven, dar scrie pe larg și despre filozofia și psihologia muzicii. Locuiește în Londra împreună cu soția și cele două fiice ale lor.

 

Omul muzical. O istorie a vieții pe Pământ, de Michael Spitzer (fragment)

 

Și totuși, ceva din istorie se mișcă. Există o cronologie. Uneori știm mai multe despre istoria muzicală a altor culturi decât a celei occidentale. De exemplu, căderea Dinastiei Han în anul 220 e.n. a dat naștere unei perioade comparabile de schimbare și instabilitate în muzică. Începutul budismului în China a făcut melodiile mai curgătoare (sau „melismatice“, însemnând că unele note vor fi cântate pe silabe), în timp ce melodiile chinezești timpurii erau la fel de monosilabice precum cuvintele lor. Prin comparație, istoria muzicală a Evului Mediu „Întunecat“ european este mult mai obscură. Problema pentru un model „cronologic“ al istoriei este că fluviul timpului are multe meandre. Un exemplu dramatic este începutul decalat al Epocii Bronzului, din moment ce, în mod evident, culturile au descoperit bronzul în diferite momente. În timp ce apariția Epocii Bronzului e considerată ca având loc, în aproape toată lumea, acum 4.000 de ani, totuși în insulele Java și Bali a ajuns cândva mai târziu, în jurul anului 500 e.n. Acesta a fost bronzul din care s-au turnat gongurile fabuloaselor ansambluri orchestrale – gamelan – din Bali și Java. Această mică anecdotă ne amintește că istoria mondială este modelată de geografie, dar și de climat, astfel că rar se desfășoară pe un singur fir. Materialele fizice ale istoriei muzicii devin disponibile diferitelor părți ale lumii în diferite momente.

Istoria lumii, la rândul ei, nu e o linie dreaptă, progresând episod după episod ca o poveste spusă de un narator. Dacă unul dintre motive este geografia, un alt motiv este acela că practicile muzicale durabile pot traversa axa cronologică. De exemplu, o pictură rupestră din Tassili n’Ajjer, parte din Deșertul Sahara, datată în 6000 î.e.n., reprezintă cinci femei și trei bărbați dansând împreună. Antropologul Gerhard Kubik crede că această pictură prefigurează un dans zulus cu ritm contemporan numit indlamu. E ca și cum timpul ar fi stat în loc 8.000 de ani. Încă un motiv pentru care istoria nu „progresează“ în linie dreaptă e acela că practicile muzicale asociate cu situațiile sociale și culturale așa-zis „primitive“ sunt vii și astăzi în diverse colțuri ale lumii. A se vedea de exemplu muzica societăților contemporane de vânători-culegători, precum inuiții și pigmeii africani, dar tocmai supraviețuirea unei astfel de muzici deschide o poartă spre trecut. Arheologul Iain Morley extrapolează de la eschimoși, pigmei și alți vânători-culegători pentru a-și imagina cum ar fi sunat muzica preistorică. Pe scurt: dacă muzica e modelată de condiții culturale și dacă aceste condiții sunt similare condițiilor preistorice, atunci într-adevăr avem o imagine a muzicii de acum 40.000 de ani.

Pornind de la aceasta, să ne gândim la modul în care muzica ar fi putut reflecta cele trei etape ale civilizației umane: vânătoarea și culesul, agricultura, viața urbană.

Povestea începe cu natura și relația omului muzical în primul rând cu animalele. Acesta este cazul în Papua Noua Guinee contemporană, unde comuniunea cu animalele sau cu spiritele animale este baza muzicii pentru tribul Kaluli. Ei sunt obsedați de cântecele păsării muni, pe care ei le percep drept plânsetul spiritelor lor ancestrale.

Inventarea agriculturii și a creșterii animalelor promovează o concepție ciclică și de lungă durată a timpului și o fundamentare a muzicii în sens spațial. Adoptând modele ritmice repetitive și ciclice, muzica poate trasa acum o linie între cultură și natură. În muzica cultului Nyau din Africa, personaje mascate reprezentând animale ies din pădure pentru a cuceri satul, și apoi se retrag.

Apariția orașelor este sporadică în civilizația mondială. În Semiluna Fertilă, apariția vieții urbane timpurii e reflectată în muzica Bibliei. O consecință uluitoare a trecerii la orașe e că muzica a trebuit să fie cântată mai tare, pentru a putea fi auzită de grupuri mai mari de ascultători. Interpreții la lăuta canaanită trebuiau să cânte cu mai multă virtuozitate și mai dansant decât la lăutele anterioare, ca să fie auziți într-o comunitate urbană aglomerată. Putem specula că băiatul păstor David ar fi cântat la lira sa (sau „harpă“) mai în surdină înainte să ajungă pe tron sau probabil a cântat la un cu totul alt instrument. Psalmii conțin nu mai puțin de 117 de indicații despre cum trebuie cântată muzica lor, deși cercetătorii evrei nu se pot pune de acord cum să le descifreze. De exemplu, unii cercetători interpretează indicația mizmôr ca însemnând „cântec“, în timp ce alții consideră că psalmul trebuie acompaniat de instrumente cu coarde ciupite.

Muzica reflectă în multe moduri evoluția relațiilor sociale și de curtoazie. Cercetătorii au cartografiat distribuția sistemelor guvernării monarhice africane după structura cântecelor lor. Astfel, triburile organizate în jurul unui rege puternic tind, în general, să alterneze linii melodice cântate de un solist și de un cor, având structuri ritmice diferite redate simultan – „poliritmii“. E ca și cum solistul simbolizează regele, iar corul, poporul său. Structura muzicii tinde să reflecte structura societății în multe dintre culturile muzicale ale lumii – chinezi, balinezi, indieni și curțile Europei medievale și renascentiste. Polifonia stratificată care se aude în Capela Regală a reginei Elisabeta în Hampton Court, poate un motet de Thomas Tallis sau William Byrd, este un simbol sonic al ierarhiei feudale, cu regina-Dumnezeu situată în vârf. Notele din ce în ce mai înalte atinse de vocile băieților de cor sunt analogii eterice ale heruvimilor pictați pe tavan.

Epocile istorice se derulează, chiar dacă nu pe un singur fir, unele mai rapid, altele mai lent sau deloc. Asta ne duce înapoi la problema tulburătoare a modelului universal cultural. Deși universalizarea nu mai este la modă în antropologie, trebuie spus că felul în care folosim azi muzica în Vest are multe în comun cu restul lumii și că, probabil, nu s-a schimbat foarte mult din punct de vedere istoric. Un exemplu izbitor al unui model universal intercultural e cântecul de leagăn. Într-un studiu care se extinde din pădurile tropicale din Gabon până în Vietnamul rural, psihologii Sandra Trehub și Laurel Trainor au găsit similitudini clare între cântecele de leagăn și cântecele de joacă. În lume, cântecele de leagăn tind să fie blânde, destul de lente și foarte repetitive, cu melodii cântate în surdină, ritm legănat și multe onomatopee („șșș!“). Cântecele de joacă sunt mai animate fiindcă sunt menite să-l amuze pe copil. De asemenea, este surprinzător felul în care multe cântece de leagăn conțin un element de amenințare, ca și cum ar face siguranța leagănului mai confortabilă. Într-un cântec de leagăn obișnuit, mamele japoneze își îngrozesc copilul cu păsări de noapte terifiante: „Bufnițe, bufnițe, bufnițe mari și mici/ țintuindu-se, holbându-se, ochindu-se una pe alta.“ În Vest, copiii îngroziți visează la crengi care se rup și la leagăne care cad. Analogii similare abundă în spectrul muzicii. La inuiții din Canada, un om ofensat are dreptul să-și provoace rivalul la un concurs în care amândoi își cântă reciproc batjocuri și ironii. Concursurile de cântat datează de la păstorii competitori din Eglogele pastorale ale lui Virgiliu. Și filmul 8 Mile, în care rapperul Eminem se duelează cu MC (Masters of Ceremonies) rivali în cluburile din Detroit, arată cu tărie cum concursurile de cântece sunt și baza pentru hip-hop. Într-un studiu clasic, marele antropolog Alan Merriam înșiruie o pletoră de cântece ale tribului Tutsi din Rwanda:

 

„Cântece de laudă, de război și de salut, cântece ale tinerelor căsătorite care se întâlnesc și își amintesc despre prietene ce nu se află prezente, cântece pentru copii, cântece pentru a cuceri o fată, și multe altele, inclusiv cântece de lăudăroșenie numite ibirirmbo, în care doi bărbați cântă în competiție unul cu celălalt, alternând fraze muzicale; ei pot concura ridicând în slăvi o vacă sau cântând meritele unei vaci față de o alta.”

 

În mod clar, asta e valabil și pentru alte situații și pentru multe alte feluri de muzică ale vieții sociale: vânătoarea, vindecarea, războiul, jelirea, dragostea, venerarea și așa mai departe. Conceptul care reunește toate aceste practici este ritualul, un nume pentru un model repetat de activitate pe care-l învestim cu un înțeles. Mersul la un concert de muzică clasică la Carnegie Hall este în aceeași măsură un ritual cvasireligios (te așezi în liniște, stai respectuos, aplauzi solistul, aplauzi dirijorul, nu aplauzi între părțile unei piese...) precum antica ceremonie sumeriană a „căsătoriei sacre“ în cinstea zeiței babiloniene a fertilității, Inanna/Iștar, care s-a desfășurat anual timp de 2.000 de ani. Vestul îl venerează pe Beethoven ca pe un zeu; priviți-l încruntându-se poruncitor, ca Jupiter pe tronul său, în statuia lui Max Klinger. S-ar putea spune și că ascultarea la căști a melodiei tale preferate, parcurgând călătoria muzicală de la început la sfârșit, este un soi de ritual mental, nu atât de îndepărtat de rugă sau meditație.

 

Omul muzical. O istorie a vieții pe Pământ, de Michael Spitzer, Ed. Nemira, 2022, trad. Carmen Strungaru și Andrei Pogăciaș, col. „Orion”



Articole asemănătoare

Un cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel (fragmente)

Editura Nemira publică un nou volum semnat de Alberto Manguel, „Un cititor în pădurea din oglindă”, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este un tur de forță fascinant prin labirintul fermecător al artei de a citi și de a scrie, plin de personaje reale sau ficționale îndrăgite.

Spot the reader! Surprinde, fotografiază şi postează!

Nemira a lansat în această toamnă romanul „Fata care citea în metrou”, de Christine Féret-Fleury, o poveste frumoasă pentru pasionații de lectură.

Cărți interesante martie 2021

Multe cărți noi de ficțiune în martie, dar și o colecție nouă de non-ficțiune. Greu de ales ce să citim mai întâi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu