• „Ce mare mângâiere să ai cui arăta câte ceva care e de văzut! Și pe urmă să taci” - Virginia Woolf

„Prieteni și eroi” (Trilogia Balcanică, partea a treia), de Olivia Manning (fragment în avanpremieră)

„Prieteni și eroi” (Trilogia Balcanică, partea a treia), de Olivia Manning (fragment în avanpremieră)

Trilogia Balcanică scrisă de prozatoarea britanică Olivia Manning din care fac parte romanele Marea șansă, Orașul decăzut și Prieteni și eroi a apărut integral la editura Nemira, în colecția Babel, tradusă din limba engleză de Diana Stanciu.

Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial Olivia Manning s-a căsătorit cu R.D. Smith, trimis lector de literatură engleză la British Council din București, unde scriitoarea a venit să locuiască și unde avea să descopere un univers total străin, pe care îl va reflecta în literatura sa. Trilogia balcanică împreună cu Trilogia Levantină formează o epopee cunoscută sub numele de Şansele războiului, best-seller care a cunoscut numeroase reeditări şi a fost ecranizată de BBC în 1987.

Soții Smith – Pringle în roman – au sosit în România o dată cu izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial şi au rămas acolo până la 30 septembrie 1940 când guvernul român a dispus plecarea din ţară a tuturor cetăţenilor britanici. Destinația va fi Grecia. Cele treisprezece luni petrecute la Bucureşti fac obiectul primelor două romane din Trilogie și surprind decorul balcanic și tensionat al capitalei, prinsă în tumultul războiului. Observațiile aparțin autoarei sau prietenilor britanici care se strângeau la „Barul englezesc“ de la Athéné Palace.

Amestec de balcanism și europenism, sufocat de sărăcie și corupție, Bucureștiul anilor ’39–’40 se dezvăluie dintr-un unghi nemilos, celebru încă de la apariția cărții. Dacă pentru alți străini care-l vizitează Bucureștiul este „Parisul balcanic”, pentru Olivia Manning acesta reflectă o lume în descompunere, pe cale să se prăbușească, în iminența războiului. 

Marea șansă și Orașul decăzut reflectă cel mai bine felul cum tulburările sufletești ale personajului Harriet Pringle se suprapun unor momente dramatice pentru România și București. Capitole intitulate sugestiv „Asasinul”, „Căderea Troiei”, „Cutremurul” sau „Căpitanul” redau tribulațiile sufletești ale soției care află de aventura soțului cu Sophie Oreșanu pe fondul unor evenimente precum asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu, prăbușirea Poloniei și a Franței, ultimatumul sovietic pentru cedarea Bucovinei de Nord și a Basarabiei, intrarea României în axa Roma-Berlin-Tokio, abdicarea lui Carol sau proclamarea statului național legionar. 

În Prieteni și eroi Harriet ajunge la Atena și îl așteaptă anxioasă pe Guy, încă prins în tulburătorul București. Odată cu venirea lui, însă, lucrurile nu se liniștesc, iar grijile privind viitorul profesional al lui Guy și viitorului mariajului lor se accentuează. Tonul romanului este mai optimist și mai cald la început, pe fondul încrederii în prezentul politic al Greciei, dar pe parcurs și aici apar nesiguranța și iminența războiului, așa încât dramele personale ale lui Harriet își găsesc din nou ecoul în tulburările întregii Europe. 

Trilogia Balcanică de Olivia Manning este una dintre cele mai minunate opere de ficțiune apărute în Anglia de la război încoace. Galeria personajelor este uriașă, descrierea scenelor, absolut superbă, patosul e reținut, iar umorul, discret și civilizat.” (Anthony Burgess)

„Trilogia Oliviei Manning te amuză, te captivează și te informează, iar să faci toate acestea cu atâta eleganță nu e puțin lucru.” (Sunday Times)

„Una dintre cele mai bune cronici despre România și Grecia la vreme de război, Prieteni și eroi are o poveste bine scrisă, captivantă, hipnotică.” (The Guardian)

Olivia Manning (1908-1980) s-a născut la Portsmouth, Hampshire, și și-a petrecut mare parte din primii ani de viață în Irlanda, simțind, cum avea să povestească mai târziu, că nu aparține niciunui loc și dând dovadă de un mare apetit pentru călătorii și descoperiri. Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial s-a căsătorit cu R.D. Smith, trimis lector de literatură engleză la British Council din București, unde scriitoarea a venit să locuiască împreună cu el și unde avea să descopere un univers total străin. După ce publicase mai multe romane, printre care The School of Love (1951) și The Doves of Venus (1955), experiența biografică a autoarei în lumea aflată în dramatică schimbare avea să ducă la apariția Trilogiei Balcanice, începută cu Marea șansă (1960) și cotinuată cu volumele Orașul decăzut (1962) și Prieteni și eroi (1965), apărute la Editura Nemira. Când nemții de apropiau de Atena și Europa fierbea, Olivia Manning  a trebuit să plece cu soțul său în Egipt pentru ca în cele din urmă să ajungă la Ierusalim, unde R.D. Smith a fost numit într-un post-cheie. Cuplul s-a întors la Londra în anul 1946, unde a trăit până la sfârșitul vieții. La peste zece ani de la Trilogia Balcanică, autoarea avea să publice, după The Rain Forest (1974), și Trilogia Levantului: The Danger Tree (1977), The Battle Lost and Won (1978) și The Sum of Things (1980). Împreună, cele două trilogii alcătuiesc seria intitulată Fortunes of War, cunoscută în toată lumea.

Alte volume în pregătire în colecția Babel
Gramatica lui Dumnezeu, de Stefano Benni
În noaptea timpului, de Antonio Munoz Molina
Doctorul Thorne, de Anthony Troloppe

 

Prieteni și eroi, de Olivia Manning (fragment în avanpremieră)

 

Când portarul sună să-i spună că o aşteaptă un domn în hol, lui Harriet Pringle îi căzu receptorul din mână şi ieşi desculţă, într-un suflet, din cameră. De două zile tot păzea telefonul şi de trei nopţi, de când era la Atena, nu putea dormi de grijă. Îşi lăsase soţul în România, o ţară ocupată între timp de inamic. Poate că reuşise să scape… Poate că omul din hol era Guy însuşi… Coborând scările, văzu însă că nu era decât Yakimov. Se întoarse repede să-şi încalţe pantofii – până şi Yakimov putea aduce veşti.
Când se întoarse, îl găsi încovoiat ca un cal bătrân şi obosit, privind în jos pe sub borul pălăriei rupte. Vederea lui îi trezi cele mai negre gânduri. Incapabilă să scoată vreun sunet, îi atinse doar braţul. Îşi ridică imediat faţa tristă şi zâmbi, când o văzu.
– Totul e bine, băiatul nostru drag e în drum spre noi.
Era aşa de nerăbdător s-o convingă, că ochii mari şi verzi ca două boabe de strugure parcă-i ieşeau din orbite.
– Am un mesaj… Trebuie să fie pe aici, pe undeva. A sunat cineva de la Bucureşti la Legaţie şi unul dintre băieţii de acolo m-a întrebat: „Cunoşti o anumită doamnă Pringle, nu-i aşa? Poate treci să-i laşi asta…”
Degetele lungi cotrobăiau prin buzunarele costumului de şantug ca antenele unui gândac…
– O bucăţică de hârtie, doar o bucăţică de hârtie!
Încercă şi în buzunarul de la piept. Când îşi ridică braţul lung, ea observă mătasea violet a cămăşii prin stofa zdrenţuită a hainei şi adâncitura alb-albăstuie şi fără păr a subraţului, prin mătasea ruptă. Buzunarele erau atât de roase, că mesajul putea să fi căzut… Îl privea încordată, abia îndrăznind să respire, ştiind că orice manifestare de nerăbdare l-ar fi zăpăcit şi mai tare.
Relaţia lor era destul de bună acum, dar nu fusese întotdeauna aşa. Yakimov – prinţul Yakimov – se instalase în casa lor şi nu reuşiseră să mai scape de el decât atunci când Bucureştii deveniseră un oraş prea periculos pentru el. Ea nu-l plăcea şi el se temea de ea, dar când se întâlniseră din nou la Atena, se împăcaseră. Era singurul aici care-i înţelegea temerile şi această înţelegere era unica ei consolare.
– Ah! Iată-l! E în bună stare, vezi? făcu el satisfăcut.
Îi luă hârtia din mână şi citi: „Vin pe aceeaşi rută ca şi tine. Ne vedem diseară!” Mesajul trebuie să fi fost primit cu ore în urmă şi era deja aproape seară. Probabil că Guy ajunsese deja la Sofia şi aflase, ca şi ea, că avionul românesc nu mergea mai departe şi că-şi va continua călătoria cu Lufthansa. Compania germană acceptase să transporte pasageri de-ai aliaţilor în teritorii neutre, dar ea auzise de avioane deturnate spre Viena şi de supuşi britanici astfel arestaţi ca inamici. Pentru Harriet riscul nu fusese prea mare, dar pentru Guy, un bărbat tânăr, la vârsta serviciului militar, lucrurile stăteau altfel.
Văzând-o că se schimbă la faţă, Yakimov întrebă stânjenit:
– Nu te bucuri? Sunt veşti bune, nu-i aşa?
Încuviinţă din cap şi, scufundându-se într-un fotoliu, şopti:
– Minunate!
Se aplecă şi îşi prinse faţa în mâini.
– Draga mea!
Ridică o mână şi râse, dar avea lacrimi în ochi:
– Guy va fi aici în seara asta!
– Ei! Ţi-am spus eu că-şi poate purta singur de grijă!
Încurcată, epuizată şi, totuşi, uşurată, rămase pe loc, ştiind că grijile nu se terminaseră încă. Mai era până seara… Yakimov o privi jenat şi spuse:
– Hai să ne plimbăm puţin! Să iei o gură de aer… Ţi-ar face bine, să ştii!
– Da, da, mi-ar plăcea!
– Atunci, s-o luăm din loc, draga mea!
Ieşi la lumină cu sentimentul celui ce se ridică din pat după boală. Pe stradă coborâseră umbrele, însă la capătul ei soarele strălucea orbitor. Yakimov pornise în direcţia opusă, dar ea îl rugă:
– N-am putea merge într-acolo?
– Acolo? Părea deconcertat…
– E Piaţa Constituţiei. Ţi-ar plăcea să te plimbi pe acolo?… Să ştii că am ocoli…
– Dar nu avem nicio ţintă precisă!
Yakimov n-o mai contrazise. Intrară în piaţă. Era o grădină prăfuită şi convenţională, unde portocalele se uscau prin pomi şi el îi spuse că de jur împrejur erau hoteluri şi birouri, în edificiile cu faţade de marmură albă sau de stuc roz-maroniu. În mijlocul pieţei se aflau clădirile Parlamentului, cândva un palat, care-şi păstrau încă strălucirea de altădată şi dincolo de ele se întindeau parcurile, o junglă de arbuşti fremătători, din care palmierii îşi ridicau vârfurile ca nişte egrete. La intrare străjuiau patru palmieri uriaşi, cu trunchiuri argintii, satinate… şi totul – clădiri, pomi, palmieri, maşini şi trecători – tremura în arşiţa după-amiezii de toamnă.
„Atena“, se gândi Harriet, „oraşul mult visat!“ Bucureştii erau în mijlocul Europei. Aici însă ajunsese la malul Mediteranei. În Bucureşti începea iarna, în timp ce aici vara părea că nu se va sfârşi niciodată. Dacă rezistau până la căderea serii, ea şi Guy puteau să se întâlnească, în sfârşit. Încercă să-şi imagineze pe unde ar putea fi avionul lui: în empireu, deasupra apelor Mării Egee, albastre şi verzi ca penele unui păun. Îi ură să rămână pe ruta stabilită. Guy scăpase de nefericita capitală şi de favoriţii maniaci ai Noii Ordini. Acum nu trebui decât să-i aştepte sosirea. Tot gândindu-se la asta, imaginaţia îi scăpă de sub control. Se gândea la cei rămaşi în urmă… la Sasha.
Yakimov, ca gazdă şi ghid, îi tot arăta locurile mai interesante. Modest, dar conştient de avantajul situaţiei sale, avea o oarecare morgă.
– E un oraş drăguţ, spunea el. Mi-a plăcut întotdeauna… unul dintre locurile bătute şi răzbătute altădată…
Scăpase de vechile datorii şi noii săi prieteni nu avuseseră încă timp să afle de ele. Îşi găsise de lucru. Hainele lui nu prea mai puteau fi cârpite, dar fuseseră, totuşi, spălate şi călcate, iar el le purta cu un aer ce amintea trecutul plin de strălucire.
Făcu semn din cap spre o clădire somptuoasă din colţ:
– G.B.!
– Şi ce-i cu asta?
– Draga mea! G.B. este cel mai bun hotel! „Grande Bretagne“, înţelegi? Aici îmi dădeam ciorapii la spălat
şi intenţionez să mă mut din nou aici când o să mă mai chivernisesc puţin.
Intrând pe strada principală, începu să se împleticească şi trupul lui deşirat se încovoie. Nu merseseră mai mult de o sută de metri, dar, înaintând prin mulţime, el bombănea:
– Drum lung… greu pentru bătrânul Yaki. Nu-mi mai merg picioarele ca odinioară şi locul ăsta e tare obositor: sus-jos, fierbinte şi plin de praf. Aş avea nevoie de ceva să-mi recapăt puterile…
Ajunseseră în apropierea unei cafenele mari şi, răsuflând uşurat, el zise:
– Zonar! Cafeneaua cea nouă! E foarte drăguţă… de fapt, preferata lui Yaki!
Locul era strălucitor: vitrine mari de sticlă, tende în dungi, mese şi scaune afară, pe trotuar… Lumea era încă în haine de vară: femeile în mătase şi bărbaţii în costume gri-argintii. Chelnerii purtau haine albe, tăvile şi ibricele de cafea străluceau în soare. Dincolo de vitrine, Harriet observă rafturi pline de cutii scumpe de ciocolată şi prăjituri savuroase.
– Pare destul de scump, zise ea.
– Un pic, dar merită! Undeva tot trebuie să te duci!
Traversară o străduţă lăturalnică şi, ajunşi pe trotuarul cafenelei, Yakimov se opri:
– Dac-aş avea ceva bani, te-aş invita să iei ceva…
Deci cu scopul ăsta plecase! Harriet înţelese aluzia – se aştepta ca ea să plătească, aşa că-i spuse:
– Mi-au schimbat ceva bani româneşti la hotel, aşa că putem să bem ceva…
– Desigur, draga mea, dacă tu doreşti, te însoţesc cu plăcere!
Căzu pe cel mai apropiat scaun de pai şi întrebă, plin de importanţă:
– Ce-ai dori?
Harriet voia un ceai.
– Cred că eu voi lua un coniac. Prea mult ceai îmi face rău.
Când veni cu comanda, chelnerul îi puse şi nota de plată lângă pahar, dar el o împinse spre Harriet. Apoi, sorbind din coniac, redeveni afabil:
– Ştii, aici e o colonie rusească destul de mare: oameni încântători, de familie bună! E şi un club rusesc,
cu mâncare rusească. Delicioasă! Unul dintre membri m-a întrebat: „Yakimov e un nume deosebit. N-a fost tatăl dumneavoastră curierul ţarului?“
– Şi a fost?
– Nu mai ştiu, draga mea! Yaki era foarte mic pe atunci. Dar bătrânul meu făcea parte din suită… de asta
sunt sigur! Paltonul acela al meu, căptuşit cu samur, i-a fost dăruit de ţar. Dar cred că ţi-am mai spus?!
– Da, o dată sau de două ori.
– Ai aflat deci că a murit bătrâna mea mamă…
– Nu. Îmi pare rău.
– Acum bietul Yaki nu va mai primi bani. Era o femeie bună, mai ales cu băiatul ei, dar nu mi-a lăsat un
ban moştenire. Avea o rentă viageră şi totul s-a dus odată cu ea. Renta asta n-a fost o idee prea bună…
Îşi golise paharul şi o privea aşteptând. Ea încuviinţă din cap şi el chemă din nou chelnerul.
Înainte o scotea din sărite lăcomia lui Yakimov. Acum nu-i mai păsa de nimic, doar de trecerea timpului – un obstacol ce trebuia depăşit. Nu mai voia să vadă decât staţia autobuzelor aeroportului, care era peste drum, în colţul străzii.
Yakimov o făcu atentă:
– Uită-te la individul acela încărcat de covoraşe şi carpete… E turc. Am cunoscut unul la fel la Paris, mai demult. Un prieten de-al meu, american, i-a cumpărat toată marfa. Bietul de el s-a întors acasă fără o pătură măcar pe el… A făcut pneumonie şi a murit.
Ea zâmbea, conştientă că el vrea să-i distragă atenţia, dar nu se putea concentra la flecăreala lui. Privea în jur, încă nevenindu-i să creadă că se afla în siguranţă, în acest oraş calm şi liniştit; încă simţea încordarea ultime lor luni în România. Yakimov continua să vorbească, dar imaginea cafenelei superbe se destrăma, în locul ei Harriet revăzând apartamentul din Bucureşti, dinaintea plecării ei, când veniseră acasă şi găsiseră uşa deschisă, luminile aprinse, paturile răscolite, tablourile distruse, covoarele ridicate şi cărţile aruncate şi călcate în picioare, pe podea.
Ea şi Guy îl ascunseseră pe Sasha, un tânăr dezertor evreu. Mitocanii din Garda de Fier, căutând dovezi împotriva lui Guy, îl găsiseră probabil pe băiat, Sasha dispăruse. Asta era tot ce ştiau şi probabil tot ce aveau să ştie vreodată.

Prieteni și eroi, de Olivia Manning, Ed. Nemira, 2016, trad. Diana Stanciu, col. „Babel”

© foto Olivia Manning



Articole asemănătoare

Războaie uitate, despre „Croitoreasa de la Dachau”, de Mary Chamberlain

„Croitoreasa de la Dachau” este o carte despre eroismul banal, despre acel eroism care nu vorbește „limba foștilor soldați, a bărbaților”, o carte despre „războiul unei femei”, „diferit de cel al soldaților, cu eroii și infirmii lui”.

„Floarea albastră”, de Penelope Fitzgerald (fragment în avanpremieră)

Câștigător al National Book Critic Circle Award, „Floarea albastră”, de Penelope Fitzgerald, este povestea geniului romantic Novalis.

Singuri împreună – „Poveste pentru timpul prezent”, de Ruth Ozeki

O poveste modernă despre eroi și antieroi, despre călăuze și rătăciri, dar și despre internet, fizică cuantică, preistorie și încălzire globală. Și despre o pisică. Care există și nu există.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu