• „God respects us when we work, but he loves us when we dance” - Les Blanc

„O odisee” și „Poveste pentru Maria” - lecturi paralele

„O odisee” și „Poveste pentru Maria” - lecturi paralele

Îmi place foarte mult când găsesc într-o carte referire la o alta, mă simt de parcă m-aș afla în mijlocul unui dialog livresc între doi prieteni. Zilele astea s-a întâmplat ceva și mai frumos: am citit în paralel două cărți care făceau referire la o a treia. Este vorba despre O odisee. Un tată, un fiu și o epopee, de Daniel Mendelsohn, și Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinți și dragoni, de Ioana Bâldea Constantinescu, prima o carte despre relația dintre un fiu și tatăl său, cea de-a doua despre o mamă și fiica ei, iar cartea la care se referă ambele este Odiseea lui Homer, care vorbește și ea (printre altele) despre relația dintre copii și părinți. Așadar, lecturi paralele despre părinți și copii, despre copii și părinți, despre călătorii, reale sau imaginare, despre copilărie și literatură. 

Deloc întâmplător, în ultima vreme mă tot gândesc la tema asta a relației dintre părinți și copii, așa că, probabil, și eu mă raportez diferit la referințele astea (care, poate, acum un an ar fi trecut neobservate). Cum spune Daniel Meldelsohn, „copiii își imaginează mereu că adevărata identitate a părinților este aceea de părinți; dar de ce? Cine-i cunoaște cu adevărat pe cei ce l-au zămislit? se întreabă Telemah cu amărăciune la începutul Odiseei. Cine, într-adevăr? Părinții sunt misterioși pentru noi într-o măsură în care noi nu reușim vreodată să fim pentru ei.”

 

Acum câțiva ani, într-o seară din ianuarie, chiar înaintea semestrului de primăvară în care aveam să țin studenților un curs practic dedicat Odiseei, tatăl meu, cercetător științific pensionat, care atunci avea optzeci și unu de ani, m-a rugat, din motive pe care am crezut că le pricep la vremea aceea, să-l las să asiste, iar eu am fost de acord. O dată pe săptămână, de-a lungul următoarelor șaisprezece săptămâni, avea să facă drumul dintre casa aflată în suburbiile Long Island unde am copilărit, o locuință modestă cu etaj în care încă trăia împreună cu mama mea, și campusul aflat pe malul râului al unui micuț colegiu unde predau, pe numele său Bard. În fiecare dimineață de vineri, la zece și zece, lua loc între bobocii care se înscriseseră la curs, tineri de șaptesprezece, optsprezece ani care nu aveau nici măcar un sfert din vârsta lui, și se alătura discuțiilor asupra acestui vechi poem, o epopee despre călătorii lungi și căsnicii lungi și despre ce înseamnă să tânjești după acasă. (...)

Pentru că o poveste de călătorie este neapărat și una despre despărțire, despre cum ești separat de cei pe care-i lași în urmă. Chiar și ei care nu au citit Odiseea trebuie să fi auzit legenda bărbatului care a încercat timp de zece ani să ajungă acasă la soție; și totuși, așa cum aflăm din scenele de deschidere ale epopeii, când Odiseu a plecat de acasă spre Troia, el și-a abandonat un copil sugar și un tată în putere. Structura poemului subliniază importanța acestor două personaje: începe cu fiul care acum s-a maturizat și pleacă în căutarea tatălui pierdut (patru Cânturi întregi, așa cum sunt numite capitolele sale, sunt dedicate călătoriei fiului, înainte chiar să îi cunoaștem tatăl); și se încheie nu cu întâlnirea triumfătoare dintre erou și soția sa, ci cu una înlăcrimată dintre el și tatăl lui, care acum e un bătrân prăpădit.
În aceeași măsură în care e o poveste despre soți și soții, deci, această poveste este - poate chiar în mai mare măsură - despre tați și fii. (...)

...el părea să citească întotdeauna. Tata, ai cărui părinți n-au trecut niciodată de liceu, mi-a spus odată o poveste despre cum a ajuns el un cititor avid. Fiind diagnosticat greșit cu febră reumatică în clasa a șaptea, a trebuit să stea în pat câteva luni și în perioada aceea s-a atașat de cărți. Nu există lucru imposibil dacă ai cartea potrivită, obișnuia să le spună celor cinci copii ai săi, iar el, cel puțin, a trăit după această regulă proprie. Nu era niciodată mai fericit decât atunci când își bătea capul cu teancul de cărți împrumutate de la biblioteca publică, volume despre cum să cânți jazz la chitară, să cânți la tobe, la piculină, la vioară și la pian, să scrii versuri pentru melodii pop, să-ți construiești propriul bar în casă, să construiești un accelerator pentru cărbunele de grătar, să clădești o movilă de compost, să faci mobilă colonială sau o harfă. La finalul Cântului V al Odiseei, când nimfa înnebunită de iubire, Calypso, îi îngăduie în cele din urmă lui Odiseu să părăsească insula ei și să se îndrepte spre casă, ea aduce niște unelte pe care până atunci le ținuse ascunse și i le înmânează naufragiatului; cu aceste câteva unelte și cu arborii și plantele care-i sunt la îndemână, eroul își construiește pluta pe care-și va parcurge ultima parte a călătoriei spre casă. De fiecare dată când citesc acest pasaj, mă gândesc la tata. 

(O odisee. Un tată, un fiu și o epopee, Daniel Mendelsohn)

 

Cred că erai cam plictisită. Nu mai știu de ce. Intraserăm în vria aia cu „Ce facem? Ce facem?” și „Mami, uite, uite, mami, uite, uite” din cinci în cinci minute. Heavy rotation. Și atunci te-am chemat în bucătărie și ți-am citit Odiseea. O oră, o oră și ceva de feaci și Circe, Polifem și câinele Argus pe o singură voce. Tot. Deodată. Mai citiserăm când erai mai mică. Puțin. Bucătățit. Dar în seara aia Odiseea s-a consumat dintr-o suflare, am simțit-o în tot laringele. Mi-am adus aminte, citind, că Foer scrie în Iată-mă (și cred că spune și în niște interviuri) cum le-a citit copiilor lui Odiseea. Mi s-a părut semn rău. M-am întrebat dacă-ți citesc mimetic, pentru că mi-a trecut pe la ureche gestul ăsta, făcut de altcineva, și l-am absorbit ca și cum ar fi fost al meu, ca și cum ar fi venit din thalassa mea interioară. Așa o fi fost. Ritual. Performativ. La fel de adevărat, însă, e că Ulise e eroul meu preferat. Istețul Ulise. Vicleanul. Șiretul. Nu neapărat cel mai iubitor de oameni și dreptate dintre ei. Sigur nu cel mai puternic sau mai frumos. Cu siguranță, însă, cel mai ager la minte. Ulise, călătorul. Nestatornicul. Ulise, povestitorul. Ticluitorul de vicleșuguri. Navigatorul tuturor viselor și visurilor, care scapă mereu ca prin urechile acului. Unul dintre foarte puținii eroi care nu sfârșesc tragic. Ulise se întoarce acasă și își recucerește soția cu vorbe. Îi povestește cum a sculptat patul lor de nuntă cu mâna lui, cum a clădit casa în jurul trunchiului. Și, cu povestea asta veche, respusă și, cu siguranță, înflorită cu binecuvântarea ei, șterge cu buretele anii din brațele lui Circe și-și curăță pielea de sărutările Nausicăi. Se dezbracă de absență. Încheie călătoria. Nu se știe dacă Penelopa îl crede sau se reîndrăgostește de el. Poate că îl primește înapoi pentru că nu are ce face. În fond, nimeni n-a fost acolo, cu ei. Poate că, dintre toate relele, Ulise e cel mai mic. Și e fermecător. O Șeherezadă masculină cu o singură poveste, o singură carte pe care joacă tot. Ulise, trișorul, câștigă întotdeauna cinstit când e vorba de cuvinte. Le potrivește în așa fel încât nu-i chip să-i reziști. Am gura plină de cuvintele lui și le simt ca pe un fel de șmirghel. Vocea cu care trag la mal nu mai e, neapărat, a mea. E parte din poveste. E scoasă din burta calului troian. Ca o armă secretă. Ca un dar. 
Timeo Danaos et dona ferentes. Te învăț fraza asta. Latină. Fără legătură cu Homer. (Asta e Eneida, scumpo, dar o să afli tu mai târziu…) O înțelegi. O repeți. Spui povestea mai departe, la telefon și pe stradă. Mă tem de greci și atunci când aduc daruri. Grecii vs. zombie mort. Eu am clădit calul ăsta în mintea ta și din burta lui va ieși o armată. Și poate că o să ne mai războim, dar ne vom întoarce mereu în Ithaca. Mereu. Mereumereumereumereu.
Nu ai mișcat ora asta și cât o fi fost. Cât am fost împreună pe mare. Și sigur că mâine citim despre Heracle și vor fi iar ecrane și ieșiri în parc, planuri și întâlniri, rezervări, înghețate și înfrângeri. Poate și certuri. Vei căsca, poate că vei dori să vezi Emoji în loc de Bambi, poate că o poveste pe care pariam eu cu toată ființa va trece în raftul doi. Poate. Dar eu o să țin minte cum am navigat împreună, spre casă, cu coatele lipite de masa din bucătărie, într-o seară din iulie, când tu aveai șapte ani. Pentru mine, a fost cea mai importantă călătorie din vara asta.

Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinți și dragoni, de Ioana Bâldea Constantinescu)

 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

O carte pentru toți cei cărora li s-a spus că nu pot – „Scânteia”, de Kristine Barnett

Povestea Kristinei Barnett are ceva dintr-un roman, în sensul că e aproape incredibil să citești prin câte greutăți a putut trece împreună cu familia ei și că a reușit, în cele din urmă, să le depășească.

De la ce vârstă încep să-i citesc copilului și ce?

Dincolo de ce li se citește copiilor (intrauterin sau din primele luni de viață), mie mai important mi se pare însuși actul comunicării dintre părinte și copil.

Editura Nemi lansează „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”, de Iulian Tănase, cu ilustrații de Alexia Udriște

Editura Nemi de carte pentru copii lansează o minunată poveste pentru copiii de toate vârstele: „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”, de Iulian Tănase, cu ilustrații de Alexia Udriște-Olteanu.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu