• „Să trăiești pentru alții înseamnă să te minți pe tine însuți” - (Mona Lisa Smile)

O carte care se savurează, despre „Madame Mallory și micul bucătar indian”, de Richard C. Morais

O carte care se savurează, despre „Madame Mallory și micul bucătar indian”, de Richard C. Morais

Condimente pitorești, rețete simple și extravagante, o epopee culinară din India până la Paris, Bollywood și haute cuisine française, curry și bucătărie moleculară, Madame Mallory și micul bucătar indian (orig. The Hundred-Foot Journey) este un roman despre maturizare și decizii dificile, despre cât de complicată a ajuns lumea și despre cât de simplă ar putea fi fericirea.

 

Cartea sau filmul?

 

Madame Mallory și micul bucătar indian este una dintre cărțile în care vechea dispută cartea sau filmul nu poate înclina balanța în favoarea (sau defavoarea) nici unuia. Am văzut întâi filmul, care mi s-a părut foarte bun, mi-a plăcut cuplul Madame Mallory (Hellen Mirren) și bătrânul tată de familie indian (Om Puri), mi-au plăcut imaginile, dialogurile, muzica, per total mi-a dat o stare de bine care m-a însoțit întreaga zi. M-am gândit atunci că sigur intră în categoria filmul bate cartea. Ei bine, m-am înșelat. Filmul nu e mai bun decât cartea și nici cartea nu e mai bună decât filmul. Și sper că a fost ultima oară când am căzut în capcana asta de a compara două mijloace de exprimare artistică complet diferite și de a le pune în balanță.

Așa cum spune chiar din prima pagină („dar lăsați-mă să vă spun cum a început totul”) chef Hassan Haji povestește în cele 280 de pagini ale cărții nu doar propriul excurs, propria maturizare ca bucătar de top, ci întreaga epopee a familiei sale. De la bunicul său, un tânăr musulman sărac, ce ducea pachetele cu mâncare funcționarilor din Mumbai, la micile tarabe pe biciclete folosite ca să vândă gustări soldaților americani și britanici în al Doilea Război Mondial, la restaurantul deschis pe un teren viran, la afacerea de familie pe care tatăl său, Abbas Haji, a dezvoltat-o pornind de aici, la periplul lor prin Europa, după ce familia sa a fost atacată, iar mama sa arsă de vie, la încercările lor de a se stabili și a-și dezvolta un alt restaurant într-un orășel de la baza Alpilor francezi, Lumière, la ucenicia lui Hassan în restaurantul de lux al lui Madame Mallory, la excursul său parizian și, mai apoi, la toate greutățile prin care a trecut în încercarea de a-și face un restaurant și un nume propriu în complicata haute cuisine din Franța. Dacă filmul prezintă povestea unei maturizări, cartea este povestea unei vieți, debordând în personaje și detalii care mai de care mai pitorești.            

 

Un mod senzual de a te raporta la mâncare

 

Nu trebuie să fii mare psiholog ca să-ți dai seama că există o foarte puternică legătură între mâncarea bună, atmosfera primitoare a unei bucătării în care se amestecă aromele și o profundă stare de bine. Cel mai adesea, astfel de arome și de stări ne duc cu gândul la copilărie, la momentele când cineva gătea pentru noi mâncăruri simple și pline de gust. Tocmai sentimentul ăsta reușește foarte bine să-l redea romanul lui Morais. Proprietar al unui restaurant parizian de trei stele Michelin, în cele din urmă și pentru Hassan cele mai plăcute arome rămân tot cele din bucătăria bunicii sale.

Ammi era o femeie remarcabilă, și datorită ei am ajuns cel ce sunt azi. Nu există o mâncare mai bună decât karimeen-ul ei: îl condimenta cu masala dulce cu chili, îl înfășura într-o frunză de baban și îl cocea pe o tawa, cu un strop de ulei de cocos. Ei bine, pentru mine asta reprezintă culmea culturii și civilizației indiene, ambele bogate și rafinate, și tot ce am gătit până acum are ca punct de referință mâncarea preferată a bunicii mele.

În tot romanul se simte o legătură senzuală între lucrurile care ne alcătuiesc viața – mâncarea, ambianța, compania… Iar acest mod senzual de a te raporta la mâncare merge, uneori, până la comparații explicit erotice („îmi plăceau la nebunie tăvile cu calmar, cu pielea movulie și strălucind precum capul unui penis”; „m-am trezit că simt pe limbă, în spate de tot, aromele puternice și textura racilor pregătiți de el, un deliciu culinar alcătuit din ficat de gâscă prăjit la gril și tăiat în fâșii subțiri ca hârtia așezate cu grijă, în straturi, între carnea roz ca labiile a crustaceelor de apă dulce”).

Pe lângă gusturile și mirosurile care se amestecă în carte, foarte importantă este, în felul în care vede Hassan mâncarea, și cea mai senzuală dimensiune a simțurilor noastre: cea tactilă. Un bucătar nu simte doar cu gura și cu nasul, el simte foarte mult cu mâinile. Ingredientele trebuie atinse, pipăite, simțite, mângâiate, tratate cu grijă, cu drag, cu atenție, iar Hassan se trezește, la un moment dat, de-a dreptul vrăjit de mâinile îndemânatice ale lui Madame Mallory curățând o ladă de… andive: „Pentru mine a fost o revelație. Niciodată până atunci nu mai văzusem nici un bucătar care să se ocupe de ceva cu atâta grijă și cu așa meticulozitate de artist, mai ales de ceva atât de urât precum leguma aia.”

 

Felul în care lumea se reflectă într-o farfurie cu mâncare

 

Destul de diferite între ele, cele patru părți ale romanului sunt, de fapt, patru lumi diferite. Mumbai, Londra, Lumière și Paris reprezintă nu doar orașe și mâncăruri diferite, ci lumi complet paralele. De la o Indie fascinantă și plină de contraste și de mirosuri tari, familia ajunge în insipida Londră, apoi călătoresc neîncetat prin Europa mânați de dorința tatălui lor de a gusta din cele mai alese mâncăruri, pentru a se opri la baza unui orășel pitoresc din Alpii francezi, un orășel aproape clișeic de frumos, întocmai ca într-o carte poștală. Ultima parte a romanului (care lipsește aproape cu desăvârșire din film) este o privire detaliată asupra a ceea ce înseamnă să conduci un restaurant de lux: de la aranjarea la perfecție a meselor, stabilirea precisă a programului, a muncii specifice a fiecărui angajat, a orelor de lucru și de odihnă, la eterna problemă a taxelor și a concurenței.

Lăsați-mă să-mi aduc aminte de lucruri frumoase. Dacă închid ochii văd vechea noastră bucătărie, simt mirosul de cuișoare și frunze de dafin, aud cum sfârâie kadai-ul. Arzătoarele cu gaz și tigăile lui Bappu erau pe stânga cum intrai, și de multe ori el își sorbea ceaiul cu lapte în timp ce urmărea cu atenție cum fierb cele patru masala de bază din bucătăria indiană. Pe cap avea o tocă – pălăria înaltă a bucătarului-șef –, de care era foarte mândru. Gândaci energici, cu antenele mișcându-se într-o parte și-n alta, fugeau peste tăvile cu crustacee proaspete și dorade de lângă cotul lui, iar la îndemână se aflau micile boluri cu ingredientele necesare muncii lui – mujdei, mazăre, o fiertură cremoasă din lapte de cocos și acaju, piureuri de chili și ghimbir.

Noi – cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și nouăsprezece ani; bunica mea văduvă; mătușa și soțul ei, unchiul Mayur – am stat ore întregi în aeroportul Heathrow pe niște scaune de plastic puternic luminate în timp ce tata urla și își flutura extrasele de cont în fața funcționarului uscățiv de la emigrări de care depindea soarta noastră. Și pe acele scaune am simțit pentru prima dată gustul Angliei: un sandvici rece și umed cu ou și salată, împachetat într-un triunghi de plastic. De pâine îmi aduc cel mai bine aminte, de cum mi se topea pe limbă. Niciodată până atunci nu mâncasem ceva atât de lipsit de gust, ud și alb.

Chef Verdun era un maestru al acelei școli gastronomice franceze care venera untura de porc, școală care la momentul respectiv începea să cadă din grații în fața gastronomiei moleculare întemeiate de chef Mafitte, din Aix-en-Provence, care se bucura de tot mai mult succes. Chef Verdun era faimos pentru porumbelul la gril umplut cu momițe, ficat de rață și praz; pentru iepurele gătit în vin de Porto în vezica unui vițel; și poate cel mai faimos fel de mâncare al lui – poularde Alexandre Dumas, o găină simplă, umplută decadent cu trufe negre.

Chef Mafitte a pulverizat bomboanele mentolate pentru gât Fischermans's Friend și a folosit bizarul ingredient rezultat ca bază pentru „acadelele de homar”, un preparat extraordinar, care ne-a fost servit cu „înghețată de trufe”. Măiestria lui chef Mafitte transformase până și clasicele picioare de broască – însăși mâncarea arhetipală a bucătăriei franțuzești de la țară –, încât deveniseră de nerecunoscut: dezosase și „caramelizase” picioarele în suc de smochine și vermut sec, iar apoi le servise alături de o „bombă” de mămăligă umplută cu foie gras și rodie. Nici vorbă de ingredientele folosite de obicei când pregătești picioare de broască – usturoi, unt sau pătrunjel.

Mi-a plăcut felul în care în relatările lui Hassan lumea pare a se reflecta într-o farfurie cu mâncare. Alegând ce mâncăm, pare a spune el, alegem cine suntem. Astfel, lumea poate fi la fel de simplă ca o mâncare făcută din ingrediente simple proaspăt culese sau la fel de complicată precum rețetele extravagante ale noii bucătării moleculare.

În finalul cărții, după toate gusturile, mirosurile, condimentele și rețetele complicate, o singură concluzie: cea mai gustoasă mâncare este cea gătită cu drag. Și îndemnul scriitorului de a ne aduce aminte, din când în când, că e bine să ne întoarcem la lucrurile simple și la ceea ce ne place, la ceea ce ne-a făcut, cândva, fericiți.

Și ție, dragă cititorule, vreau să-ți mulțumesc pentru că ai cumpărat și ai savurat această carte și vreau să-ți urez numai bine. Fie ca atunci când treci prin momente dificile să găsești totuși răgazul pentru o masă fortifiantă alături de prietenii adevărați și de familia ta iubitoare.

Madame Mallory și micul bucătar indian, de Richard C. Morais, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Ioana Vîlcu, col. „Raftul Denisei”

P.S. Până pe 28 septembrie, inclusiv, puteți participa pe blog la un concurs ce are ca premiu romanul lui Richard C. Morais: Concurs „Madame Mallory și micul bucătar indian” - Rețeta preferată.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Concurs: „Păzitoarea tainei”, de Kate Morton (încheiat)

Una dintre aparițiile speciale ale acestei veri pregătite de Editura Humanitas Fiction este traducerea ultimului volum semnat Kate Morton, Păzitoarea tainei. Împreună cu Editura Humanitas Fiction am pregătit un concurs ce va avea ca premiu un exemplar din această carte.

Părticica mea de FILIT

Între 1-5 octombrie, Iașiul a fost capitala literară a României. Aflat la a doua ediție, FILIT a fost un eveniment de anvergură cu numeroase evenimente literare.

Cum m-am apucat de tricotat

La Editura Litera au apărut mai multe cărți practice,printre care și câteva care explică diferite modele de tricotat sau cum poți face diferite tricotaje: „Învățați să tricotați” și „Tricotaje pentru garderoba ta (căciulițe, fulare, genți)”, ambele de Claire Crompton.

6 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Poveştile mele 13-10-2014 13:09

    Hmmm... Din păcate, mie nu a reuşit să-mi trasmită cine ştie ce cartea. Poate aveam eu prea mari aşteptări... din prezentare...?! Am, citit cartea, am savurat acţiunea, dar... mi-a rămas cumva rece.Oricum, reţetele de acolo sunt fantastice! Noroc că am citit paginile după ce am mâncat.P.S. Nu am văzut încă filmul.Ioana

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 13-10-2014 16:41

    Ioana, am mai avut prietene care mi-au spus că le-a dezamăgit romanul. Mie chiar mi-a plăcut, dar, într-adevăr, mi s-a întâmplat și mie, atunci când citesc o carte care este super lăudată, să fiu dezamăgită după lectură. Uneori sunt cam păguboase laudele astea necondiționate :) (s-ar putea, totuși, să-ți placă mai mult filmul :D )

  3. Cărți și călătorii 25-09-2014 11:19

    A fost ok, nu s-a observat. ;)

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 25-09-2014 11:44

    :)

  5. Cărți și călătorii 25-09-2014 11:02

    Am fost aseară la prezentarea de la Humanitas Kretzulescu și mi-au plăcut mult și intervențiile invitatelor, și atmosfera de bine creată doar prin evocarea cărții și a filmului. Așa că eu una mă declar convinsă și o să citesc romanul și o să văd filmul cât mai curând posibil. :)

    Raspunde
  6. Laura Câlțea 25-09-2014 11:18

    Mă bucur că ți-a plăcut. Eu am avut mari emoții :)