• „Muzica exprimă ceva ce nu poate fi spus prin cuvinte, dar care nu poate rămâne sub tăcere” - Victor Hugo

„Nouă povești muzicale” de Tiberiu Soare (fragment în avanpremieră)

„Nouă povești muzicale” de Tiberiu Soare (fragment în avanpremieră)

Nouă povești muzicale

Transcrierea conferințelor din seria „Vorbe despre muzică și muzicieni” organizate de Fundația Calea Victoriei și dirijorul Tiberiu Soare
 

Trebuie făcută, totuși, o clarificare. Atunci când se vorbește despre muzica barocă, 90% din atenție este acordată spațiului italian. Și este corect, într-un fel. Barocul a fost, la început, un fenomen de factură eminamente italiană. Dar această evoluție extraordinar de energică a discursului muzical a generat reacții. Una dintre cele mai puternice și mai fertile reacții a avut loc în Regatul Franței. Barocul francez a apărut ca un răspuns dat Barocului italian tocmai din cauza faptului că cele două nații împărtășeau stiluri foarte diferite de a înțelege lucrurile. De exemplu, toată exuberanța italiană, sonoritatea limbii italiene, felul în care cad silabele, totul ducea către nașterea naturală a acestui stil. În epoca respectivă, francezii erau faimoși pentru felul lor de a fi mai reci și mai calculați. Nu în sensul în care sunt percepuți germanii. Dar erau puțin mai lucizi și, putem spune, mai aplecați spre rigoare decât italienii. Aveau o altă distanță față de lucruri. Așa s-a născut acest fenomen magnific, forma mea preferată de exprimare din muzica barocă, și anume Barocul francez, cu gloria și splendoarea sa. 
Când am ales ca titlul conferinței să fie Barocul în muzică: Dantelă și oțel, cei doi termeni din urmă mi-au fost inspirați de muzica lui Jean-Baptiste Lully. Acest compozitor era de origine italiană, dar s-a adaptat atât de bine la curtea Regelui Ludovic al XIV-lea, încât a ajuns să fie compozitorul emblematic pentru Barocul francez. Opera franceză era cu totul altceva decât opera italiană. În opera italiană exista un motor în trei timpi care alimenta desfășurarea lucrării. Exista un recitativ liber, cu un minimum de instrumente, spre exemplu, un clavecin acompaniat de un violoncel solist. Vocea plutea liber peste aceste câteva acorduri ale instrumentelor, construind astfel recitativul, în care personajul respectiv își exprima gândurile și sentimentele. După aceea, prin tensiunea acumulată a textului vorbit în acest recitativ, cuvântul își lua zborul, ca un avion care decolează. Acesta era debutul mișcării muzicale propriu-zise, al ariei. Aria, la rândul ei, avea o construcție în sine, iar în finalul acesteia exista un moment de maximă accelerare și virtuozitate: stretta, adică modul în care se strângea tempo-ul și toate lucrurile se duceau ca într-un vârtej, o spirală care genera paroxismul, maxima virtuozitate. Gândiți-vă, de exemplu, la o arie de Rossini, care este un urmaș demn al felului acesta de a construi muzica. 
În schimb, în opera franceză putem spune aproape că nu există arie. E adevărat, există arioso, momente în care vocea cântă acompaniată de orchestră, dar, de fapt, ascultând cu mare atenție, o să ne dăm seama că accentul cade pe declamație. Felul în care francezii, Lully și, mai târziu, Rameau, au înțeles să construiască aceste succesiuni de recitative, cu alternanțe de momente orchestrale și balet, era cu totul diferit față de modul de construcție italian. Baletul este foarte important în Barocul francez, spre deosebire de cel italian. Baletele italiene, atunci când existau, au fost mai degrabă un import cultural provenit din Franța. În cadrul divertismentelor regale din Franța, baletul era un element obligatoriu al programului muzical. La operele prezentate în fața Curții trebuia să existe un moment în care acțiunea pur și simplu se oprea și se introducea un divertisment. Orchestra cânta o muzică de balet pe care o dansa toată lumea prezentă, nu doar cei de pe scenă. Dansau, după care făceau reverența de rigoare, se așezau și urmăreau continuarea acțiunii. De altminteri, până pe la începutul secolului XX, Opera din Paris a impus, ca o condiție de prezentare a premierelor de operă pe scena ei, existența unui moment de balet. Opera franceză, această „tragedie lirică”, după cum a fost denumită pentru a fi deosebită de opera italiană, avea o formă fixă, în cinci acte, și era obligatoriu ca în Actul IV să existe balet, chiar înainte de momentul culminant al acțiunii. La fel, un lucru comun în opera franceză era intervenția frecventă a supranaturalului. La un moment dat, acțiunea devenea atât de încurcată, încât o rezolvare părea imposibilă. Există acest moment în care, prin efecte speciale create de mașini de aburi și scripeți, se deschidea fundalul pentru a permite apariția Zeului. Acesta apărea de obicei într-un car pe care, eventual, erau inscripționate simboluri solare (pentru că vorbim de Ludovic al XIV-lea) și rezolva totul. În finalul operei, personajele se reuneau și cântau împreună un ansamblu de mulțumire. Nouă ni se pare acum artificial modul în care se rezolva conflictul. Dar încercați să ascultați în întregime o operă franceză. Dacă vă lăsați conduși de muzică și dacă încetați să căutați prea multă logică sau înțelesuri exacte în ceea ce ascultați acolo, o să vedeți că în câteva minute se instaurează o stare de calm, de noblețe și de contemplare lucidă a Frumuseții. 
Oamenii care ascultau și cântau muzica aceasta erau conștienți că aparțin unei mari puteri. La ora aceea, Franța era una dintre cele mai mari puteri militare din Europa. Avea să cunoască o ascensiune fulminantă pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. El a avut o idee foarte simplă: a început să promoveze în grade și ranguri membri ai Armatei Regale Franceze nu doar pe bază de naștere nobiliară, ci și pe baza meritelor. În multele decenii de domnie ale lui Ludovic al XIV-lea, armata franceză a ajuns să dicteze legea pe teritoriul Europei. Iar lucrul acesta se simte în muzică. În același timp, arta rafinamentului, cea a conversației și cea a „dantelei”, la urma urmei, făceau parte din existența zilnică a unui nobil din acele vremuri. Combinația dintre dantelă și oțel mi se pare fascinantă. 

 

Fundația Calea Victoriei lansează o campanie de crowdfounding pentru publicarea cărții Nouă povești muzicale de dirijorul Tiberiu Soare

Dacă te bucură universul fermecător al muzicii clasice și îți dorești ca simfoniile celebre să fie accesibile unui public cât mai larg, te așteptăm pe platforma de crowdfounding wearehere.ro. Ne poți ajuta prin donații și promovând pe pagina ta de Facebook această campanie de crowdfunding care va face posibilă publicarea unei cărți unice în peisajul cultural românesc. Campania se desfășoară până la data de 27 aprilie 2016. În semn de mulțumire pentru donația ta, te vom recompensa ulterior cu volumul „Nouă povești muzicale”, invitații la concertul „I love Mozart” sau cu o întâlnire specială cu Tiberiu Soare.

Fundația Calea Victoriei va dona un număr mare de exemplare din acest volum școlilor și universităților de muzică din București și din țară.

Proiectul a luat naștere în urma seriei de conferințe „Vorbe despre muzică și muzicieni“, susținută de Tiberiu Soare în perioada 2014-2015. Cele nouă discuții sunt concentrate în jurul unor compozitori geniali precum Mozart, Ceaikovski sau Debussy.

O carte muzicală care povestește cum au trăit, iubit și compus cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Sandra Ecobescu, președinte Fundația Calea Victoriei.

Cartea va cuprinde 10 ilustrații unice, imaginate de talentata ilustratoarea Maria Surducan. Mai multe detalii despre activitatea Fundației Calea Victoriei poți afla pe www.victoriei.ro.



Articole asemănătoare

„Charlotte”, de David Foenkinos (fragment în avanpremieră)

Portret al unei femei excepţionale şi evocare a unui destin tragic, „Charlotte”, adevărat succes de librărie, este povestea unei căutări. Romanul lui David Foenkinos, a primit Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens în 2014.

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes este un volum de eseuri despre arta modernă scrise cu sensibilitatea și finețea pe care le știm din literatura câștigătorului Man Booker Prize.

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig (fragment)

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig, fragmente din două dintre povestirile scriitorului austriac.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu